CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                    - Mă, Stane, mi-a zis Fane, în căruţa lui velcea Vasile sunt nişte lăzi cubiscuiţi de război şi altele cu conserve de fasole cu carne de porc.
Pe Vasile îl cunoşteam, că doar era şi el teleormănean, din comuna Conţeşti. Era un băiat foarte sensibil. Când ajungea în cantonament şi da de căldură, nu se mai îndura să iasă afară. De meserie era croitor. Ştiind toate acestea despre el, am hotărât cu Fane să dăm lovitura la alimentele din căruţa lui Vasile. 
                    - Hai, să furăm o ladă cu pesmeţi şi una cu conserve, a spus Fane. 
                    - Taci, mă! Păi, dacă luăm o ladă, se observă imediat şi putem fi descoperiţi. Trebuie să lucrăm altfel. Uite, cum facem: îl ajutăm pe Vasile atât în timpul marşului, cât şi atunci când staţionăm. Tu ştii că el nu prea are grijă de cai....
                   - Bine, mă! Cum spui tu!.
Aşa l-am atras pe Vasile de partea noastră. Când înţepenea căruţa în drum, îi săream în ajutor împrumutându-i calul meu, ca să tragă căruţa. Când ajungeam la cantonament, îl ajutam să găsească loc lângă noi. Seara îl invitam pe la noi să mâncăm împreună, dacă aveam ceva de mâncare. Uneori îl trăgeam de limbă, dar nu voia deloc să spună ce avea în căruţă, că aşa primise ordin de la plutonierul major. 
Într-o seară am început operaţiunea "aprovizionarea". Am luat câte două pachete de pesmeţi şi patru cutii de conservă. Am repetat operaţiunea în fiecare seară. 
Când Vasile se potolea din treburi, eu cu Fane dezveleam cu grijă lăzile, desprindeam câte o scândură din ladă, luam raţia, apoi aşezam totul la loc. Asta, până când majurul nostru, Predescu Mihai, s-a gândit că ar fi timpul să facă o inspecţie la trenurile regimentale şi de luptă ale excadronului. 
Fiecare soldat trecea prin faţa lui cu căruţa sau cu furgonul şi spunea ce conţine fiecare căruţă şi câţi cai are. 
                      Când a venit rândul lui Vasile, majurul a făcut un control amănunţit. L-a pus pe Vasile să dezvelească lăzile, ca să le examineze, dar nu a pus mâna pe ele, să vadă ce greutate au şi i-a zis lui Vasile să le acopere la loc, crezând că totul era în regulă.Apoi a trecut şi Fane cu căruţa, dar la el nu avea ce să mai controleze. Erau numai lucruri fără valoare. Însă a văzut un cal în plus.
                    -Ce e cu calul ăsta? l-a întrebat majurul
                    - E calul lu' domn' sergent Crăiţă! Mi l-a împrumutat că înţepeniserăm şi eu şi Velcea într-un nămete...
Majurul a fost mulţumit de inspecţie şi am continuat drumul spre Bug, iar eu şi Fane am reluat operaţiunea "aprovizionarea". 
Am trecut şi Bugul şi ne-am îndreptat spre Nistru. Am mers alături de Fane încă o bucată de drum, până ce am înjumătăţit cantitatea de alimente şi până când a aflat că majurul avea o armă de vânătoare, capturată de la ruşi, pe care o ţinea printre obiectele de cancelarie, într-un toc din piele şi-i pusese gând rău. 
                  - Mă! Cum să fac, mă, să pun mâna pe ea?  mă întreba Fane.
                  - Păi, eu ştiu, mă? Treaba nu e uşoară! Nu vezi că arhiva are sentinelă? Cum să o iei?
Pentru moment Fane renunţase la puşcă, urmând să dea lovitura altădată. 
Când mai aveam 40km până la Nistru, am oprit într-un sat şi am stat în carantină vreo 13 zile. Era un sat nemţesc, fără colhoz. Acolo plutonul nostru de călăreţi a fost desfiinţat şi ni s-au luat caii. Fane încă nu-şi luase gândul de la arma de vânătoare şi mă tot ruga să-l ajut să puna mâna pe ea. În acest scop, l-am atras de partea noastră pe soldatul Ogică Tudor, care făcea mereu de sentinelă la arhiva excadronului. 
                    - Mă duc să fur puşca atunci când e Tudor de sentinelă, mi-a zis Fane. 
                    - Nu e bine! Nu trebuie să te duci când e el de sentinelă, că, dacă se află, intrăm şi noi în cercul suspecţilor. Ne trebuie o altă metodă!
Ştiam că în sat se găsea mult vin, dar noi nu aveam bani să cumpărăm. Eu, care mă pricepeam să descui broaşte de uşi şi lacăte, l-am luat pe Fane într-o noapte şi am descuiat uşa de la o pivniţă de unde am luat 20l de vin. Dar, cine se gândea că proprietarul îşi luase măsuri de siguranţă şi presărase nisip pe jos? Dimineaţa a văzut urmele pe nisip şi s-a dus de i-a raportat comandantului. Acesta era de prin Turnu Măgurele şi se numea Niculescu. Nu prea îi înghiţea el pe nemţi, dar a fost nevoit să facă o mică anchetă pe care a lăsat-o în coadă de peşte, iar noi am scăpat nepedepsiţi. Astfel am continuat acţiunea de subtilizare a armei de vânătoare. L-am pus pe Ogică să-i invite la un pahar pe cei care erau pe lângă căruţa cu puşca. N-a trecut mult timp şi a început cheful. Eu şi Fane n-am apărut pe "scenă", decât mai târziu, cum aveam înţelegerea cu Ogică. Soldatul care era de sentinelă, primise şi el vin şi se cinstea de unul singur, în timp ce Fane lua puşca. Apoi ne-am retras victorioşi la cantonament unde cheful era în toi. 
După vreo trei zile s-a observat că cineva cotrobăise prin căruţa cu arhiva şi au început cercetările. 
                      Mai întâi au fost cercetaţi cei care chefuiseră, dar nu s-a aflat mare lucru, decât că în timpul chefului Ogică ieşise afară pentru un timp. Majurul a insistat pe lângă Niculescu să adune întregul excadron şi să facă cercetări. Locotenentul nu prea îl avea la inimă pe majur, totuşi a ordonat adunarea excadronului. 
                     - Cine credeţi că ar fi autorul? l-a întrebat pe majur.
                    - Deţin informaţii că autorul este Ogică. Dar, mai cred că a avut complici. Nu a acţionat de unul singur.
După o scurtă pauză, majurul a reluat.
                    - Domnule locotenent, cine a furat arma, a furat şi alimentele!
                   - Ce alimente s-au furat? a întrebat locotenentul surprins.
                   - Domnule locotenent, am avut 150 de raţii de pesmeţi şi conserve, pe care le păstram să le dăm soldaţilor dincolo de Nipru, în stepa Nagaică, dar nu le-am dat, ci le-am păstrat pentru împrejurări mai grele...
                   - A, deci, voiai să le duci la tine acasă! a exclamat locotenentul furios. La cantonamente, marş! a ordonat şi l-a lăsat pe majur cu buza umflată.


                           Am trecut Nistrul pe la începutul lunii aprilie, 1943. La Chişinău ne-au îmbarcat în vagoane pentru vite şi ni s-a luat toată muniţia. S-a ordonat să aşteptăm în vagoane, întrucât mareşalul Antonescu intenţiona să treacă în revistă fiecare vagon cu soldaţi. Dar vizita mareşalului n-a mai avut loc şi trenul s-a pus în mişcare pe direcţia Bucureşti, pe o ploaie torenţială de nu se vedea aproape nimic. 
Nu mai aveam răbdare să ajungem în ţară, iar trenul făcea multe opriri, ca să dea prioritate trenurilor care transportau trupe şi materiale pentru front. 
După 4-5 zile, am ajuns la Caracal, fiindcă acolo era reşedinţa regimentului nostru. De la gară ne-au dus în nişte barăci şi am stat acolo 15 zile în carantină. Cele 15 zile au trecut greu, dar nu mai conta. Eram liberi!
Am defilat, apoi am încins o horă alături de ofiţerii noştri. Ne cânta fanfara Regimentului 19 Infanterie. 


                           În sfârşit, după atâtea suferinţe, eram liberi să mergem pe la casele noastre. Eu nu m-am bucurat prea mult de această libertate, căci, în februarie, 1944, am primit ordiunul de rechemare şi a trebuit să mă prezint la comanda regimentului de la Caracal. 
Plecam din nou pe front, să lupt de data aceasta, împotriva celor alături de care am îndurat mari suferinţe în campania de pe frontul de est. 
                        Doamne, ajută!
   
