CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

3-5 mai, 1942
                    Au continuat duelurile aeriene. Se zvonea că sunt 2500 de avioane de partea noastră (2000 nemţeşti şi 500 româneşti) pregătite pentru atacul cel mare. 
Aviaţia inamică a atacat în sectorul Regimentului 4 Roşiori, rănindu-l pe colonelul Klauss, comandantul regimentului şi decimând un excadron. Dar au intervenit aviaţia şi trupele germane şi i-au încercuit pe ruşi. Vreo 500 dintre ei au fost luaţi prizonieri, iar vreo 40 de tancuri şi multe alte piese de artilerie grea au fost distruse. Aviaţia noastră bombarda şi ea trupele ruseşti. Trecea mereu cu bombe şi le arunca pe ruşi în portul Kerci. 
                    Deşi toate acestea se întâmplau departe de noi, auzeam totuşi, zgomotul exploziilor. Parcă tuna .

6-7 mai, 1942
                  În noaptea de 6 spre 7 mai cerul era înnorat şi burniţa. Afară era întuneric beznă, dar asta nu ne împidica să ţinem legătura cu celelalte grupe şi echipe. Până la miezul nopţii doi soldaţi ţineau legătura cu cealaltă grupă, apoi alţi doi soldaţi le luau locul. 
Soldatul Petrovici şi fruntaşul Boloşean Ştefan erau de rând să facă legătura cu grupa noastră. După îndeplinirea misiunii, s-au întors la grupa lor, aflată chiar pe malul mării. Ştefan a intrat în adăpost să-l trezească pe cel care trebuia să-i ia locul. Petrovici a rămas afară în ploaie şi, fiindcă Ştefan întârzia, a vrut să intre după el. Din cauza întunericului a nimerit într-o groapă cu noroiul până la brâu. Când a ieşit Ştefan afară nu l-a mai găsit.
                    -Măi, frate Baloşene!, striga Petrovici.
Ştefan însă nu-l auzea, fiindcă bătea vântul tare şi valurile mării făceau zgomot.
Văzând că nu-l aude nimeni, Petrovici a tras un foc de armă. Ştefan a auzit împuşcătura, dar i se părea că se aude din dpărtare. În plus, el credea că Petrovici a fost capturat de către ruşi şi nici prin minte nu-i trecea că acesta era chiar lângă mal.
                  - Băi, fraţilor, i-a alertat Ştefan pe ceilalţi, l-au luat ruşii pe Ţiganu'!
Petrovici era ţigan de felul lui, de prin părţile Banatului, dar ştia limba germană şi ne ajuta mereu când discutam cu nemţii. 
Când a auzit sergentul Nebunu, a scos oamenii afară- patru la număr- pregătiţi pentru luptă. I-a aşezat în poziţie de tragere cu faţa spre mare şi au aşteptat ascultând, dacă se mai aude vreun zgomot. 
Petrovici continua să strige şi să tragă cu puşca, dar se auzea de parcă  zgomotul ar fi venit dinspre largul mării.  Sergentul s-a apropiat de mal să audă mai bine şi atunci l-a descoperit pe Petrovici.  I-a chemat pe băieţi, dar n-au putut să-l scoată pe Petrovici din noroi, fiindcă terenul era alunecos şi ar fi căzut cu toţii în groapa cu pricina. Atunci sergentul l-a trimis din nou pe Ştefan la grupa noastră după ajutor. 
Noi aveam legături cu o unitate germană, care se afla în stânga noastră, la 500m. Nemţii aveau bărci cu motor şi acestea erau ancorate la mal cu frânghii. Când am auzit ce s-a întâmplat cu Petrovici, am dat fuga la nemţi să-mi dea o frânghie. Dar nu mă înţelegeam cu soldatul care era de sentinelă, aşa că l-am luat de mână şi l-am dus lângă o barcă şi i-am arătat frânghia. Deşi nu înţelegea la ce-mi folosea, neamţul mi-a dat frânghia. Am plecat în grabă cu Ştefan spre malul mării să-l scoatem pe Petrovici din noroi. L-am scos cu greu, deoarece nu puteam să ne apropiem prea mult din cauza terenului alunecos.
                    Petrovici era ud şi plin de noroi, încât nu se mai  cunoştea că e el. I-am scos mantaua şi l-am dus repede la adăpost. 
După incident, eu am revenit la echipa mea, apoi am mers la nemţi de le-am înapoiat frânghia. După aproximativ o oră, ne-am trezit cu Petrovici pe capul nostru. Îl trimisese sergentul la bucătăria de campanie să-şi usuce hainele. Bucătăria se afla la 3km într-un sat distrus de război şi avea doar trei camere. Într-una dintre ele şedea comandantul excadronului, iar în celelalte două, bucătarul şi plutonul aflat în rezervă. 
L-am luat pe Petrovici şi l-am dus la nemţi. Aceştia l-au întrebat ce-a păţit şi Petrovici le-a relatat întâmplarea. Aşa au aflat nemţii la ce mi-a folosit frânghia. Iniţial ei au crezut că aveam pe cineva mort şi ne trebuia o frânghie ca să-l lăsăm în groapă.
L-au mai întrebat pe Petrovici unde se ducea şi l-au tratat cu un păhărel de rom şi cu cafea. Apoi Petrovici a plecat la bucătărie, dar n-au trecut nici trei ore, că ne-am pomenit cu el înapoi. 
                    - Ce e , mă, Petrovici? Te-ai uscat aşa repede? l-am întzrebat noi. 
                    - Ei... M-am uscat cât m-am dus până acolo şi înapoi, că nu mai aveau locuri...
Întâmplarea lui Petrovici ne-a amuzat, dar urma atacul general. Vremea începuse să se îndrepte, ieşise soarele, dar pentru noi nu mai constituaia un motiv de bucurie când ne gândeam la ce ne aştepta în zilele următoare. 
Frontul se întindea pe o distanţă de 20km între Feodosia şi Marea de Azov. Trupele noastre, aflate faţă-n faţă cu cele inamice, erau hotărâte să lupte pe viaţă şi pe moarte. 
Ruşii aveau pregătite 22 de divizii dotate cu tot felul de arme de toate calibrele. Şi partea noastră era destul de puternică, deoarece în martie şi în aprilie veniseră întăriri de trupe şi de armament diversificat: avioane de vânătoare şi de bombardament, piese de artilerie şi multe altele. Aveam 6 linii de artilerie grea şi uşoară în poziţie de tragere. Alături de noi se afla artileria călăreaţă cu tunuri antiaeriene şi antitanc, cu branduri de calibre diferite, ajungând până la calibrul 120. Acestea ne însoţeau în lupta călare, dar şi în lupta pe jos, căci noi, cavaleriştii, luptam şi pe jos alături de infanterie, dar şi călare la învăluiri, la operaţiuni în spatele frontului inamic, de multe ori provocându-i încurcături şi determinându-l să piardă teren în faţa noastră. 
Inamicul era în faţa noastră cu o poziţie de tragere foarte bună, iar terenul din faţa poziţiei inamice era minat.