CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     Am trecut cu vederea tot ce ni se întâmplase şi aşteptam cu nerăbdare primul tren, care venea de la Odessa şi în care urma să ne îmbarcăm. Dar nu a fost să fie aşa, deoarece trebuia să mai aşteptăm încă o zi până expira termenul de carantină. 
Eram cazaţi în sectorul gării şi, deşi treceau multe trenuri prin gară, nu puteam să plecăm. În momentul în care trenurile opreau în gară, erau înconjurate de jandarmi în frunte cu locotenentul şi nu ne lăsau să urcăm în ele. Până la ora 12:00 au trecut de la Odessa două trenuri ticsite cu afacerişti români, care aduceau marfă din România şi o schimbau la Odessa. Comerţul era liber pentru ei, căci aveau bani, iar banul e ochiul dracului!. Ne uitam la trenuri cum treceau şi nu puteam să plecăm. Nerăbdarea creştea cu fiecare minut. 
                      După aproape doi ani de lupte, departe de ţară, de cei dragi, era firesc  să vrei să ajungi mai repede în sânul familiei. Dar cum să plecăm, când eram reţinuţi de o şleahtă de jefuitori?
Pe unul dintre ei, un sergent major, nu l-a răbdat Dumnezeu şi a început să se plimbe ţanţoş printre noi cu un pistol mitralieră şi cu un port-hart atârnat de gât. Iniţial am crezut că port-hart-ul este al lui. Ulterior am aflat că îl confiscase de la un sergent de la vânătorii de munte. 
                     - Măi, fraţilor, voi, ăştia de la cavalerie, mă ajutaţi să-mi iau port-hart-ul de la ăsta? ne-a întrebat sergentul păgubit.
                     - Mai încape vorbă? Cum să nu te ajutăm? Lasă-l pe mâna noastră! i-am răspuns noi, bucuroşi că ni se oferea un motiv să le dăm o lecţie acelor îngâmfaţi, care nu ştiau ce înseamnă omenia. 
După o scurtă consfătuire, am trecut la acţiune. Mai întâi, am strâns cercul în jurul jandarmului, care era însoţit de un soldat, apoi i-am dezarmat şi sergentul şi-a recuperat port-hart-ul. În schimb, jandarmul şi soldatul care-l însoţea, n-au scăpat aşa uşor din mâinile noastre. Au încasat pumni şi picioare pe unde s-a nimerit.Aveam şi armele lor, dar nu le-am folosit, deoarece ne-am dat seama în ce încurcătură intraserăm. 
                      - Trebuia să-l fi lăsat, dracului, de port-hart! a zis unul dintre noi, realizând gravitatea situaţiei.
                      - Staţi, mă, ce vă speriaţi aşa? Lăsaţi, că vorbesc eu cu ei! ne-a liniştit sergentul de la vânători.
N-a trecut mult după acel incident şi a venit locotenentul, dar nu mai era atât de mândru ca la început. S-a oprit la o distanţă considerabilă faţă de noi, fiindcă eram strânşi grămadă. De la incidentul cu jandarmul, numai aşa am stat.
                       - Măi, băieţi, noi vedem că sunteţi obosiţi de-atâta război şi nu mai aveţi răbdare, dar avem şi noi ordinele noastre pe care trebuie să le executăm. Aşa că... fiţi calmi, dacă vreţi să vă vedeţi casele şi familiile! Noi vom face tot posibilul să vă dăm drumul. Vă rog să predaţi armele, fiindcă soldaţii noştri le au pe inventar!
                        - Domn' locotenent, permiteţi să spun şi eu ceva? a întrebat sergentul de la vânători.
                       - Te rog! a răspuns locotenentul nu prea încântat.
                        - Domn' locotenent, noi nu am venit de pe front ca să ne jefuiţi dumneavoastră! Noi nu mai avem arme, dar ne vom război altfel! Poate nu ajung eu acasă, dar la domn' general Pantazi, ministrul apărării, tot ajung şi am să-l rog să trimită unitatea dumneavoastră pe front, căci, după câte văd eu, soldaţii sunt amatori de port-hart-uri şi alte obiecte de pe front. De ce să nu meargă ei să şi le ia direct de-acolo?
Locotenentul s-a retras, asigurându-ne încă o dată că va face tot posibilul ca noi să plecăm mai repede spre patrie.