                

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     Am adunat cojile de dovleac, le-am pus pe plită şi am aşteptat să se coacă. Un camarad a venit şi m-a anunţat că mă caută cineva. Eu credeam că face vreo glumă, ca să plec de lângă plită şi să-mi ia cojile de dovleac, dar a apărut în prag un spldat care întreba de sergentul Crăiţă Stan. L-am recunoscut imediat. Era cel mai bun prieten al meu din copilărie, Iosif Florea. Am fost botezaţi amândoi pe 6 decembrie, 1915 în acelaşi cazan la biserică. Nu ne mai văzusem de vreo doi ani, pentru că el era la Regimentul 4 Călăraşi. Crezând că şi el e flămând, l-am rugat să mai aştepte niţel, să se coacă cojile de dovleac. Când a văzut ce găteam a râs, apoi m-a luat de lângă plită şi mi-a zis:
                    - Lasă, mă, bunătatea asta de mâncare celorlalţi şi vino cu mine să-ţi dau mâncare ca lumea, să te saturi!.
Nu-mi venea să cred ce-mi spunea, dar, pe de altă parte, ştiam că e om serios şi nu minte. M-am lăsat dus de el la vreo trei case distanţă, lângă un furgon cu patru cai. Mai erau încă doi soldaţi cu el. 
                    - Avem pâine  destulă, să te saturi! Avem şi nişte varză călită cu carne, dar nu prea mai are carne, că am mâncat noi, mi-a zis Florea când am ajuns la locul lor de cantonare. 
Când am auzit de varză cu carne, am făcut ochii cât cepele.
                    - Ia şi mănâncă bine, mă îndemnau toţi trei, şi să ne ierţi că nu mai e carne. N-am ştiut că Florică o să dea de prietenul lui. Opream mai multă carne, dacă ştiam...
                    - Nu-i nimic! Eu vă mulţumesc din toată inima, că tare flămând mai eram...
Mi-am pus stomacul la cale şi mi-am făcut siesta alături de gazdele mele la un joc de cărţi. Dimineaţa ne-am despărţit. Pe Florică l-am reîntâlnit foarte târziu după aceea, prin 1944, când luptam împotriva nemţilor la trecerea Someşului. 


Pe Don frontul se terminase. 
Noi am ajuns la Nipru, iar pe malul celălalt ne aşteptau sanitarii cu seringile pregătite să ne vaccineze împotriva tifosului. 
Mai aveam 10 km de parcurs până într-un sat, după ce am trecut Niprul şi vaccinul începuse să facă ravagii printre noi. Pe mine mă apucaseră frigurile şi nici nu mai puteam să descalec. Mi-a fost atât de rău, încât n-am mai ştiut de mine. M-au luat băieţii şi m-au dus într-o casă la căldură, unde m-am trezit abia a doua zi după-amiază. Toată noaptea am delirat, iar băieţii nu ştiau ce să-mi facă. 
Dar am trecut şi de încercarea aceea şi ne aşteptau altele, căci drumul era tare lung, ca în cântecele copiilor ruşi: "mămăligă, malako/ Rumâni, daleko!"
Trebuia să parcurgem distanţa dintre Nipru şi Bug, dar nu mai eram sub ameninţarea inamicului. 
Zăpada era mare şi nu puteam merge călare. De aceea, m-am suit în căruţa lui Fane ( Verica). I-am dat calul meu să-l pună la căruţă lângă caii lui. Căruţa avea coviltir şi pe timpul zilei stam înăuntru şi mă acopeream cu nişte pături, ca să nu fiu văzut. Când cantonam îi ajutam lui Fane  să îngrijească de cai. 
Problema era că nu mai aveam alimente, iar de la civili nu aveam ce să mai luăm. 
                

