CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     După ce l-am recuperat pe Nică eu mi-am reluat postul de observare. Ceaţa începuse să se mai ridice şi mi s-a părut că văd ceva mişcând în sectorul meu. Am tras cu mitraliera, până ce mogâldeaţa a strigat că se predă. Era un ofiţer rus. Care i-o fi fost scopul cu care venise aici... n-am aflat. Ne-a spus însă că sunt mai mulţi ofiţeri în zonă şi că vor să se retragă spre Kerci. 
De fapt, ce se întâmplase? Majoritatea unităţilor cărora aparţineau acei ofiţeri erau motorizate, dar fuseseră decimate în timpul luptelor. Astfel, vreo 7 camioane cu trupe ruseşti au vrut să se retragă spre Kerci pe malul Mării Negre. 
Văzând că sunt urmăriţi, ruşii au ocupat poziţie de luptă în vârful dealului şi s-au apărat. Comandanţii noştri au făcut atunci o mare grşeală neluând în seamă puterea de luptă a ruşilor comasaţi în acele camioane ( aproximativ 160 de soldaţi).
                     Ai noştri au vrut să le taie calea cu vreo 80-90 de cavalerişti, încurcaţi în acţiunea lor de terenul extrem de accidentat, plin cu băltoace de apă şi noroi.
Cele 10-15 minute de întârziere ale băieţilor noştri le-au înlesnit ruşilor ocuparea dealului. Ai noştri au descălecat, au trimis caii la adăpost şi au pornit pe jos la luptă, crezând că e o glumă. Ruşii i-au lăsat să se apropie la 50m şi s-au pus cu automatele pe ei. 
Pe mulţi i-au omorât, pe alţii i-au rănit...
Printre cei morţi se numărau: Dragne Florea, Păun Petre, sergenţii Bucălaţi Marin, Popescu Ion şi mulţi alţii, majoritatea din Teleorman şi Romanaţi. 
După ce s-a înserat bine, Excadronul 3 Călăraşi a contraatacat cu trei tanchete, reuşind să-l distrugă pe inamic. O parte din soldaţii ruşi au murit, iar cei care au supravieţuit, au fost luaţi prizonieri alături de tot materialul de luptă. Excadronul 4 s-a retras în sat şi a rămas acolo, până dimineaţa următoare.

14 mai , 1942
                   Am început înaintarea spre Kerci, mergând pe malul Mării Negre. Până la Kerci erau de parcurs vreo 30km, dar toată această porţiune era ocupată de trupele noastre. 
Erau nişte zile superbe şi am profitat din plin de ele. Am făcut baie în apele mării, dar frumuseţea plajei era greu de descris în cuvinte.
Pe toată plaja sclipeau în soare mii şi mii de cochilii multicolore. Dacă te întindeai pe nisip, ţi se lipeau pe corp fragmente mici de cochilii, astfel încât credeai că tot corpul îţi este acoperit cu un mozaic sclipitor.
Dar, după vreo două zile de linişte deplină, au început să se audă bubuituri puternice spre Kerci. Mai târziu am aflar şi noi că ruşii forţaseră intrarea în Kerci cu trupe aduse de la Taman. Cinci divizii au debarcat la Kerci pentru aceastăa cţiune. 
                      Ai noştri au început atacul cu blindatele din faţă şi cu artileria din flancuri. 
În strâmtoarea Kerci a intervenit şi aviaţia noastră şi a nimicit trupele inamice aflate pe apă. 
În zilele care au urmat noi am continuat paza pe malul mării. Din când în când mai apărea în apele mării câte o plută confecţionată din pneuri de automobil. Plutele erau duse de valuri la voia întâmplării, fiindcă Marea Neagră nu suferea pe nimeni şi nimic în apele sale. Scotea totul pe mal. Pe plute erau soldaţi. Unii vii, dar răniţi, alţii, morţi. Un soldat fusese rănit în talpă, iar rana se albise din cauza apei sărate a mării. El ne-a povestit că de cinci zile şi nopţi pluteau în derivă, sperând că vor ajunge în Caucaz. Dar au rămas fără apă de băut şi, ca să fie tacâmul complet, i-au descoperit nemţii şi i-au mitraliat din avioane, distrugându-le micile ambarcaţiuni. 
Spre sfârşitul perioadei în care am executat pază pe malul mării, am trăit şi câteva momente de bucurie. Se vorbea că "operaţiunea Kerci" era pe sfârşite, iar divizia noastră ( Divizia 8 Cavalerie) se va întoarce în ţară. De altfel, venise şi trenul regimental să ne ia şi să ne ducă acasă.