CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     Ajungând la Beiu, totul mi se părea pe dos, fiindcă nu-i mai vedeam pe prietenii din copilărie. Toţi erau pe front. Părinţii, soţiile, copiii şi fraţii celor plecaţi, mă opreau să mă întrebe despre soarta lor. Unii, deşi primiseră înştiinţare despre moartea celor dragi pe front, veneau şi mă întrebau cu lacrimi în ochi despre ei, sperând că vestea morţii nu era adevărată. Până să ajung acasă se si dusese vestea că am venit de pe front.
În mijlocul uliţei m-au întâmpinat două fetiţe, una de vreo 2 ani, cealaltă de 6 ani. Nu le-am luat în seamă, fiindcă nu le-am cunoscut. Nici ele nu mă cunoşteau şi de aceea nici nu îndrăzneau să se apropie de mine. 
                    - Mă, Stane! Nu vezi, mă, că fata ta şi soră-ta se ţin după tine? m-a întrebat baba Maria, vecina noastră.
Privind cu atenţie spre cele două fetiţe, am recunoscut-o pe soră-mea, Petra. Pe fiica mea, însă, o lăsasem în faşă când am plecat pe front şi nu credeam că a crescut atât de repede. În poartă mă aşteptau fraţii, părinţii şi soţia. Toţi aveau lacrimi în ochi. Mama şi tata erau tare îndureraţi pentru moartea fratelui mai mare, dar, în acelaşi timp, se bucurau că mă vedeau în viaţă.
Cât am stat în concediu am văzut ce se mai petrecea prin sat, care era condus de un primar bogat, alături de o şleahtă de teapa lui şi de jandarm.Primarul spunea că toţi aceia îl ajutau în muncă. Dar "munca" lor nu era în folosul comunei, ci în folosul personal. 
Funcţionarii primăriei "munceau" de zor să strângă vacile şi caii din sat pentru front, dar nu de la cei avuţi, ci tot de la cei sărmani, care mai aveau şi câte un membru al familiei pe front. 
                   - Păi, ăia de pe front trebuie ţinuţi cu cheltuială! le spunea primarul celor cărora le lua vaca sau calul din bătătură.
Chiar şi părinţii mei, care aveau trei copii pe front, au fost obligaţi să dea o vacă şi doi cai. Dar unii, de pildă Alexandru şi Anghel Petcu, care aveau moară, 30 ha de pământ, oi, cai şi vaci, erau scutiţi de obligaţiile pentru front. Şi mulţi alţii ca ei. 
                   - Dacă dăm caii la rechiziţie, nu mai avem cu ce să muncim pământul, motivau ei de fiecare dată când erau întrebaţi de ce nu dau nimic pentru front ca toţi ceilalţi. 
Ei erau mobilizaţi acasă, pentru că aveau destul loc pe care să semene bumbac şi o buruiană căreia i se spunea "cauciuc". Cine cultiva aceste plante sau avea tractor, moară ori presă de ulei, era mobilizat  în sat.  Pe lângă ei mai rămâneau în sat oamenii care deserveau utilajele, ciobanii, care le păşteau oile şi mulţi alţi servitori. 
Dar aceşti "angajaţi" nu mai proveneau din rândul celor săraci, ci erau chiar copiii proprietarilor şi rudele lor apropiate.
Soţia îmi povestea cum într-o zi, întâlnindu-se la şosea cu nişte vecine, care plângeau din cauza unor veşti venite de pe front, au văzut-o pe cucoana Tinca, nevasta lui Alexandru Petcu. Cucoana Tinca venea de la moară şi se îndrepta spre casă. 
                  - De ce plângeţi, femeilor, că oamenii voştri s-au dus să apere ţara! le-a zis ea femeilor.
                  - Deh,  cucoană Tinco! Pe tine nu te trece plânsul, că nu ai pe nimeni pe front, i-a zis una dintre femei, zici că oamenii noştri s-au dus să apere ţara? Dar ai voştri n-au ţară de apărat? Că aveţi moară şi o grămadă de pământ! Cine vi le apără? Ai noştri ce apără? Apără sărăcia care e pe capul nostru!
                 - Ia, uite! A ajuns o sărăcie ca tine să-mi întoarcă mie vorba! a zis cucoana Tinca şi a plecat supărată foc pentru îndrăzneala femeii. 
De atunci, de câte ori trecea pe şosea şi vedea un grup de femei, îl ocolea şi nici nu le mai saluta.