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                        Într-o zi, mergând pe lângă o căruţă, Marin Patrin,cel care o conducea, mi-a zis:
                       - Măi, Stane, vino să-ţi dau o pereche de bocanci, ca să-i vinzi şi să-ţi cumperi ceva pe ei, că îi am în plus! Şi... auzi? dacă găseşti niscaiva ţuică, să-mi aduci şi mie!
Căruţa lui Marin transporta diverse lucruri, câteva dintre ele nefiind trecute în inventar şi de aceea le valorifica în schimbul alimentelor sau băuturii. 
Eu, încântat de ofertă,am luat bocancii, dar am constatat că erau mari. Erau dintr-aceia pe care îi încălţau soldaţii peste cizme când erau de sentinelă. Dar erau noi, din piele bună. 
Însoţit de Nicolae şi de iapa lui, care de-abia mai sufla, am început să căutăm cumpărători printre civili. Am găsit doi celoveci într-o căsuţă, care se chinuiau să fiarbă nişte ţuică din sfeclă pe o plită amărâtă. Înainte să încep tocmeala cu celovecii, i-am zis lui Nicolae:
                     - Să mă laşi pe mine să vorbesc cu ei, că vreau să le cer mai mult, ca să am de unde să mai las!
Nicolae a fost de acord. Le-am cerut ruşilor trei pâini, că aveau pâine din făină de orz, două găini şi un litru de ţuică. Ruşii s-au uitat încă o dată la bocanci, s-au sfătuit pe limba lor şi mi-au zis că-mi dau două pâini, o jumătate de litru de ţuică şi nicio găină. 
Eu am insistat şi am obţinut şi o găină în cele din urmă. Găina am sacrificat-o pe loc, iar rachiului i-am făcut de trei zile, fiindcă nu avea tărie deloc şi mai mirosea şi a sfeclă.
Am înoptat la cumpărătorii bocancilor şi, când ziceam şi noi că ne-am potolit foamea şi aveam unde să ne odihnim, am dat de alt necaz. Pusesem pâinea rămasă de la masă în coburii de la şaua mea, pe care am lăsat-o într-o cămăruţă alăturată, la un loc cu caii. Până să ne culcăm, i-am atras atenţia lui Nicolae să-şi lege iapa mai departe de şei, ca să nu ajungă la ele. 
                        - Mai las-o, mă, dracului, că până mâine poate nici nu se mai scoală!
Ne-am culcat la un loc cu gazdele noastre. Era cam înghesuială, că aveau copii, dar am adormit, că eram obosiţi. 
Peste noapte nu ne-am mai dus niciunul dintre noi pe la cai, să vedem ce fac. Dimineaţa am avut o mare "bucurie": iapa lui Nicolae desfăcuse coburii cu dinţii şi mâncase toată pâinea. Nicolae s-a supărat rău şi a luat iapa la bătaie. 
                        - La s-o, mă, n-o mai bate, i-am zis, că aşa o fi vrut Dumnezeu, să moară şi ea sătulă! Nu mai poţi să scoţi nimic din ea!
Am pus şeile pe cai şi am plecat mai departe. Nicolae nu mai cruţa iapa deloc. O forţa mereu la drum şi uneori o lua înaintea mea, iar într-o după-amiază n-a mai putut să meargă. De-abia îşi târa picioarele. 
La vreo 2km se vedea răsărind printre nămeţi un sat. Am târât iapa după noi aproape de sat şi a căzut acolo pentru totdeauna. 
Eu am continuat drumul până la Nipru călare, iar Nicolae a trecut la trupa care mergea pe jos. 
O duceam foarte greu, fiindcă ni se aduceau alimente puţine şi răbdam de foame. Într-o zi am găsit o bobircă de porumb pe drum. Am luat-o şi, când mă rodea stomacul de foame, ronţăiam 4-5 boabe de porumb. Într-o seară, pe la ora şapte, după un marş lung de 40 km prin viscol şi frig, am ajuns într-un sat în care cantonaseră mai multe trupe. Am găsit cu greu o cameră în care ne-am înghesuit vreo 12-13 inşi. Nu aveam nimic de mâncare, iar când am descoperit un butoi cu murături, ne-am repezit la el şi am mâncat pătlăgele acre fără pâine. Mai târziu au început stomacurile să ne dea nişte înghisoaie, de era mai mare dragul! Eu am găsit nişte coji de dovleac turcesc. Pesemne, alţi soldaţi înaintea noastră mâncaseră dovleac.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                       Eu şi soldatul Ene Nicolae am luat-o spre nord şi prima noastră grijă, când am cantonat pe timpul nopţii, a fost să ne radem bărbile, ca să nu mai fim recunoscuţi, în cazul în care ne-am fi întâlnit cu locotenentul. 
Dimineaţa am reluat drumul şi pe la ora două după-amiază eram deja pe podul de peste Don. Treceam călare printre infanteriştii care se înghesuiau pe pod. Multe unităţi de infanterie aşteptau să le vină rândul să treacă pe pod, iar unii dintre infanterişti, ca să nu mai aştepte, treceau Donul pe ghiaţă. Din momentul în care infanteriştii ne-au văzut, au făcut tot posibilul să nu ne lase să trecem înaintea lor. N-au reuşit mare lucru, fiindcă i-am minţit că suntem agenţi şi că avem nişte ordine de urgenţă, pe care trebuie să le ducem domnului general Korne.
Nu ştiam, dacă domnul general trecuse ori nu pe-acolo, dar m-am prefăcut că vreau să scot nişte acte din buzunarul de la spate, ca să mă creadă ofiţerii, iar unul dintre ei a intervenit, zicându-mi:
                       - Nu-i nevoie, daţi-i drumul mai departe!
Am trecut pe pod, dar mi se făcuse milă de bieţii infanterişti, căci erau obosiţi de-atâta mers pe jos şi se uitau cu jind la noi, care mergeam călare. Pe unii dintre ei îi deranja prezenţa noastră şi ne înjurau şi chiar ne ameninţau că ne aruncă de pe pod. 
Cu chiu, cu vai am trecut podul, dar ne aşteptau alte obstacole: trebuia să urcăm un deal, iar drumul era ticsit de trupe, de maşini, căruţe şi câte şi mai câte.
                      - Ţin-te după mine, Nicolae! i-am zis eu, văzând că are o iapă slabă şi fără putere, săraca.
Pe partea dreaptă a drumului era un şanţ destul de adânc şi căruţele nu puteau trece pe-acolo. Aşa că am forţat caii şi am sărit peste şanţ spre uimirea infanteriştilor. Iapa lui Nicolae nu a putut să sară şi a rămas cu picioarele din urmă în şanţ. Nicolae a sărit din şa pe marginea şanţului, iar eu am sărit imediat să-l ajut să tragă iapa afară din şanţ.  După toată isprava, am încălecat şi am pornit la trap. Pământul era îngheţat şi tocmai bun pentru trapul cailor, mai ales că urcam la deal. Îi salutam pe infanterişti din fuga cailor, iar ei ne înjurau de mama focului.  Cănd ne-am depărtat aproximativ la 1km de pod, am descălecat să se odihnească şi caii şi să mâncăm şi noi ceva. Ne-am odihnit vreo 15 minute, deşi am fi vrut să stăm mai mult, dar, privind spre pod, am văzut că ruşii ajunseseră cu tancurile acolo şi începuse măcelul. 
                      - Încălecarea, că nu e de glumă! Iar s-au încurcat borcanele! i-am zis lui Nicolae. 
Am luat-o la goană şi am ieşit din raza vizuală a ruşilor. Tancurile lor nu trecuseră podul, ci s-au oprit lângă el scindând trupele noastre. Partea din trupă, care nu reuşise să treacă podul, s-a îndreptat spre sud, adică spre Marea de Azov, în locul unde se varsă Donul, încercând să treacă pe ghiaţă, dar n-au respectat anumite condiţii impuse în astfel  de situaţii. Soldaţii s-au înghesuit să treacă mai repede şi ghiaţa a cedat, în apele mării găsindu-şi sfârşitul mulţi dintre ei. 
Există o vorbă românească: să nu zici hop,  până nu treci pârleazul!
Ei bine, scăpaserăm cu viaţă până atunci, dar începeam o nouă etapă a drumului cu alte necazuri şi neajunsuri. 
                      Am început înaintarea spre Nipru. Nu ştiam ce distanţă vom avea de parcurs până acolo, dar ştiam că trebuie să mergem numai spre apus. Drumul era greu, nu mai aveam furaje pentru cai, fiindcă pe-acolo trecuseră toate trupele care scăpaseră din dezastrul de la Stalingrad şi de pe Don. Nici noi nu mai aveam alimente şi nici echipament corespunzător. Până la acea dată încă nu sosise din ţară echipamenmtul pentru iarnă. Fusese capturat de ruşi prin gările din stepă. 
Mergeam câte 30-40 km pe zi pe un viscol năprasnic, cu căderi abundente de zăpadă. Satele erau rare, trupele erau în dezordine. Dacă cineva dorea să-şi găsească unitatea, putea face acest lucru uitându-se la cai, că aveau încrustat pe gâturi şi pe pulpe numărul matricol al regimentului din care făcea parte. Numai că nici caii nu mai rezistau şi cădeau istoviţi, în număr mare. 
Cu toate acele greutăţi întâmpinate, ne-am continuat drumul. Între timp, regimentele româneşti şi-au reorganizat trupele care mai scăpaseră din sectorul Donului.
                       Regimentul nostru se reorganizase şi el cu efectivele care mai rămăseseră, adică, o adunătură de soldaţi de pe trenurile regimentale şi soldaţii care ţineau caii. Chiar dacă efectivul se micşorase, regimentul îşi purta mai departe numele, iar comanda acestuia i-a revenit maiorului Stoian. 
Nouă, celor din Excadronul 4, ne făcea plăcere să ştim că domnul maior Stoian era comandantul regimentului.  Dumnealui ne fusese comandant de excadron mai mulţi ani la rând, de pe vremea când efectuam stagiul militar în ţară. Poate de aceea ne acorda mai multă atenţie. 
Prin reorganizarea regimentului s-a creat şi un pluton de călăreţi. Eu eram  pe primul plan în acel pluton şi eram tare mândru. Aveam un cal foarte bun, care nu mi-a înşelat aşteptările până la timpul acela. Numai că nu aveam voie s-o luăm înaintea celor care mergeau pe jos. Trebuia să mergem cu caii la pas. Din această cauză, simţeam că îngheţăm de frig şi descălecam şi mergeam pe lângă cai, până ne încălzeam.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                  Era o iarnă foarte grea şi trebuia să parcurgem 30-40 km pe zi cu viscolul în faţă. Eram în mare dezordine, căci nu mai aveam nici ofiţeri.  Numai majurul era singurul mai mare în grad printre noi. Rar mai vedeam şi alţi ofiţeri. Eram o mână de oameni, adunaţi de pe la diferite unităţi: infanterie, cavalerie, artilerie. Şi nemţii erau la fel ca noi: unii mergeau spre câte o gară, alţii, dgeraţi şi răniţi, căutau punctele sanitare, unde să-şi schimbe pansamentele. 
Mergeam pe cont propriu.
Inamicul ne împingea din spate, iar noi, ca să scăpăm din raza lui de acţiune, goneam ziua şi noaptea.Calul meu se comporta bine şi îndemna la drum de parcă ştia ce pericol ne pândea. 
Aşa ne-a găsit noapte dintre ani. 
                  Nemţii, în ciuda greutăţilor, au petrecut noaptea de Anul Nou şi, după cum era obiceiul, au tras câteva focuri de armă, chipurile, să împuşte anul vechi. Noi, când am auzit focurile de armă în plină noapte, am crezut că au intrat ruşii în sat şi am plecat fără fiştigoi, care cu ce am apucat ,şi până la Don am îndurat multe. Nu mai aveam alimente nici pentru noi, nici pentru cai, iar la trecerea Donului era mare înghesuială, fiindcă era un singur pod. 
                  Noi, cei de la cavalerie, căutam să trecem înaintea celor de la infanterie, dar, când mai rămăseseră vreo 40km până la Don, am primit ordinul de regrupare.  Atunci a venit căpitanul excadronului, Dobrescu Alexandru, şi a format din tot excadronul un pluton de călăreţi. Plutonul a trecut sub comanda unui locotenent pe care nu-l mai văzusem până atunci. Pesemne, nu luase parte la nicio luptă, că prea avea nişte aere... de parcă n-ar fi înţeles situaţia în care ne aflam. 
Mie mi s-a încredinţat comanda grupei nr. 1 formată din soldaţi care nu pre aluptaseră. Ca armament aveam o singură puşcă-mitralieră şi doar cinci încărcătoare cu câte 20 de cartuşe fiecare. Cu toate acestea, trebuia să ne continuăm drumul, iar plutonul nostru avea misiunea de ariergardă până trecea divizia noastră peste Don. 
                    Locotenentul nostru ne numise "unitate de sacrificiu", dar, din câte se putea observa, nu prea le avea cu tactica militară, pentru că ne spunea că putem să ţinem piept inamicului 2-3 zile cu armamentul puţin pe care îl aveam. 
                    - Domn' locotenent, i-am zis eu, deşi regulamentul nu permitea, armamentul pe care îl avem noi în dotare nu ne ajunge nici la o măsea, cum s-ar zice, în faţa inamicului.  Ar trebui să ne socotim ca şi pierduţi...
                    - Sergent! s-a răstit el la mine. Execuţi ordinul şi-atât!
                    - Am înţeles, să trăiţi! am zis, luând poziţia "drepţi".
După discuţia cu locotenentul, au început să vină ordine pentru pregătirea de luptă, dar unul dintre acele ordine nu ne-a plăcut defel: acela de a ne rade bărbile la fel ca locotenentul, adică să ne lăsăm cioc.  Dar, ordinul trebuia executat! 
Cine ne vedea, ne ştia ca pe cei de la "plutonul cu cioc". 
În 2-3 zile, cât au ţinut pregătirile, ne-au mai crescut bărbile şi locotenentul a ordonat să ne mai radem o dată. Noi nu mai voiam să punem briciul în barbă, căci aveam feţele degerate, iar pielea începuse să se jupoaie. Până la urmă ne-am ras. Ce puteam face?
                    Din instrucţie nu ne slăbea locotenentul. Îi da zor cu curăţenia şi cu alte lucruri mărunte, care nu-şi aveau rostul în situaţia în care eram atunci. În loc să se fi apropiat de soldaţi, locotenentul era din ce în ce mai rece faţă de noi, ba, mai ne şi înjura. De aceea, mă tot gândeam cum să ies din această încurcătură, căci nici prin cap nu-mi trecea să mai lupt alături de acel om. Îmi atrăsesem de partea mea câţiva oameni şi plănuiam să-l părăsim pe locotenent, dar nu am dus planul la îndeplinire. După trei zile, când ofiţerul se mândrea că formase o unitate pe placul lui, a fost chemat printr-un ordin superior la comanda excadronului. 

