CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                    - Mă, Stane, mi-a zis Fane, în căruţa lui velcea Vasile sunt nişte lăzi cubiscuiţi de război şi altele cu conserve de fasole cu carne de porc.
Pe Vasile îl cunoşteam, că doar era şi el teleormănean, din comuna Conţeşti. Era un băiat foarte sensibil. Când ajungea în cantonament şi da de căldură, nu se mai îndura să iasă afară. De meserie era croitor. Ştiind toate acestea despre el, am hotărât cu Fane să dăm lovitura la alimentele din căruţa lui Vasile. 
                    - Hai, să furăm o ladă cu pesmeţi şi una cu conserve, a spus Fane. 
                    - Taci, mă! Păi, dacă luăm o ladă, se observă imediat şi putem fi descoperiţi. Trebuie să lucrăm altfel. Uite, cum facem: îl ajutăm pe Vasile atât în timpul marşului, cât şi atunci când staţionăm. Tu ştii că el nu prea are grijă de cai....
                   - Bine, mă! Cum spui tu!.
Aşa l-am atras pe Vasile de partea noastră. Când înţepenea căruţa în drum, îi săream în ajutor împrumutându-i calul meu, ca să tragă căruţa. Când ajungeam la cantonament, îl ajutam să găsească loc lângă noi. Seara îl invitam pe la noi să mâncăm împreună, dacă aveam ceva de mâncare. Uneori îl trăgeam de limbă, dar nu voia deloc să spună ce avea în căruţă, că aşa primise ordin de la plutonierul major. 
Într-o seară am început operaţiunea "aprovizionarea". Am luat câte două pachete de pesmeţi şi patru cutii de conservă. Am repetat operaţiunea în fiecare seară. 
Când Vasile se potolea din treburi, eu cu Fane dezveleam cu grijă lăzile, desprindeam câte o scândură din ladă, luam raţia, apoi aşezam totul la loc. Asta, până când majurul nostru, Predescu Mihai, s-a gândit că ar fi timpul să facă o inspecţie la trenurile regimentale şi de luptă ale excadronului. 
Fiecare soldat trecea prin faţa lui cu căruţa sau cu furgonul şi spunea ce conţine fiecare căruţă şi câţi cai are. 
                      Când a venit rândul lui Vasile, majurul a făcut un control amănunţit. L-a pus pe Vasile să dezvelească lăzile, ca să le examineze, dar nu a pus mâna pe ele, să vadă ce greutate au şi i-a zis lui Vasile să le acopere la loc, crezând că totul era în regulă.Apoi a trecut şi Fane cu căruţa, dar la el nu avea ce să mai controleze. Erau numai lucruri fără valoare. Însă a văzut un cal în plus.
                    -Ce e cu calul ăsta? l-a întrebat majurul
                    - E calul lu' domn' sergent Crăiţă! Mi l-a împrumutat că înţepeniserăm şi eu şi Velcea într-un nămete...
Majurul a fost mulţumit de inspecţie şi am continuat drumul spre Bug, iar eu şi Fane am reluat operaţiunea "aprovizionarea". 
Am trecut şi Bugul şi ne-am îndreptat spre Nistru. Am mers alături de Fane încă o bucată de drum, până ce am înjumătăţit cantitatea de alimente şi până când a aflat că majurul avea o armă de vânătoare, capturată de la ruşi, pe care o ţinea printre obiectele de cancelarie, într-un toc din piele şi-i pusese gând rău. 
                  - Mă! Cum să fac, mă, să pun mâna pe ea?  mă întreba Fane.
                  - Păi, eu ştiu, mă? Treaba nu e uşoară! Nu vezi că arhiva are sentinelă? Cum să o iei?
Pentru moment Fane renunţase la puşcă, urmând să dea lovitura altădată. 
