CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                   Noi nu prea aveam încredere în promisiunile locotenentului. De aceea, l-am întrebat şi noi pe şeful staţiei, când mai soseşte vreun tren de la Odessa. Astfel am aflat că pe la ora 16:30 trebuia să sosească un tren care ar fi staţionat în gară 30 de minute. Fără să mai stăm pe gânduri, am hotărât să urcăm în tren cu forţa, chiar dacă jandarmii ne-ar fi oprit. 
Şi, în momentul în care trenul a intrat în gară, ne-am avântat cu toţii spre el. Jandarmii, executând ordinele, au venit să ne oprească şi s-a produs o hărmălaie... că nu ne mai înţelegeam unii cu alţii.
                  -Nu are voie să urce nimeni în tren! striga un colonel cât îl ţineau bojocii. Dacă nu ascultaţi de ordin, sunt obligat să aplic forţa! Să ştiţi că pun o mitralieră în bătaie şi vă omor pe toţi!
                  - Ba, să te duci şi tu pe front, împreună cu banda ta de jefuitori, nu să staţi la pândă ca tâlharii! i-am răspuns noi. 
Deodată, a coborât din tren un domn bine îmbrăcat. Acesta s-a dus în gară, a discutat cu colonelul şi ni s-a permis să ne urcăm în tren. Acolo, civilii, martori la cearta noastră cu jandarmii, ne-au asaltat cu întrebările:
                  - Ce s-a întâmplat, mă, băieţi cu voi?
                  - Ce să se întâmple? Nu ne lasă să urcăm în tren, bandiţii dracului! Ei, să fi fost ei în linia întâi...
                  - De unde veniţi? ne-a întrebat un curios.
                  - De pe front! Din Crimeea! De unde să venim? De la bal?
Cu chiu, cu vai am ajuns în ţară. Am trecut prin Iaşi, Ploieşti apoi Bucureşti. Eu trebuia să mai aştept încă patru ore trenul de Roşiori, dar, ca să nu stau în gară, m-am dus la un frate, care trăia în Bucureşti. Nicolae, fratele meu, era ucenic la un croitor evreu, pe nume Wais, care deţinea, împreună cu soţia sa, Rebeca, un atelier de croitorie. Nu eram sigur că voi mai găsi atelierul şi nici pe domnul Wais (ştiam că evreii sunt părigoniţi de nemţi), dar am luat, totuşi, tramvaiul nr. 24 şi am călătorit până la statuia lui Rosetti, căci fratele meu locuia pe strada Sfinţilor. 
Cât am mers cu tramvaiul, n-am schimbat nicio vorbă cu nimeni de teamă. Lumea din Bucureşti nu se potrivea cu lumea de unde veneam eu. În plus, nu aveam la mine niciun franc românesc, ci doar mărci germane, căci aşa ni se plătea solda, în mărci. Şi, ca să cumpăr ceva de mâncare sau vreo sticlă de bere, nici pomeneală! Niciun particular nu primea mărci. Înghiţeam în sec când treceam pe lângă câte o bodegă, dar nu aveam ce face.
                    În jurul meu toţi râdeau, glumeau, că erau sătui de toate. După spusele lor frontul mergea bine. Aşa scria şi prin ziare. Mulţi făcuseră planuri vis-a-vis de rezistenţa Rusiei, mai ales afaceriştii, interesaţi să facă negoţ în regiunile frontului. Circulau tot felul de zvonuri, cum că noi, românii, vom întinde hotarul ţării până la Bug.