Ne apropiam de Rostov. Mai aveam o zi de mers călare şi tot speram că ofiţerul va reveni, dar n-amai revenit. Circula zvonul că ar fi venit un agent de la căpitanul Dobrescu, de la excadron, cu ordinul să ne retragem cât mai repede spre Don, pe cont propriu, fără nicio comandă. Noi nu l-am văzut nici pe agent, nici ordinul nu l-am auzit, dar, dacă se zicea că vine din partea căpitanului Dobrescu, am luat-o imediat spre Don.
 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     În satul în care ajunsesem erau caii noştri, trenurile regimentale şi cele de luptă, care ne aşteptau. Caii erau deja înşeuaţi şi îşi aşteptau stăpânii, dar rareori mai venea câte unul. De pildă, din plutonul meu, doar eu şi încă un soldat ne-am întors de pe câmpul de luptă. Mai era şi Bălteşiu, comandantul plutonului, care era rănit în abdomen. Numai numele de pluton mai rămăsese, căci eram numai noi şi soldaţii care ţineau caii, alde "ţine caii", cum le spuneam noi. Nu mai aveam puşti-mitralieră, nu mai aveam nimic. Eu nici cal nu mai aveam. 
Ene Nicolae, cel care avusese grijă de cal, mi-a povestit că tancurile ruseşti au trecut pe-acolo, iar calul meu, când a auzit zgomotul puternic de tanc, n-a vrut să treacă un pârâu ca să scape din calea tancurilor şi a avut un sfârşit cumplit. Regretam nespus, fiindcă era un armăsar foarte bun, negru, breaz în frunte. Îmi părea rău şi de şa, căci era englezească şi avea nişte coburi foarte uşori şi încăpători. Ori, se ştia că oricare cavalerist îşi păstra toată "averea" în coburi. În coburi aveam şi eu cămăşi de schimb, lucruri de toaletă şi câte alte mărunţişuri, căci eram gospodar de felul meu şi-mi plăcea să am de toate.  Când plecam la luptă fără cai, tot ce aveam, în coburi rămânea. Mulţi dintre noi nu se mai întorceau de pe câmpul de luptă şi bunurile pe care le aveau în coburi treceau din mână în mână. 
Pierdusem calul, dar mai erau destui cai dintre care să-mi aleg unul şi, fiindcă ruşii ne presau, am pus ochii pe un cal de la Regimentul 7 Roşiori. Era un cal negru, robust. L-am trecut în numele meu, deşi în coburi era mare sărăcie. "Ei! Eu să fiu sănătos şi să scap! îmi ziceam în gând, când deodată mi-am auzit numele rostit de cineva. 
                        - Crăiţă! Bine-ai venit sănătos! ce ştii despre ceilalţi din Excadron?
                        - Domn' majur - căci el era- nu prea ştiu ce să vă spun... 
                        - Măi, băiete, mă bucur c-ai scăpat! Du-te acum şi ia alimentele pe patru zile pentru pluton...
                       -  Domn' majur, unde să le punem, că mai suntem vreo 10-12 oameni cu totul?
                       - Păi, ăştia care mai sunteţi, umpleţi coburii cu alimente, că până la Rostov pe Don nu ami primim altele!
Am făcut aşa cum mi-a spus domn' majur. Raţiile erau mai amri, căci erau incluse şi cadourile de Crăciun, care nu mai ajunseseră şi la noi pe câmpul de luptă. Am primit: miere, margarină, marmeladă, caşcaval, bomboane, ciocolată, pâine şi ţigări.  Fiind singurul gradat rămas în viaţă la pluton, mi-a revenit sarcina să împart alimentele soldaţilor. Timpul ne presa, astfel încât le-am spus soldaţilor să-şi umple coburii mai repede şi să plecăm, atâţia câţi eram,spre Rostov. Drumul nu a fost uşor.  Porneam la drum la patru dimineaţa şi ne opream pe la opt seara şi tot nu reuşeam să mărim distanţa dintre noi şi inamic. 
Ruşii ţineau morţiş să ajungă înaintea noastră şi să ne "pupe" şi pe noi aşa cum îi "pupaseră reci" pe camarazii noştri. 
De la nişte soldaţi am aflat că Nedea, căpitanul nostru, căzuse răpus de gloanţele inamice, iar colonelul Hristea fusese rănit la mâna dreaptă şi era gata să cadă în mâinile ruşilor, dacă nu s-ar fi găsit un soldat curajos să-l salveze la timp. Soldatul acela se numea Calotă Gheorghe şi era dintr-un sat din Romanaţi. 
Deşi era cam puţinel la trup, l-a cărat pe colonel în spate până la un adăpost. acolo a găsit o căruţă, l-a suit pe colonel în ea şi l-a dus la un post de prim-ajutor. Mai târziu am aflat de la acel soldat că domn' colonel a rămas  fără mâna dreaptă. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     Eu plecasem de unul singur, punând în aplicare planul pe care i-l propusesem şi lui Nebunu. "Ajută-mi, Doamne, să scap şi de data asta!" mi-am zis în gând. Îmi era tare frică, fiindcă eram singur. Mă sileam să mă depărtez cât mai mult de inamic şi gândeam de unul singur: "Doamne, dacă voi fi rănit sau dacă mor, nu ştie nimeni de mine..."
Tot mergând aşa cu gândurile mele m-am depărtat 300 de metri de inamic şi am urcat pe o coastă de deal. Când am privit spre câmpul de luptă, m-a cuprins groaza. Toţi luptau pe viaţă şi pe moarte. Tancurile, unde vedeau trupe mai multe, acolo se duceau şi mitraliau sau treceau peste oameni şi peste cai. Unele dintre ele erau însoţite de pistolari care trăgeau din mers. Era prăpăd mare! 
                      Am rămas câteva minute, să mai privesc niţel şi am plecat. Trebuia să ies în câmp deschis şi să străbat o porţiune de drum, pe care nu se încumeta nimeni să treacă, deoarece cădea secerat de o mitralieră rusească. 
Mort sau rănit, trebuia să trec, că mi-era totuna. Dacă eram rănit, într-o jumătate de ceas muream din cauza frigului. Aşa că, m-am uitat şi eu pe unde erau mai mulţi morţi şi pe-acolo am luat-o, în salturi scurte. "Decât să mă strivească tancurile, poate am norocul şi mă omoară un glonţ de mitralieră, dar de predat, nu mă predau nici mort!" îmi ziceam.
Am făcut primul salt de vreo 4-5 metri şi m-am culcat la pământ, căci mitraliera mă luase în primire. Am făcut şi al doilea salt şi am scăpat cu bine. La al treilea, o rafală de mitralieră mi-a trecut printre picioare. 
Nu mai aveam mult, doar vreo 10 paşi. Am executat şi ultimul salt şi m-am aruncat la pământ, dar cu capul spre vale. Casca mi-a căzut de pe cap şi a luat-o la vale de parcă mai frică îi era ei decât mie. Am lăsat-o acolo amanet şi am plecat mai departe, îndreptându-mă spre nord. Urcând pe un deal, l-am întâlnit pe soldatul Stoica Mihai din Voievoda.
                     - Ce faci, mă, Mihai? l-am întrebat.
                     - Ce să fac? Sunt supărat! Mi-a rămas puşca-mitralieră pe câmpul de luptă. Ne-am pomenit cu un tanc peste noi, care voia să ne calce pe oase, dar eu nu m-am lăsat... a trecut cam la un lat de palmă pe lângă capul meu, dar puşca... n-a avut nicio şansă. Acu', cum să merg eu fără puşca- mitralieră? Zi şi tu!
                       - Lasă, mă! Nu vezi cât armament a rămas în urmă? Uite, dacă te trage cineva la răspundere, eu îţi sunt martor că ai fost silit să părăseşti mitraliera!
                     - Frate Crăiţă,mă iau după tine! Unde mergi tu, merg şi eu şi, dacă mori tu, mor şi eu cu tine!
                     - Hai, mă, lasă! Linişteşte-te! Nu moare toată lumea într-o zi! Dac-o vrea Dumnezeu, om scăpa şi din asta!
Şi am plecat la drum împreună. Din loc în loc eu mă urcam pe câte un loc mai înalt şi priveam spre câmpul de luptă. Infanteria rusească începuse înaintarea, iar tancurile dădeau târcoale trupelor noastre care începuseră să se retragă. Mulţi soldaţi erau luaţi prizonieri. 
Nemţii, care erau îmbrăcaţi cu uniforme albe de camuflaj, nu au avut niciun avantaj, deoarece pământul era acoperit cu o peliculă subţire de ghiaţă, care se înnegrise în contact cu solul. În afară de faptul că le ţineau de cald, uniformele nu-şi arătau eficienţa. Ba mai mult, le-au adus mari necazuri, fiind descoperiţi mai uşor de inamic, chiar şi de la distanţe mai mari.
Tancurile ruseşti, dacă observau un soldat neamţ, se luau după el şi, până nu-l omorau, nu-l lăsau. Pe români îi mai ocoleau, dar căutau mai mult să-i facă prizonieri.
                        Artileria era zob, căci nu se mai vedea niciun tun în poziţie de tragere. 
Ne-am continuat drumul la vale şi ne-am întâlnit cu alţi doi soldaţi  (Marcu Ion , din  Frumoasa, şi Dragne Florea, din Călineşti), îngroziţi şi ei de ceea ce văzuseră. După un dâmb, am întâlnit un grup de 14-15 soldaţi, care studiau o hartă. Erau artilerişti de-ai noştri, câţiva ofiţeri, ordonanţele şi agenţii lor. Pe ofiţeri nu i-am cunoscut, deoarece peste uniformele de ofiţeri îmbrăcaseră câte o manta de soldat. I-am recunoscut doar pe căpitanii Iacovache şi Cazacu de la regimentul 3 artilerie Călăreaţă.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                   
                     La ora 9:15, surpriză! Tancurile nu ajunseseră încă şi s-a amânat atacul pentru ora 9:30, când trebuia să atacăm cu sau fără tancuri. Până să începem atacul, stam şi noi şi inamicii în picioare din cauza frigului, fără să mai tragem vreun foc de armă. Distanţa dintre noi era foarte mică şi ne observam foarte bine unii pe alţii.
La 9:30 a început măcelul. Mai întâi au apărut vreo 25-30 de avioane "Rata" ruseşti. Le-am recunoscut după zgomotul motoarelor. În loc de steaua roşie, aveau desenate svastici germane pe fuselaje. Avioanele au surprins artileria noastră, care era instalată în câmp deschis şi care trebuia să susţină atacul nostru. Au bombardat şi au mitraliat provocând dezordine şi pagube pe tot frontul, ce se întindea pe o distanţă de 2km. Acolo erau instalate toate trupele care trebuiau să atace satul Şutov 2 (?). 
                    Trupele germane aveau echipament special, cu două feţe: una albă, pentru zăpadă şi una, cenuşie, pentru teren negru. 

