CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( continuare)

         


                      Bucuria reuşitei ne-a spulberat toate emoţiile şi toate temerile care au precedat-o. Însă, o veste proastă a pus capăt fericirii care ne cuprinsese inimile. Ce se întâmplase? Sâmbătă noaptea, înaintea  pornirii atacului asupra ruşilor, o grupă, alcătuită dintr-un ofiţer de la Regiment, un sergent de la pichetul de grăniceri şi un fruntaş, plecase într-o misiune de cercetare a poziţiilor inamice. Pe sergent l-au adus mort, iar pe fruntaş, rănit. Ofiţerul a scăpat cu viaţă.
           - Domn' sub'lent a scăpat teafăr, săracu'! - zicea un soldat de la grupa sanitară.
Erau primele victime şi, deşi pierderea tovarăşului de luptă ne-a creat repulsie faţă de locul în care ne aflam, am rămas, totuşi, acolo, aşteptând noile ordine. Pentru mine a fost un bun prilej de a cerceta cu privirea împrejurimile. Era o zonă splendidă, cu nişte păduri bogate, cum numai în basme întâlneşti şi pe care ruşii le-au făcut una cu pământul în dimineaţa zilei următoare. Soldaţii inamici, ascunşi printre copaci, au început să tragă mult şi aiurea, generând haos, groază şi distrugând totul în jur. Chiar şi localnicii erau îngroziţi de atacul ruşilor, astfel încât şi-au părăsit casele şi agonoseala de-o viaţă şi s-au îndreptat spre poziţiile noastre de luptă, ca să scape de urgia care se abătuse asupra lor. Plecaseră doar cu ce au apucat să ia în grabă de prin gospodării. Nu ştiau de câmpul minat din faţa plutonului nostru şi tragedia s-a produs, în ciuda eforturilor noastre de a-i avertiza asupra pericolului. Un cetăţean îşi luase şi vitele cu el, iar una dintre ele, speriată, a scăpat din lanţ şi, pătrunzând pe terenul minat, a declanşat explozia în lanţ a minelor. Ce a urmat e greu de descris în cuvinte. După ce s-a împrăştiat praful exploziilor, a apărut imaginea câmpului care gemea de trupuri sfârtecate, pline de sânge. Era o imagine cu care aveam să ne confruntăm pe toată durata războiului.
Speranţa supravieţuirii, însă, ne-a dat puteri nebănuite în misiunea de nimicire a inamicului.
  

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST 1

MIHAELA TAGITIS

 CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( IUNIE, 1941- APRILIE, 1943)

           Din mărturiile sergentului- erou, CRĂIŢĂ STAN, luptător în Plutonul 2, Excadronul 4 Regimentul 2 Călăraşi Divizia 8 Cavalerie.

 Ne-am întors din cel mai crâncen război purtat de neamul românesc. Am venit de pe meleagurile Donului şi Volgăi, obosiţi de lupte şi de drum, îngheţaţi de frig şi plini de griji. Mulţi dintre noi ne întoarcem acasă răniţi şi suferinzi. Am folosit toate puterile noastre ca să învingem. Am depus eforturi uriaşe ca să înfruntăm greutăţile luptei, ale vremii şi ale depărtării de patrie. Am răbdat şi am suferit peste puterile omeneşti. Am străbătut victorioşi stepele Rusiei. Ne-am arătat vrednicia în cele mai grele bătălii ale războiului: la Kerci, Sevastopol, Harcov şi Stalingrad. Ne-am bătut pe Doneţ, pe Don şi-n pustiul Volgăi. Am străbătut într-un iureş câmpurile mănoase ale Kubanului şi ne-am înălţat cu vitejie pe culmile Caucazului. Am fost "Divizia de fier!"
Ne-am întors în ţară plini de încredere în noi şi în destinul neamului românesc, mândri de faptele noastre. Am scris istoria patriei prin faptele noastre şi făurim viitorul neamului românesc, iar acei , care se îndoiesc de aceste fapte, trebuie să încremenească! 
Citiţi şi nu uitaţi faptele de vitejie ale înaintaşilor care s-au jertfit pentru libertatea noastră! 

   21 iunie 1941                   

                             

                              La 21 iunie, 1941, mă număram printre soldaţii Plutonului 2 al Excadronului 4 din Regimentul 2 Călăraşi Divizia 8 Cavalerie.

