CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

17-21 aprilie, 1942
                     Ne aflam pe malul mării în aşteptarea noilor ordine.
Eu însă am plecat de unul singur la vânătoare de iepuri, deşi avioanele inamice ne dădeau târcoale. 
Nu prea mă speriam eu de ele. La vânătoare am avut succes. În prima zi am împuşcat un iepure, iar în ziua următoare, trei. 
Când m-am întors de la vânătoare, l-am găsit la noi în grupă pe majurul Predescu. Îl pedepsise comandantul diviziei, fiindcă nu avusese cai buni la trenul de luptă al regimentului.   
Majurul era un om în etate, căci prinsese şi războiul de pe '916. Venise la echipa mea, deoarece ne cunoşteam din 1937, pe când activam la Zimnicea. Din 1937 până în 1942 niciunul dintre noi nu a fost schimbat din excadron, astfel că timp de cinci ani, cât au ţinut concentrările şi războiul, am fost împreună. 
Uneori ne-am certat, alteori ne-am înjurat, dar avea dreptate când mă apostrofa încercând să-mi arate drumul bun. Eu, fiind mai tânăr, mai deviam de la regulile vieţii.
                        - Măi Crăiţă, tu nu eşti sănătos la minte? Acum ţi-ai găsit să te duci la iepuri? m-a întrebat majurul îngrozit de frica avioanelor. Nu ţi-e frică, mă, că te loveşte vreun proiectil? Nu vezi cum trag ăştia?
                        - Lasă, domn' majur, că nu strică ei un proiectil pe un amărât ca mine!
Ştiindu-l foarte fricos, i-am săpat majurului un locaş în peretele unei gropi făcută de o bombă, în care să poată sta şi culcat. A folosit culcuşul numai 2-3 zile. Dar, în acele zile cât a stat la noi, nu prea a mâncat. Îi pregăteam pâine prăjită în margarină, iepure.... Noaptea, când venea bucătăria de campanie cu supă caldă pentru soldaţi, îi aducea pui fripţi, conserve, dar majurul nu mânca nimic de frică. Nu scotea capul din ascunzătoare cât era ziua de mare, căci auzea cum bubuiau tunurile. Când mă vedea că plec la vânătoare îmi zicea:
                       - De ce nu te potoleşti, mă? Îi întărâţi pe ruşi de ne bat cu artileria toată ziua...
Când treceau avioanele ruşilor pe sus, noi trăgeam în ele, dar majurul nu ştia cum să se ascundă mai repede în groapă. Spre norocul lui, s-a întors la trenul regimental, dar nu m-a uitat. De câte ori avea ocazia îmi trimetea conserve, cizme noi, cămăşi...

22 aprilie, 1942
                   Pregătirile pentru atacul cel mare erau pe sfârşite. Artileria bătea neîncetat. Dar, ca să fie totul perfect, am primit vizita unui general, care a inspectat trupele. 

23 aprilie, 1942
                  Era zi de sărbătoare ( Sf. Gheorghe) şi am primit câte un cozonac. Cât ne-am bucurat! 
Mai târziu ne-am întristat când am aflat că ofiţerii ,aflaţi în Peninsula Kerci primiseră, hărţi pentru pregătirea atacului.
Inamicul ni se părea destul de puternic pentru a fi înfrânt, dar strategia comandanţilor noştri a fost foarte bună şi am reuşit să ocupăm noi teritorii. 

24-29 aprilie, 1942
                     Am rămas pe poziţia ocupată şi, ca de obicei, am plecat la vânătoare de iepuri şi m-am întors cu vreo trei urecheaţi.
În acelaşi timp frontul îşi vedea de treaba lui: artileria bătea de rupea pământul, aviaţia inamică ne bombarda mai mult noaptea. 
Ziua nu puteau să se apropie avioanele, din cauza artileriei noastre. Dar aveam şi avioane de vânătoare nemţeşti şi româneşti, care ne susţineau. Mai ales IAR-urile noastre, care erau foarte bune. Prindeau peste 600km/h. 

30 aprilie -3 mai, 1942
                        Ne-a bombardat intens artileria inamică, dar şi a noastră bătea într-una, iar avioanele nemţeşti i-au bombardat serios pe ruşi. Prin sectorul meu a trecut un grup de 13 avioane inamice. Chiar în mijlocul lor era un avion vopsit în roşu.
Avioanele au trecut de linia noastră, au făcut un raid în spatele frontului şi s-au întors tot pe de-asupra sectorului nostru la mică înălţime. Eu, când le-am văzut venind, n-am avut de lucru şi am tras cu puşca spre avionul roşu.  L-oi fi lovit, nu l-oi fi lovit... nu ştiu, căci avioanele s-au dus mai departe.  N-a trecut mult timp după aceea şi unul dintre avioane s-a întors şi s-a îndreptat spre noi. De-abia am avut timp să ne aruncăm în groapă. Avionul ne-a aruncat un coş de grenade şi bombe de calibru mic, care au explodat toate odată. La noi în adăpost nu a căzut niciuna. Dacă ar fi căzut, din cei cinci inşi câţi eram acolo, nu mai rămânea niciunul în viaţă. 
                       -Fir-ai al dracu', Crăiţă, tu, să fii!, mi-a zis Andreescu Nicolae, după ce a plecat avionul, că nu te mai astâmperi! Dacă nu trăgeai tu cu puşca în ei, îşi vedeau oamenii de treaba lor şi ne lăsau, dracului, în pace!.