După ce şi-au îndeplinit misiunea, avioanele s-au retras, dar atunci au început să apară necazurile pe capul nostru. Grupa noastră era ultima în partea dinspre nord a dispozitivului de atac, mai precis în flancul stâng. În flancul drept, spre sud, era o şosea care ieşea din sat, traversa un islaz şi se pierdea spre apus. Islazul se afla jos, în vale şi acolo erau toate trupele noastre. De pe poziţia în care mă aflam împreună cu grupa, dacă priveam, vedeam întregul dispozitiv al trupelor noastre. 
Inamicul avea şi el posibilitatea să vadă toate mişcările noastre, căci nu se putea vorbi de posibilitatea de camuflare. 
Terenul era îngheţat bocnă şi nu puteam să săpăm adăposturi. Pe şosea erau instalate un tun antitanc şi un tun antiaerian. 
                     Mai erau câteva minute până la declanşarea atacului, iar tancurile nemţeşti nu veniseră. 
Ca să ne arate că sunt mai cu moţ, ruşii au atacat primii şi, pe şosea a apărut o namilă de tanc, cum nu mai văzusem până atunci. Tunarii noştri, curajoşi, au deschis focul cu ambele tunuri şi au ţintit şenilele şi turela tancului. Fiecare proiectil lovea tancul. Eu îmi pregătisem două grenade defensive, ca să le arunc la şenilele tancului, în caz că ar fi ajuns lângă noi. 
Tancul s-a oprit un moment, dându-ne impresia că a fost avariat, dar şi-a relşuat înaintarea, oprindu-se apoi în faţa tunarilor. Atunci, comandantul tunului antitanc, le-a ordonat tunarilor să se urce pe tanc şi să-l acopere cu foi de cort, astfel încât tanchiştii să nu mai aibă vizibilitate. Vreo patru soldaţi s-au repezit să urce pe tanc. Tanchiştii i-au lăsat să urce şi, când le-a venit mai bine, au răsucit turela ( cu o ţeavă de vreo 2m) şi i-a aruncat jos pe tunari. Căzătura a fost extrem de dureroasă ţinând cont de cât de îngheţat era pământul.
După această "demonstraţie", ruşiiau trecut cu tancul peste tunurile noastre şi le-au distrus. Se vorbea că tancul ar fi fost din categoria celor foarte grele şi puternice, o serie nouă, "IV.Stalin".
                       După ce ne-a distrus tunurile, tancul s-a îndreptat spre dispozitivul trupelor noastre, în zona artileriei. Acolo însă, pe toată lungimea liniei de luptă, erau tancuri inamice, fără număr, care au şi deschis focul. În astfel de situaţii nu mai aşteptam niciun ordin, pentru că nu se mai putea transmite niciunul. Mai mult, aveam comandant de pluton un rezervist, pe locotenentul Bălteşiu, iar comandant de excadron , tot un rezervist, pe Nedea. Aceştia nu luaseră parte la nicio luptă până atunci. 
Deşi grupa mea era comandată de sergentul Nebunu Alexandru, eu tot aveam grijă ca atunci când ne aflam în locuri necunoscute, să-mi stabilesc o schiţă a locului, precum şi traseul pe care am fi fost nevoiţi să-l parcurgem în eventualitatea unei retrageri.
                       Atacul ruşilor era surprinzător de puternic şi trebuia să ne retragem, fiindcă nu puteam să le ţinem piept. Eu făcusem un plan de retragere, dar n-am putut să-l conving pe Nebunu să-l folosim. Propusesem să înaintăm spre inamic vreo 10 m. Inamicul nu putea să ne lovească, fiindcă în faţa lui era o vâlcea prin care puteam să ne strecurăm spre nord, într-o vale mai adâncă şi astfel să ne desprindem de el fără probleme. 
Văzând că Nebunu nu e de acord, i-am întrebat pe soldaţi, dacă vor să mă urmeze şi, cu uimire am constatat, că nu dorea niciunul să vină cu mine. Am aflat motivul mai târziu, de la soldatul Dinu Florea, care atunci a căzut prizonier şi care a revenit în ţară după terminarea războiului. El mi-a spus că nu m-au urmat atunci, deoarece le era teamă că eu voiam să ne predăm ruşilor. 
S-au înşelat, desigur, căci el a căzut prizonier, iar ceilalţi au murit. Numai Nebunu a scăpat.      

