CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                      A venit domn' căpitan Dobrescu, l-am salutat ostăşeşte, iar dumnealui m-a întrebat cum am călătorit până aici.
                      - Domn' căpitan, să trăiţi! Cei de la centrul de informaţii m-au încurcat rău de tot! Mă trimiteau în Caucaz pe la Rostov, dar eu am zis s-o iau prin Crimeea, că ştiam locul şi, dacă nu găseam regimentul acolo, treceam în Taman pe la Kerci, că era mai de-a dreptul...
                      - Domnule căpitan, a intervenit majurul, Crăiţă a întârziat, dar s-a descurcat la întoarcere, spre deosebire de ceilalţi din seria cu care a plecat în concediu. Mai sunt încă cinci soldaţi care nu au revenit din permisie, dar... după cum spune Crăiţă că au fost îndrumaţi să meargă în Caucaz pe la Rostov, înseamnă că nu vor ajunge aici nici peste o săptămână.
                    - Bun! Crăiţă, te duci la pluton şi-ţi vezi de treabă, fiindcă peste vreo două zile ne vom deplasa spre Strâmtoarea Kerci! mi-a ordonat căpitanul. 
"Bogdaproste!" mi-am zis în gând, că am scăpat ieftin şi nici n-am mai "beneficiat" de suta de trăgătoare la spate.
Revenind la pluton, n-am mai găsit grupa mea, cea pe care o lăsasem când am plecat. Se reorganizase plutonul, iar soldaţii din grupa mea fuseseră împrăştiaţi pe la alte grupe şi pe la branduri. 
Eu am rămas şef de echipă la grupa nr. 3, iar comandant de grupă era sergentul Nebunu Alexandru. 
                       După două zile am început deplasarea spre Kerci. Am parcurs distanţa Feodosia- Kerci în două săptămâni. Prin strâmtoare se înainta anevoios cu nişte bacuri germane. Erau multe trupe din diviziile româneşti de infanterie, precum şi multe trupe germane, care îşi aşteptau rândul să treacă cu bacul. 
Noi, cavaleriştii, eram ultimii la rând, deoarece atât noi, cât şi artileria călăreaţă sau Regimentul 4 Roşiori, aveam mulţi cai şi îngreunau deplasarea. Numai Regimentul 3 Călăraşi era motorizat. 
                      Din cauza aglomerării de trupe şi a lipsei apei potabile ( beam apă din barajele pentru colectarea apei de ploaie şi a celei provenite din topirea zăpezilor), a izbucnit o epidemie de hepatită printre noi, care a cuprins întreaga divizie. Cu toate acestea, numai câţiva soldaţi au fost internaţi, deoarece hepatita evolua într-o formă uşoară. În 2-3 zile am scăpat de hepatită tratându-ne cu cartofi copţi şi pâine prăjită. 
Când a venit rândul diviziei noastre să treacă cu bacul, mi s-au dat în subordine 13 soldaţi cu care am plecat la Kerci, în port, ca să ajutăm la îmbarcarea trupelor pe bacuri. Am stat acolo mai mult de o săptămână. De bine, era bine, căci nu mai aveam caii, iar la îmbarcare făceam cu rândul câte doi soldaţi pe zi. Eram cam de capul nostru, dar mirosea cumplit a război, căci ruşii nu se lăsau deloc. Bombardau ziua şi noaptea, iar bacurile erau deseori în pericol de a fi lovite de minele lansate de inamic. 
                       În timpul unui bombardament au murit mulţi soldaţi şi ofiţeri, printre ei aflându-se colonelul Klauss, comandantul Regimentului 4 Roşiori şi locţiitorul comandantului diviziei.
Cât am stat la Kerci, am trecut de trei ori cu bacul spre Taman şi înapoi, fără să păţesc ceva, deşi ruşii nu ne dădeau pace. 
În Taman era vărul meu, Crăiţă Pandele şi consătenii Micu Pandele şi Nuţă Ion, care făceau parte dintr-un regiment de pionieri şi erau în pază.
A venit şi rândul regimentului nostru să treacă cu bacul. A tercut cu bine, fără nicio pierdere, dar cu o mică întârziere datorată pescuirii minelor lansate de ruşi pe timpul nopţii. 
Am ajuns la Taman şi de acolo am început înaintarea spre Caucaz. În partea dreaptă, spre portul Novosisk, se auzeau tiruri de artilerie şi de mitraliere. Probabil, se dădeau lupte între ruşi şi regimentele de roşiori ale Diviziei a-VI- a.
                     Am trecut spre comuna Slavianskaia şi am descoperit acolo un cimitir în care erau îngropaţi şi ostaşi din regimentele noatre de roşiori. Mare mi-a fost mâhnirea când, printre mormintele alea, am dat peste cele ale unor consăteni, Putineanu Iordan şi  Cristea Florea. Mormintele lor erau în primul rând.
Am continuat înaintarea, dar nu spre Caucaz, ci spre nord, la Marea de Azov, cât mai departe de frontul din Caucaz. Trebuia să ocolim o zonă periculoasă şi, de dimineaţă şi până la ora patru după-amiază, am tras o goană fără oprire numai la trap. Nu ar fi fost atât de greu, căci mai avusesem noi parte de astfel de marşuri forţate, dar pe timpul deplasării nu ne-a slăbit ploaia deloc. Cizmele erau pline cu apă, iar foile de cort nu mai făceau faţă stropilor mari şi grei de ploaie. Caii erau atât de obosiţi, încât se împleticeau, iar câte unul cădea cu călăreţul grămadă. Era mult până cădea unul din faţă, că urmau alţi 2-3 peste el. 
Cu chiu cu vai, am trecut de zona periculoasă şi ne-am oprit. Ca prin minune, ploaia s-a oprit şi ea şi a ieşit soarele. Până seara ni s-au uscat şi hainele. 
Am rămas acolo vreo două zile, ca să ne odihnim şi noi şi caii, căci de la trecerea în Taman şi până aici nu ne odihnisem deloc.