Ne aflam de mai multe zile pe graniţă, la pichetul de grăniceri, având ca sector de apărare satul Muşeniţa, în Bucovina. Plutonul nostru se afla în prima linie, orientat spre Bahrineşti. În faţa noastră, la aproximativ 500m era câmp minat.

Pe la amiază am observat cu toţii o oarecare agitaţie în rândurile ofiţerilor noştri. Parcă puneau ceva la cale, dar noi, simpli soldaţi, nu înţelegeam ce se întâmplă. Abia spre seară, comandanţii de grupe şi de echipe au fost convocaţi la comandantul plutonului, Smărăndescu. Acesta se afla la cantonul Muşeniţa împreună cu maiorul Căpitănescu , comandantul Diviziei a doua a Regimentului nostru. Printre cei convocaţi la canton mă număram şi eu, pe atunci comandant de echipă. La canton am aflat, în sfârşit, motivul agitaţiei de peste zi: la ora 3:15 din noapte armata română începea războiul împotriva Uniunii Sovietice.

Ni s-a transmis ordinul de război şi ni s-a distribuit muniţia.  Planul pentru declanşarea atacului era următorul: artileria trebuia să pregătească atacul cu tiruri intense timp de cinci minute, apoi intram noi în luptă, susţinând artileria.

Vestea intrării în război împotriva ruşilor ne-a înşelat toate aşteptările, întrucât speram la un ordin de încetare a ostilităţilor şi lăsarea  la vatră.

Cu mare emoţie am luat muniţia şi am revenit la echipă. Băieţii mă aşteptau nerăbdători să afle noutăţile, însă vestea proastă a căzut ca un trăsnet printre ei. Toată noaptea somnul nu s-a lipit de niciunul dintre noi. Ne priveam ceasurile cu ochii măriţi de spaimă. Încercam să-mi imaginez ce va fi după declanşarea atacului şi mă vedeam lovit de primul glonţ inamic, luându-mi astfel posibilitatea de a şti cine va izbândi. Ofiţerii ne îmbărbătau, asigurându-ne că vom depăşi împreună momentele grele, dar nimeni şi nimic nu putea să ne ridice moralul în acele momente.Mă uitam la tovarăşii de luptă şi le vedeam chipurile împietrite de spaima morţii. Apoi am privit spre soldaţii ruşi, postaţi la o sută de metri de graniţă şi m-am înfiorat la gândul că peste câteva ore ei vor deveni cei mai aprigi duşmani ai noştri.  Şi, amintindu-ne de ceea ce ni se spunea la orele de pregătire teoretică, despre faptul că ruşii au cele mai multe tancuri din lume, am început să ne fie teramă de ei. Noi văzuserăm acele tancuri în 1940, când România a fost nevoită să cedeze Basarabia, noi aflându-ne atunci pe malul Nistrului la Cetatea Albă.

Atunci s-a încheiat o Convenţie care prevedea retragerea noastră din Moldova în termen de trei zile. Dar, ruşii, după cum aveau obiceiul, nu au respectat condiţiile impuse de Convenţie şi ne-au   urmărit cu tancurile lor multe, în zorii celei de-a treia zi flancând deja coloana noastră.

Privindu-mi ceasul am încremenit! Timpul se scursese pe nesimţite şi venise ora 3:00. Minutele au început să zboare nebune: 3:05...3:10....3:15!!!! Ne-am aruncat lapământ imediat şi artileria a început atacul aşa cum se stabilise la canton. Proiectilele curgeau pe de-asupra poziţiilor noastre. Cu fiecare explozie ne lipeam şi mai mult de pământ, iar pământul nu ne lăsa să pătrundem în adâncurile lui. Cele cinci minute alocate artileriei s-au scurs repede.

  Am intrat noi  în joc, deschizând focul asupra satului Bahrineşti cu tot armamentul din dotare. La început trăgeam haotic, speriaţi de amploarea exploziilor, apoi, pe măsură ce ne-a mai trecut spaima şi am conştientizat că fiecare acţiune bine gândită ne poate salva, ne-am mobilizat şi atacul s-a

dovedit a fi eficient. Însă trebuie remarcat un aspect: deşi alcătuiam un pluton de cavalerie, nu mai purtam săbii, ci aveam în dotare câte 6 PM-uri la pluton, respectiv, câte două la echipă. Cu ajutorul acestora am reuşit, în dimineaţa zilei de 22 iunie, 1941, să-i scoatem pe ruşi din cazemate şi să ocupăm satele: Bahrineşti şi Fântâna Albă.

A fost prima noastră luptă, prima noastră victorie.