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     Ne-am apropiat cu mare atenţie de satul din care plecasem în patrulare, deoarece camioanele tot de-acolo plecaseră şi ele. I-am raportat căpitanului întâmplarea şi ne-a spus că a văzut şi el camioanele când au trecut, dar nu prin sat, ci pe la vreo 3 km prin partea de sud.
                     - Dar ei erau de trei ori mai mulţi ca voi, ce te-a făcut să crezi că vei reuşi? m-a întrebat căpitanul când a auzit că luaserăm poziţie de luptă la apariţia camioanelor. 
                     - Eram noi mai puţini, domn' căpitan, dar îi luam prin surprindere că nu erau înarmaţi, iar la puştile- mitralieră aveam nişte trăgători foarte buni, pe Popescu Gheorghe şi pe Bălborea Ilie. Am zis că, decât să cădem prizonieri, mai bine să murim toţi, domn' căpitan!
                    - Bravo! Ai procedat bine!

Se apropia Crăciunul şi se vorbea că la Stalingrad se dau lupte grele, iar ruşii înaintau mereu. Pe un ger de - 25 de grade Celsius, am primit ordinul să ne retragem la regiment şi am pornit în toiul nopţii pe direcţia Stalingrad. Dimineaţa am ajuns într-un sat în care se afla şi comanda regimentului.
Veniseră zilele Crăciunului,iar printre ofiţeri era fierbere mare. Pe feţele lor se citea teama.
În ziua de Crăciun, pe 25 decembrie, colonelul şi-a pus uniforma de paradă, deşi era un ger năprasnic, şi ne-a ţinut o scurtă cuvântare.
                    - Inamicul a introdus în luptă trupe şi armament nou, spunea colonelul în încheiaerea cuvântării, dar să nu ne temem, căci îl vom da peste cap! Vă doresc sărbători fericite!

Din comuna în care ne aflam trebuia să reluăm înaintarea. Trupele, care se aflau în jurul comunei Kiselevka (?) fuseseră atacate prin surprindere în timpul marşului de către o unitate de cazaci, care le produseseră mari pagube umane şi materiale. Era vorba despre o baterie ce aparţinea Regimentului 10 Artilerie. 
Am trecut şi noi prin Kiselevka(?). Printre soldaţii morţi am descoperit trei consăteni: Rizea alexandru, Rizea Minea şi Bîrleanu Anghel. 
Pentru noi era din ce în ce mai greu, dar generalul Radu Korne, comandantul Diviziei noastre, a avut timp să mai facă o bravură: s-a aşezat în fruntea unei coloane formată din 32 de maşini ale Regimentului 3 Călăraşi şi a pornit înainte, atacând din mers şi reuşind astfel  să facă o breşă în dispozitivul trupelor inamice, care îi încercuise pe ai noştri.
                      În noaptea de 26 spre 27 decembrie, pe un ger de -34 grade Celsius, ne-am deplasat de pe poziţiile de luptă spre marginea satului Şutov 2 (?). Acesta fusese ocupat de trupele Regimentelor 7 şi 8 Roşiori, dar pe 26 decembrie, ruşii le scoseseră din sat. 
Noi trebuia să atacăm satul pe 27 decembrie, dimineaţa la ora 9:15.
Pentru atac ni s-au alăturat: Regimentele de Roşiori, Regimentul 10 Artilerie, Regimentul 3 Artilerie Călăreaţă şi nişte trupe germane cu 9 tancuri. În zorii zilei am ajuns la 1km de sat, unde  artileria noastră era instalată deja. Eram tare îngheţaţi şi la sosire ni s-a dat câte un castron cu cafea caldă de ne-am mai dezmorţit niţel. Apoi am trimis caii la adăpost, iar noi am continuat înaintarea mergând pe jos. 
Satul era aşezat în vale, iar inamicul observa cu uşurinţă toate mişcările noastre. Căpitanul Dobrescu fusese chemat la Divizie şi-i ţinea locul un rezervist, căpitanul Nedea. 
                       - Ei, băieţi, ne-a zis el, astăzi nu se ştie cine va mânca vaca grasă!
Avea dreptate, căci gerul năprasnic ne albise feţele ca varul şi simţeam cum ne degera pielea pe faţă.
Ne-am apropiat la o sută de metri de sat. Soldaţii Regimentelor 7 şi 8 Roşiori, care fuseseră daţi afară din sat de către ruşi şi care rămăseseră apoi toată noaptea pe poziţie, nu mai erau buni de nimic. Nu mai puteau să vorbească de îngheţaţi ce erau. 
Ruşii stăteau şi ei în picioare şi nici nu mai trăgeau cu armele. Noi, însă, care nu văzusem nicio înfrângere până atunci şi bazându-ne pe cele 9 tancuri germane, abia aşteptam ora pornirii atacului. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

26-30 iunie, 1942
                     În această perioadă, în care am stat pe poziţie, nu ne-a deranjat nimeni şi astfel am avut posibilitatea să ne prăjim la soare şi să facem baie în mare. Ce frumoasă era marea cu valurile ei cât casa!
Cu mâncarea nu prea ne împăcam noi. Pâinea era cam mică şi nu ajungea pentru toţi. În plus, nu aveam nici caii cu noi ca să ne deplasăm după alimente. Erau la Daln-Kamişi cu soldaţii care-i îngrijeau. 
Eu, ca un comandant de grupă ce eram, trebuia să organizez procurarea hranei. În acest scop l-am numit pe Marin Patrin responsabil cu procurarea apei, a pâinii şi a ceea ce mai găsea pe piaţa săracă din Feodosia. Asta era misiunea lui de fiecare zi.
Grama Stan ( din Bujoru), căruia noi îi ziceam "Verica" sau "Fane", era vânător iscusit şi prindea lişiţe şi raţe sălbatice de pe lac. 
                      Pe 27 iunie, o zi călduroasă, Verica a plecat la vânătoare la ora nouă dimineaţa şi s-a întors pe la ora trei după-amiază. Noi auzeam nişte focuri de armă, dar, de văzut, nu vedeam nimic. Deodată, îl vedem pe Verica apărând la orizont cu 13 lişiţe. Nu-şi luase sacul pentru vânătoare, astfel că legase lişiţele cu cablul unui telefon de campanie şi le atârnase de gât. Parcă era un indian din vestul sălbatic. Doar arma îl deosebea de indieni. Era tare obosit şi flămând.
                      Din cele 13 lişiţe am oprit 8 pentru noi, iar pe celelalte 5 le-am trimis la Feodosia, la manutanţa diviziei. Acolo era un soldat mai în vârstă decât noi, care lucra la cuptoarele de pâine şi care era consătean cu Verica. Se numea Ion Rogojină, iar noi îi spuneam "nea Ion". 
L-am trimis pe Marin Patrin să-i ducă lişiţele şi să-i spună să ne dea câte două pâini pentru fiecare lişiţă. În acest fel ne-am ales cu câte două raţii de pâine, adică 1200gr/zi, căci o pâine cântărea 600gr. 
Nu ne ajungeau, dar... nu aveam ce face.
Când eram în subzistenţă românească, primeam pâine de 1kg. Dar, eram în subzistenţă germană, mai bine zis în subzistenţa armatei a-VI-a, iar nemţii aveau trei tipuri de raţii de hrană. Când mergeau la atac primeau raţie consistentă. Când rămâneau în pază primeau o raţie mai mică, iar când îi păzeau pe prizonieri sau când îndeplineau alte misiuni în spatele frontului, raţia era şi mai mică. 
                        După ce tăiam lişiţele, le prăjeam în unt sau în margarină, meniu ce putea fi realizat mai repede. Dar Verica nu mai făcea faţă la vânătoare şi avea nevoie de ajutor. Întrucât nu era niciun pericol din partea inamicului, i-am dat ajutor pentru vânătoare. Eu am fost acela care l-a însoţit pe Verica la vânătoare, fiindcă ceilalţi aveau alte sarcini de îndeplinit. Patrin mergea zilnic la Feodosia să "facă piaţa", Manea Ariton şi Neaţu Constantin rămâneau de pază, căci nu se pricepeau la vânătoare. Nici eu nu mă pricepeam, dar mă lăsam îndrumat de Verica, un bun cunoscător al bălţii. La început n-am vrut să intru în apă de teamă să nu dau peste vreun şarpe ascuns prin stufărişul de pe baltă. 
                        - Crăiţă, ai toată încrederea în mine! aici nu există niciun şarpe! m-a asigurat Verica. Bea apă, ca să ţii până ne întoarcem, că e cald şi apă din lac nu putem bea! Ştii... se mai găseşte câte un mort de astă iarnă şi apa miroase urât...
I-am urmat sfatul. Am luat apoi câte o armă rusească şi câte 5-6 cartuşe, căci se găseau destule în baltă, câte un sac şi am început acţiunea.  Verica m-a învăţat cum să calc prin apă şi cum să merg contra vântului, ca să nu ne simtă vânatul. Păpurişul era înalt şi des, iar din loc în loc erau luminişuri făcute de proiectilele din iarna trecută. Acolo veneau păsările cu bobocii lor. 
                        - Crăiţă, ia seama, mi-a zis verica, când mergi, să te uiţi în sus la vârful păpurişului şi, unde vezi lumină mai multă, acolo e un ochi de apă. Să nu ieşi la lumină! Să stai să-ţi alegi vânatul cu răbdare şi să nu tragi cu puşca, până nu trag eu primul!
Aşa am făcut. Am dat de un ochi de apă şi am stat pe loc să-mi aleg vânatul. Dar nu ştiam ce să aleg, cu toate că Verica îmi spusese să aleg pasărea cea mai mare şi, dacă s-ar fi putut, chiar un răţoi. 
Verica a dat semnalul şi am tras şi eu. Oi fi lovit ceva, n-oi fi lovit... nu ştiu, dar un lucru era clar: toate păsările s-au ascuns în păpuriş. Câteva au venit spre mine, gonite de focul tras de Verica. Am apucat să trag numai două focuri.
                        - Ţin-te, verică, că te mănâncă! îmi zicea Verica făcând băşcălie. 
Totuşi, am împuşcat o raţă, iar pe alta am lovit-o cu patul armei, când s-a năpustit spre mine. Verica împuşcase mai multe şi astfel ne-am întors de la vânătoare cu 15 lişiţe. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

