CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

26-30 iunie, 1942
                     În această perioadă, în care am stat pe poziţie, nu ne-a deranjat nimeni şi astfel am avut posibilitatea să ne prăjim la soare şi să facem baie în mare. Ce frumoasă era marea cu valurile ei cât casa!
Cu mâncarea nu prea ne împăcam noi. Pâinea era cam mică şi nu ajungea pentru toţi. În plus, nu aveam nici caii cu noi ca să ne deplasăm după alimente. Erau la Daln-Kamişi cu soldaţii care-i îngrijeau. 
Eu, ca un comandant de grupă ce eram, trebuia să organizez procurarea hranei. În acest scop l-am numit pe Marin Patrin responsabil cu procurarea apei, a pâinii şi a ceea ce mai găsea pe piaţa săracă din Feodosia. Asta era misiunea lui de fiecare zi.
Grama Stan ( din Bujoru), căruia noi îi ziceam "Verica" sau "Fane", era vânător iscusit şi prindea lişiţe şi raţe sălbatice de pe lac. 
                      Pe 27 iunie, o zi călduroasă, Verica a plecat la vânătoare la ora nouă dimineaţa şi s-a întors pe la ora trei după-amiază. Noi auzeam nişte focuri de armă, dar, de văzut, nu vedeam nimic. Deodată, îl vedem pe Verica apărând la orizont cu 13 lişiţe. Nu-şi luase sacul pentru vânătoare, astfel că legase lişiţele cu cablul unui telefon de campanie şi le atârnase de gât. Parcă era un indian din vestul sălbatic. Doar arma îl deosebea de indieni. Era tare obosit şi flămând.
                      Din cele 13 lişiţe am oprit 8 pentru noi, iar pe celelalte 5 le-am trimis la Feodosia, la manutanţa diviziei. Acolo era un soldat mai în vârstă decât noi, care lucra la cuptoarele de pâine şi care era consătean cu Verica. Se numea Ion Rogojină, iar noi îi spuneam "nea Ion". 
L-am trimis pe Marin Patrin să-i ducă lişiţele şi să-i spună să ne dea câte două pâini pentru fiecare lişiţă. În acest fel ne-am ales cu câte două raţii de pâine, adică 1200gr/zi, căci o pâine cântărea 600gr. 
Nu ne ajungeau, dar... nu aveam ce face.
Când eram în subzistenţă românească, primeam pâine de 1kg. Dar, eram în subzistenţă germană, mai bine zis în subzistenţa armatei a-VI-a, iar nemţii aveau trei tipuri de raţii de hrană. Când mergeau la atac primeau raţie consistentă. Când rămâneau în pază primeau o raţie mai mică, iar când îi păzeau pe prizonieri sau când îndeplineau alte misiuni în spatele frontului, raţia era şi mai mică. 
                        După ce tăiam lişiţele, le prăjeam în unt sau în margarină, meniu ce putea fi realizat mai repede. Dar Verica nu mai făcea faţă la vânătoare şi avea nevoie de ajutor. Întrucât nu era niciun pericol din partea inamicului, i-am dat ajutor pentru vânătoare. Eu am fost acela care l-a însoţit pe Verica la vânătoare, fiindcă ceilalţi aveau alte sarcini de îndeplinit. Patrin mergea zilnic la Feodosia să "facă piaţa", Manea Ariton şi Neaţu Constantin rămâneau de pază, căci nu se pricepeau la vânătoare. Nici eu nu mă pricepeam, dar mă lăsam îndrumat de Verica, un bun cunoscător al bălţii. La început n-am vrut să intru în apă de teamă să nu dau peste vreun şarpe ascuns prin stufărişul de pe baltă. 
                        - Crăiţă, ai toată încrederea în mine! aici nu există niciun şarpe! m-a asigurat Verica. Bea apă, ca să ţii până ne întoarcem, că e cald şi apă din lac nu putem bea! Ştii... se mai găseşte câte un mort de astă iarnă şi apa miroase urât...
I-am urmat sfatul. Am luat apoi câte o armă rusească şi câte 5-6 cartuşe, căci se găseau destule în baltă, câte un sac şi am început acţiunea.  Verica m-a învăţat cum să calc prin apă şi cum să merg contra vântului, ca să nu ne simtă vânatul. Păpurişul era înalt şi des, iar din loc în loc erau luminişuri făcute de proiectilele din iarna trecută. Acolo veneau păsările cu bobocii lor. 
                        - Crăiţă, ia seama, mi-a zis verica, când mergi, să te uiţi în sus la vârful păpurişului şi, unde vezi lumină mai multă, acolo e un ochi de apă. Să nu ieşi la lumină! Să stai să-ţi alegi vânatul cu răbdare şi să nu tragi cu puşca, până nu trag eu primul!
Aşa am făcut. Am dat de un ochi de apă şi am stat pe loc să-mi aleg vânatul. Dar nu ştiam ce să aleg, cu toate că Verica îmi spusese să aleg pasărea cea mai mare şi, dacă s-ar fi putut, chiar un răţoi. 
Verica a dat semnalul şi am tras şi eu. Oi fi lovit ceva, n-oi fi lovit... nu ştiu, dar un lucru era clar: toate păsările s-au ascuns în păpuriş. Câteva au venit spre mine, gonite de focul tras de Verica. Am apucat să trag numai două focuri.
                        - Ţin-te, verică, că te mănâncă! îmi zicea Verica făcând băşcălie. 
Totuşi, am împuşcat o raţă, iar pe alta am lovit-o cu patul armei, când s-a năpustit spre mine. Verica împuşcase mai multe şi astfel ne-am întors de la vânătoare cu 15 lişiţe.