CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                    Concediul era pe sfârşite. Din cele 25 de zile, 14 dintre ele le-am pierdut cu drumul. Dar eu m-am hotărât să stau acasă exact 25 de zile. Punând la socoteală şi zilele pierdute pe drum, lipseam de pe front 39 de zile în total. 
Ei şi? Ce, dacă întârziam 14 zile? Chiar şi dezertor să m-o fi dat, nu regretam. Ori că mă duceam în prima linie, ori că mă duceam la puşcărie îmi era totuna! În puşcărie îmi dădeau nişte ani de pedeapsă şi veneam acasă, dar în prima linie nu eram sigur de viaţă.
Cele 39 de zile au trecut repede şi trebuia să mă întorc pe front. Cu greu m-am despărţit de cei de-acasă şi cu durere în suflet pentru ceea ce văzusem în sat, pentru dispreţul cu care eram trataţi noi, cei de pe front.
Am luat trenul din gara Smârdioasa şi am pornit spre Bucureşti. În tren era mare aglomeraţie: civili supăraţi, care mergeau să-şi viziteze răniţii prin spitale, afacerişti dar şi mulţi pungaşi. 
                      Am ajuns la Bucureşti şi am rămas acolo o zi, ca să mai stau puţin cu Nicolae şi cu familia Wais. 
                      - Stane, ascultă-mă pe mine, zicea domnul Wais, Germania pierde războiul. Românii sunt acum între ciocan şi nicovală. Ce? Nu crezi?
                       - Domnu' Wais, din câte am văzut eu cum mergea frontul, parcă n-aş crede ceea ce-mi spuneţi....
                    - Lasă, că o să te convingi tu curând!.
Din Bucureşti am luat trenul direct spre Odessa. Cât am călătorit cu trenul, am văzut oameni care petreceau fără nicio grijă. Am văzut şi un tren cu vagoane pentru animale, care transporta familii întregi de ţigani spoitori şi costorari şi am rămas tare mâhnit. Erau morţi de foame şi de sete. Când ajungeau în gară, săreau din vagoane şi căutau apă, că le mureau copiii de sete. Dar nu aveau voie să se apropie de peron şi, din această cauză, trenul oprea mai departe de gară, lângă gura de apă din care se alimentau locomotivele. Acolo întâmpinau alte obstacole, fiindcă li se dădea apă cu jetul puternic, aşa cum se proceda la alimentarea locomotivelor. Cei care aveau vreo găleată cu ei se descurcau mai bine, dar cei care aveau sticle sau cei care nu aveau niciun vas, sufereau foarte mult de sete. 
Jandarmii nu le dădeau prea mult timp pentru apă de teamă să nu depăşească zona de restricţie. Cel care avea curajul să depăşească acea zonă, era bătut crunt, iar, dacă vreunul încerca să fugă, era împuşcat. 
Printre ţiganii din vagoane erau câteva figuri cunoscute, căci erau din Alexandria şi chiar din Beiu.  Erau deportaţi în Trasnistria, la Bug, din ordinul lui Antonescu.