13-22 iunie, 1942
                      În această perioadă am participat la mai multe misiuni, dar nu aşa de periculoase ca până atunci. Continuam să asigurăm paza pe malul Mării Negre din poziţie în poziţie, până ne-am apropiat de Feodosia. 
Trupe ale infanteriei noastre erau instalate aproape de Kerci, iar o parte din trupele care ocupaseră Peninsula Kerci, se îndreptau spre Strâmtoarea Kerci, ca să forţeze trecerea în Peninsula Taman, pe râul Kuban, spre Caucaz. 
Alte trupe s-au comasat în jurul Sevastopolelui, despre care se spunea că ar fi bine întărit cu cazemate bine amplasate şi greu de cucerit. Ruşii erau nevoiţi să-l  apere pe viaţă şi pe moarte, deoarece nu mai aveau pe unde să se retragă. Erau încercuiţi şi pândiţi din toate părţile: din est, din vest, dar şi de pe mare de vasele de război româneşti. 
Începeam, de fapt, pregătirile pentru atacul final. În acest scop au fost aduse cu trenul tunuri de calibru foarte mare, care se montau direct pe linia de bătaie şi care trăgeau la mare distanţă. 
                     Pe platforma trenului se mai vedeau branduri şi chiar blindate. Văzând atâta armament, ne simţeam şi noi în siguranţă, în ciuda faptului că de pe mare, câte o navă inamică ne mai arunca câte un proiectil. 
Pe 22 iunie înplineam un an de război şi încă eram în viaţă. Mă rugam lui Dumnezeu să-mi ajute şi pe mai departe, căci multe mai văzusem şi multe mai petrecusem până atunci. Mă uitam în jurul meu şi nu-i mai vedeam pe cei cu care am pornit la război. Mulţi dintre ei muriseră, alţii fuseseră răniţi... Nu se mai ştia ce soartă ne aşteaptă şi pe noi, supravieţuitorii acelui prim an de război!
Pe de altă parte, se vorbea că divizia noastră nu va mai primi ordin de luptă, ci va fi trimisă în ţară. A câta oară? "Bine-ar fi, mă gândeam, măcar o dată să mai pun piciorul pe pământul României şi pe urmă... ce-o fi, să fie!
Domnul general Teodorini, comandantul diviziei, nu era de acord cu părăsirea câmpului de luptă, ci susţinea sus şi tare că trebuie să luptăm până la sfârşit.Cu ce forţă să mai fi luptat? Eram hârşiţi de război şi ni se cam acrise. 
                     Odată, prin aprilie, cerusem şi noi să ne trimită în ţară, că eram ca vai de lume, dar dumnealui ne-a tăiat elanul.
                      - Mai bine mă duc la Bucureşti cu pielea voastră pe baston, decât să vă trimit în ţară! ne-a spus el verde  în faţă.
Aproape toată iarna ruşii au aruncat fluturaşi de hârtie în care ne cereau să ne predăm, căci, spuneau ei, luptam pentru interesul Germaniei şi nu al României.
Domnul general însă a dat ordin ca niciun soldat să nu citească fluturaşii şi a mai ordonat ca toţi fluturaşii găsiţi să fie arşi. 
Spre sfârşitul perioadei, Excadronul nostru a primit ordin să ocupe poziţie de pază pe malul mării. Grupa mea s-a instalat în nişte adăposturi aflate pe plajă, la aproximativ 1km de Feodosia. 
                      Eu cu Patrin ne-am instalat lângă o mitralieră rusească şi lângă telefonul care făcea legătura cu celelalte grupe ale plutonului şi ale regimentului. 

23-25 iunie, 1942
                      Am primit ordin de la comandantul plutonului, Bălteşiu, să avansez cu grupa cât mai aproape de Feodosia. Am instalat echipa a doua lângă un câmp de mine, sub comanda sergentului Bria Ion. Echipa mea am instalat-o la 400m est de echipa lui Bria Ion, stabilind ca pe timpul nopţii să facem legătura între noi cu patrule de câte doi soldaţi. 
În spatele nostru, spre nord, era şoseaua Feodosia-Kerci. Dincolo de şosea era un lac cu o lungime de vreo 2km şi cu lăţimea de 1km, dar adâncimea apei nu măsura mai mult de 50cm.Era plin de trestie şi de papură. Pe acel lac s-au dat lupte grele cu o iarnă înainte, mai ales pe 26 decembrie, 1941, când ruşii au debarcat în portul Feodosia. Lacul, fiind foarte bun pentru camuflaj, fusese folosit mai mult de infanterie. Dar ruşii, fiind respinşi, au lăsat pe lac branduri, mitraliere, proiectile, căruţe cu muniţie şi multe alte materiale de război. 
În faţa noastră era un dig de piatră, care se întindea de la Feodosia până în sectorul echipei mele cu numărul 2 şi proteja şoseaua de valurile mării. 
După ce am stabilit locul fiecărei echipe, am insatalat şi armamentul. Pe lângă cele două puşti-mitralieră, pe care le aveam la grupă, am aşezat în poziţie de tragere încă o mitralieră şi un brand de calibru 45, ruseşti amândouă, pe care le pescuisem din lac. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

20 mai, 1942
                    Am plecat într-un sat pentru refacerea trupelor şi am aşteptat acolo Regimentul 4 Roşiori, ca să plecăm împreună. Infanteria ne-a luat locul pe malul mării. 

21-23 mai, 1942
                   Am stat în sat şi am curăţat armăturile, şeile, echipamentul. Am făcut şi instrucţie, iar eu am reluat vechiul obicei de a merge la vânătoare de iepuri.

24-26 mai, 1942
                  Domnul maior Stoian Ion, noul comandant al diviziei, a venit în inspecţie şi nu i-a plăcut ce-a văzut. Era un ofiţer tare mândru, care până atunci nu "gustase" războiul, deoarece tocmai venise din ţară.  Dumnealui i-ar fi plăcut să arătăm ca în timp de pace, la paradă. În cele din urmă a înţeles, totuşi, ce înseamnă războiul, mai ales când a văzut numărul mare de decoraţii primite de ofiţeri, gradaţi şi de soldaţi.
Eu am primit cea de-a doua decoraţie "Bărbăţie şi Credinţă" cu spade, cls. a-II-a, din argint!

