CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                    Într-o altă zi am primit ordin să ne strângem catrafusele şi să ne retragem la "caii la mână". Am părăsit  litoralul cu părere de rău. Aproape două luni de zile n-am mai avut grijă de cai şi, în plus, ne-am distrat bine acolo.
Rtragerea nu se făcea în vederea regrupării pentru plecarea în ţară, aşa cum ni se spusese, ci să mergem mai departe, spre Caucaz.
Spre fericirea mea, eram pe lista celor care urmau să plece în permisie pentru 25 de zile.
Am lăsat calul şi pe oamenii alături de care am luptat mai mult de un an şi am plecat spre patrie. Deşi mă ardea dorul de casă, totuşi, nu-mi venea să mă despart de camarazii mei.
                      Mai întâi am plecat spre Feodosia, unde se formase un convoi de 60 de soldaţi din toată Divizia 8 Cavalerie, care plecau în permisie. Divizia noastră căpătase renumele "Divizia de fier". 
Cei 60 de soldaţi proveneau de la toate unităţile: de la artileria călăreaţă, de la vânătorii de munte, de la Regimentele 2,3 şi 4 Călăraşi. 
Ne-am îmbarcat în vagoane pentru vite şi am pornit spre gurile Crimeei. Am mers în sus, pe lângă Nipru, până la Dnepropetrovsk şi l-am traversat pe jos, pe un baraj. Podul de cale ferată era distrus. Am urcat din nou în tren şi am trecut Bugul, apropiindu-ne de Nistru. La Tiraspol ne-am oprit, căci trebuia să depunem armele la magazie şi să facem, chipurile, deparazitarea. Altul era scopul, aşa cum aveam să constatăm  mai târziu. 
                      În Tiraspol era o companie de jandarmi, comandată de un locotenent nesuferit, rău la suflet. În loc să ne primească şi el cu respectul cuvenit, ne-a primit foarte rece, chiar cu brutalitate. 
Apucaserăm să predăm armamentul şi acum eram dezarmaţi complet, iar, după cum se comporta locotenentul faţă de noi, ni se părea că am fi prizonieri şi nici decum nişte luptători ai patriei. 
Cum am pus piciorul pe peronul gării, locotenentul a dat ordin să prezentăm raniţele şi sacii de merinde la control.
                        Jandarmii au trecut imediat la treabă. Scotoceau prin bagajele noastre ca şi când am fi fost nişte tâlhari. Pentru fiecare dintre noi era câte un jandarm de ne controla, iar locotenentul asista şi intervenea acolo unde izbucnea vreun scandal între ostaşi şi "jefuitori", că nu-i puteam numi alfel. 
                      - Lasă, că vă tai eu concediul şi nu mai vedeţi voi ţara, cât oţi fi voi! ne ameninţa locotenentul. Eu trebuie să-mi fac datoria, că am ordin superior!
Am golit raniţele şi sacii direct pe peron. La mine a venit un jandarm care, după ce mi-a controlat sacul şi raniţa, a vrut să-mi ia şi port-hjart-ul, capturat de mine de la un soldat rus. Aveam în el un binoclu, trei briciuri de ras, săpun de toaletă, alifie pentru faţă, un prosop, caietul de însemnări şi alte două carneţele de însemnări zilnice, precum şi alte mărunţişuri care îmi foloseau pe front. Când a întins mâna să-mi ia port-hart-ul i-am zis:
                      - Să nu cumva să te atingi de el, că eu am împuternicire şi pot să te trimit pe front imediat!
Pesemne, s-a speriat, căci mi-a lăsat port-hart-ul în pace. Din raniţă mi-a sustras vreo două cămăşi şinişte indispensabili.
                       - De ce le luaţi pe-alea? l-am întrebat.
                       - Fiindcă am ordin să vă lăsăm doar un schimb, de-aia! mi-a răspuns jandarmul iritat că îndrăznisem să-l întreb.
După ce au terminat "jefuirea" noastră, ne-au luat şi ne-au dus în nişte barăci cu paturi suprapuse în care trebuia să dormim peste noapte. De mâncat, ne-au dat o ciorbă pe care nici porcii n-ar fi putut s-o mănânce. 
A doua zi de dimineaţă ne-au dus să facem baie în nişte vagoane prevăzute cu duşuri. Acolo am păţit altă belea: ne-au luat hainele să le bage la etuvă. Să fi văzut atunci controale prin buzunarele hainelor, prin vestoane, prin cizme şi bocanci, prin ciorapi, crezând că vor găsi ceva de valoare.
Când am ieşit de la duşuri, ne-au dat şi hainele scoase de la etuvă, aproape arse.