CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

20 mai, 1942
                    Am plecat într-un sat pentru refacerea trupelor şi am aşteptat acolo Regimentul 4 Roşiori, ca să plecăm împreună. Infanteria ne-a luat locul pe malul mării. 

21-23 mai, 1942
                   Am stat în sat şi am curăţat armăturile, şeile, echipamentul. Am făcut şi instrucţie, iar eu am reluat vechiul obicei de a merge la vânătoare de iepuri.

24-26 mai, 1942
                  Domnul maior Stoian Ion, noul comandant al diviziei, a venit în inspecţie şi nu i-a plăcut ce-a văzut. Era un ofiţer tare mândru, care până atunci nu "gustase" războiul, deoarece tocmai venise din ţară.  Dumnealui i-ar fi plăcut să arătăm ca în timp de pace, la paradă. În cele din urmă a înţeles, totuşi, ce înseamnă războiul, mai ales când a văzut numărul mare de decoraţii primite de ofiţeri, gradaţi şi de soldaţi.
Eu am primit cea de-a doua decoraţie "Bărbăţie şi Credinţă" cu spade, cls. a-II-a, din argint!

27-29 mai, 1942
                  Pe 27 mai am fost numit sergent de zi pe excadron.
Soldatul Oanţă Ilie ( un consătean) a revenit din permisie şi mi-a adus şi mie câte ceva de pe-acasă: nişte sare de lămâie, un litru de ţuică,biscuiţi şi nişte veşti cam proaste. În primul rând, ai mei aflaseră despre moartea fratelui meu în luptele din Ucraina şi, în al doilea rând, un alt frate pleca şi el pe front. Ceilalţi şapte fraţi (două fete şi cinci băieţi) erau încă mici. 
Dar cel mai mult m-a durut modul cum se petreceau lucrurile în sat. De pildă, de la noi de-acasă ne-au rechiziţionat un cal şi o vacă. Capii comunei, în frunte cu primarul Gheorghe Ionescu,se ţineau numai de petreceri, iar rechiziţionări făceau numai de la familiile sărace. De la cei bogaţi, cum erau, de exemplu, boierul Lolu Noica sau alde Petcu cu moara lor, nu rechiziţionau nimic, deoarece aceştia motivau că le trebuie să muncească pământul.  Ei erau scutiţi şi de război şi, pe lângă ei, alţii, tot de-ai lor, care erau înregistraţi ca argaţi, ciobani sau morari. Cei care aveau tractor, la fel, erau scutiţi de război. Dar cine avea tractor? Numai cei avuţi. Cei săraci mergeau pe front.
De-aia ne întrebam de fiecare dată când primeam veşti de-acasă: pentru ce mai luptăm noi în îndepărtata Rusie?
                    O veste bună, însă, ne-a făcut să le uităm repede pe cele rele şi să nutrim speranţa că în curând ne vom întoarce în patrie. 
În sectorul Harkov armatele germane i-au încercuit pe ruşi, iar în Kerci au luat 182.000 de prizonieri. Cu toate acestea, aviaţia rusească îşi manifesta ultimile zvâcniri. Un grup de 7 avioane de vânătoare şi unul de bombardament au venit să ne atace când ne era lumea mai dragă şi, spre norocul nostru, nu ne-au cauzat nicio stricăciune. 

30 mai - 3 iunie, 1942
                  La Harkov creştea numărul prizonierilor luaţi de nemţi. Ajunsese până la 400.000.
Despre plecarea noastră în ţară nu s-a mai vorbit deloc. Ne-au minţit ca de fiecare dată. Domnul maior Stoian însă îi da zor cu inspecţiile, căci dumnealui nu cunoştea suferinţele războiului. 
Într-una din zile ne-au trimis pe litoralul Mării Negre să înlocuim Excadronul 1. Ne-am instalat în teren şi am rămas acolo în repaus. Ca să nu ne plictisim am încercat să prindem peşte cu grenadele. 

4-8 iunie, 1942
                    S-au citit ordinele de zi pe armată despre avansările în grad şi decorarea soldaţilor. Eu am primit decoraţia "Virtutea militară" cls. a-II-a, din argint. Era considerată cea mai mare decoraţie ce se acorda soldaţilor şi celor cu grade inferioare. Se spunea că cel care primea o astfel de decoraţie, beneficia de anumite avantaje, adică: 25 de pogoane de pământ, călătorii gratuite cu trenul în toată ţara. 
Acum stau şi mă întreb: cine ar fi putut să-mi garanteze mie că voi scăpa cu viaţă, ca să beneficiez de avantajele acelei decoraţii?
                     Numai când îmi aminteam vorbele domnului general Dănescu, spuse în vara lui '41, înainte de a trece Niprul şi anume: "palma asta pe care le-am dat-o noi ruşilor, să nu ne-o dea ei înapoi dublă" şi nu-mi imaginam că voi apuca ziua în care să mă plimb cu trenul gratis. 

9-13 iunie, 1942
                     Tovarăşul meu de luptă, Bulumac Dumitru, a revenit şi el din permisie şi mi-a adus veşti de-acasă: unele mai bune, altele...mai puţin bune... în sfârşit!
Pe un deal am descoperit o peşteră în care se ascundeau partizanii. Am surprins-o pe soţia unui dintre ei când le ducea mâncare şi aşa am aflat de cuibul lor. 
Partizanii erau hotărâţi să nu cedeze cu una cu două şi spuneau cămai bine se lasă ucişi, decât să se predea!