27-29 mai, 1942
                  Pe 27 mai am fost numit sergent de zi pe excadron.
Soldatul Oanţă Ilie ( un consătean) a revenit din permisie şi mi-a adus şi mie câte ceva de pe-acasă: nişte sare de lămâie, un litru de ţuică,biscuiţi şi nişte veşti cam proaste. În primul rând, ai mei aflaseră despre moartea fratelui meu în luptele din Ucraina şi, în al doilea rând, un alt frate pleca şi el pe front. Ceilalţi şapte fraţi (două fete şi cinci băieţi) erau încă mici. 
Dar cel mai mult m-a durut modul cum se petreceau lucrurile în sat. De pildă, de la noi de-acasă ne-au rechiziţionat un cal şi o vacă. Capii comunei, în frunte cu primarul Gheorghe Ionescu,se ţineau numai de petreceri, iar rechiziţionări făceau numai de la familiile sărace. De la cei bogaţi, cum erau, de exemplu, boierul Lolu Noica sau alde Petcu cu moara lor, nu rechiziţionau nimic, deoarece aceştia motivau că le trebuie să muncească pământul.  Ei erau scutiţi şi de război şi, pe lângă ei, alţii, tot de-ai lor, care erau înregistraţi ca argaţi, ciobani sau morari. Cei care aveau tractor, la fel, erau scutiţi de război. Dar cine avea tractor? Numai cei avuţi. Cei săraci mergeau pe front.
De-aia ne întrebam de fiecare dată când primeam veşti de-acasă: pentru ce mai luptăm noi în îndepărtata Rusie?
                    O veste bună, însă, ne-a făcut să le uităm repede pe cele rele şi să nutrim speranţa că în curând ne vom întoarce în patrie. 
În sectorul Harkov armatele germane i-au încercuit pe ruşi, iar în Kerci au luat 182.000 de prizonieri. Cu toate acestea, aviaţia rusească îşi manifesta ultimile zvâcniri. Un grup de 7 avioane de vânătoare şi unul de bombardament au venit să ne atace când ne era lumea mai dragă şi, spre norocul nostru, nu ne-au cauzat nicio stricăciune. 

30 mai - 3 iunie, 1942
                  La Harkov creştea numărul prizonierilor luaţi de nemţi. Ajunsese până la 400.000.
Despre plecarea noastră în ţară nu s-a mai vorbit deloc. Ne-au minţit ca de fiecare dată. Domnul maior Stoian însă îi da zor cu inspecţiile, căci dumnealui nu cunoştea suferinţele războiului. 
Într-una din zile ne-au trimis pe litoralul Mării Negre să înlocuim Excadronul 1. Ne-am instalat în teren şi am rămas acolo în repaus. Ca să nu ne plictisim am încercat să prindem peşte cu grenadele. 

4-8 iunie, 1942
                    S-au citit ordinele de zi pe armată despre avansările în grad şi decorarea soldaţilor. Eu am primit decoraţia "Virtutea militară" cls. a-II-a, din argint. Era considerată cea mai mare decoraţie ce se acorda soldaţilor şi celor cu grade inferioare. Se spunea că cel care primea o astfel de decoraţie, beneficia de anumite avantaje, adică: 25 de pogoane de pământ, călătorii gratuite cu trenul în toată ţara. 
Acum stau şi mă întreb: cine ar fi putut să-mi garanteze mie că voi scăpa cu viaţă, ca să beneficiez de avantajele acelei decoraţii?
                     Numai când îmi aminteam vorbele domnului general Dănescu, spuse în vara lui '41, înainte de a trece Niprul şi anume: "palma asta pe care le-am dat-o noi ruşilor, să nu ne-o dea ei înapoi dublă" şi nu-mi imaginam că voi apuca ziua în care să mă plimb cu trenul gratis. 

9-13 iunie, 1942
                     Tovarăşul meu de luptă, Bulumac Dumitru, a revenit şi el din permisie şi mi-a adus veşti de-acasă: unele mai bune, altele...mai puţin bune... în sfârşit!
Pe un deal am descoperit o peşteră în care se ascundeau partizanii. Am surprins-o pe soţia unui dintre ei când le ducea mâncare şi aşa am aflat de cuibul lor. 
Partizanii erau hotărâţi să nu cedeze cu una cu două şi spuneau cămai bine se lasă ucişi, decât să se predea!

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     După ce l-am recuperat pe Nică eu mi-am reluat postul de observare. Ceaţa începuse să se mai ridice şi mi s-a părut că văd ceva mişcând în sectorul meu. Am tras cu mitraliera, până ce mogâldeaţa a strigat că se predă. Era un ofiţer rus. Care i-o fi fost scopul cu care venise aici... n-am aflat. Ne-a spus însă că sunt mai mulţi ofiţeri în zonă şi că vor să se retragă spre Kerci. 
De fapt, ce se întâmplase? Majoritatea unităţilor cărora aparţineau acei ofiţeri erau motorizate, dar fuseseră decimate în timpul luptelor. Astfel, vreo 7 camioane cu trupe ruseşti au vrut să se retragă spre Kerci pe malul Mării Negre. 
Văzând că sunt urmăriţi, ruşii au ocupat poziţie de luptă în vârful dealului şi s-au apărat. Comandanţii noştri au făcut atunci o mare grşeală neluând în seamă puterea de luptă a ruşilor comasaţi în acele camioane ( aproximativ 160 de soldaţi).
                     Ai noştri au vrut să le taie calea cu vreo 80-90 de cavalerişti, încurcaţi în acţiunea lor de terenul extrem de accidentat, plin cu băltoace de apă şi noroi.
Cele 10-15 minute de întârziere ale băieţilor noştri le-au înlesnit ruşilor ocuparea dealului. Ai noştri au descălecat, au trimis caii la adăpost şi au pornit pe jos la luptă, crezând că e o glumă. Ruşii i-au lăsat să se apropie la 50m şi s-au pus cu automatele pe ei. 
Pe mulţi i-au omorât, pe alţii i-au rănit...
Printre cei morţi se numărau: Dragne Florea, Păun Petre, sergenţii Bucălaţi Marin, Popescu Ion şi mulţi alţii, majoritatea din Teleorman şi Romanaţi. 
După ce s-a înserat bine, Excadronul 3 Călăraşi a contraatacat cu trei tanchete, reuşind să-l distrugă pe inamic. O parte din soldaţii ruşi au murit, iar cei care au supravieţuit, au fost luaţi prizonieri alături de tot materialul de luptă. Excadronul 4 s-a retras în sat şi a rămas acolo, până dimineaţa următoare.

14 mai , 1942
                   Am început înaintarea spre Kerci, mergând pe malul Mării Negre. Până la Kerci erau de parcurs vreo 30km, dar toată această porţiune era ocupată de trupele noastre. 
Erau nişte zile superbe şi am profitat din plin de ele. Am făcut baie în apele mării, dar frumuseţea plajei era greu de descris în cuvinte.
Pe toată plaja sclipeau în soare mii şi mii de cochilii multicolore. Dacă te întindeai pe nisip, ţi se lipeau pe corp fragmente mici de cochilii, astfel încât credeai că tot corpul îţi este acoperit cu un mozaic sclipitor.
Dar, după vreo două zile de linişte deplină, au început să se audă bubuituri puternice spre Kerci. Mai târziu am aflar şi noi că ruşii forţaseră intrarea în Kerci cu trupe aduse de la Taman. Cinci divizii au debarcat la Kerci pentru aceastăa cţiune. 
                      Ai noştri au început atacul cu blindatele din faţă şi cu artileria din flancuri. 
În strâmtoarea Kerci a intervenit şi aviaţia noastră şi a nimicit trupele inamice aflate pe apă. 
În zilele care au urmat noi am continuat paza pe malul mării. Din când în când mai apărea în apele mării câte o plută confecţionată din pneuri de automobil. Plutele erau duse de valuri la voia întâmplării, fiindcă Marea Neagră nu suferea pe nimeni şi nimic în apele sale. Scotea totul pe mal. Pe plute erau soldaţi. Unii vii, dar răniţi, alţii, morţi. Un soldat fusese rănit în talpă, iar rana se albise din cauza apei sărate a mării. El ne-a povestit că de cinci zile şi nopţi pluteau în derivă, sperând că vor ajunge în Caucaz. Dar au rămas fără apă de băut şi, ca să fie tacâmul complet, i-au descoperit nemţii şi i-au mitraliat din avioane, distrugându-le micile ambarcaţiuni. 
Spre sfârşitul perioadei în care am executat pază pe malul mării, am trăit şi câteva momente de bucurie. Se vorbea că "operaţiunea Kerci" era pe sfârşite, iar divizia noastră ( Divizia 8 Cavalerie) se va întoarce în ţară. De altfel, venise şi trenul regimental să ne ia şi să ne ducă acasă.