Când mai aveam 40km până la Nistru, am oprit într-un sat şi am stat în carantină vreo 13 zile. Era un sat nemţesc, fără colhoz. Acolo plutonul nostru de călăreţi a fost desfiinţat şi ni s-au luat caii. Fane încă nu-şi luase gândul de la arma de vânătoare şi mă tot ruga să-l ajut să puna mâna pe ea. În acest scop, l-am atras de partea noastră pe soldatul Ogică Tudor, care făcea mereu de sentinelă la arhiva excadronului. 
                    - Mă duc să fur puşca atunci când e Tudor de sentinelă, mi-a zis Fane. 
                    - Nu e bine! Nu trebuie să te duci când e el de sentinelă, că, dacă se află, intrăm şi noi în cercul suspecţilor. Ne trebuie o altă metodă!
Ştiam că în sat se găsea mult vin, dar noi nu aveam bani să cumpărăm. Eu, care mă pricepeam să descui broaşte de uşi şi lacăte, l-am luat pe Fane într-o noapte şi am descuiat uşa de la o pivniţă de unde am luat 20l de vin. Dar, cine se gândea că proprietarul îşi luase măsuri de siguranţă şi presărase nisip pe jos? Dimineaţa a văzut urmele pe nisip şi s-a dus de i-a raportat comandantului. Acesta era de prin Turnu Măgurele şi se numea Niculescu. Nu prea îi înghiţea el pe nemţi, dar a fost nevoit să facă o mică anchetă pe care a lăsat-o în coadă de peşte, iar noi am scăpat nepedepsiţi. Astfel am continuat acţiunea de subtilizare a armei de vânătoare. L-am pus pe Ogică să-i invite la un pahar pe cei care erau pe lângă căruţa cu puşca. N-a trecut mult timp şi a început cheful. Eu şi Fane n-am apărut pe "scenă", decât mai târziu, cum aveam înţelegerea cu Ogică. Soldatul care era de sentinelă, primise şi el vin şi se cinstea de unul singur, în timp ce Fane lua puşca. Apoi ne-am retras victorioşi la cantonament unde cheful era în toi. 
După vreo trei zile s-a observat că cineva cotrobăise prin căruţa cu arhiva şi au început cercetările. 
                      Mai întâi au fost cercetaţi cei care chefuiseră, dar nu s-a aflat mare lucru, decât că în timpul chefului Ogică ieşise afară pentru un timp. Majurul a insistat pe lângă Niculescu să adune întregul excadron şi să facă cercetări. Locotenentul nu prea îl avea la inimă pe majur, totuşi a ordonat adunarea excadronului. 
                     - Cine credeţi că ar fi autorul? l-a întrebat pe majur.
                    - Deţin informaţii că autorul este Ogică. Dar, mai cred că a avut complici. Nu a acţionat de unul singur.
După o scurtă pauză, majurul a reluat.
                    - Domnule locotenent, cine a furat arma, a furat şi alimentele!
                   - Ce alimente s-au furat? a întrebat locotenentul surprins.
                   - Domnule locotenent, am avut 150 de raţii de pesmeţi şi conserve, pe care le păstram să le dăm soldaţilor dincolo de Nipru, în stepa Nagaică, dar nu le-am dat, ci le-am păstrat pentru împrejurări mai grele...
                   - A, deci, voiai să le duci la tine acasă! a exclamat locotenentul furios. La cantonamente, marş! a ordonat şi l-a lăsat pe majur cu buza umflată.


                           Am trecut Nistrul pe la începutul lunii aprilie, 1943. La Chişinău ne-au îmbarcat în vagoane pentru vite şi ni s-a luat toată muniţia. S-a ordonat să aşteptăm în vagoane, întrucât mareşalul Antonescu intenţiona să treacă în revistă fiecare vagon cu soldaţi. Dar vizita mareşalului n-a mai avut loc şi trenul s-a pus în mişcare pe direcţia Bucureşti, pe o ploaie torenţială de nu se vedea aproape nimic. 
Nu mai aveam răbdare să ajungem în ţară, iar trenul făcea multe opriri, ca să dea prioritate trenurilor care transportau trupe şi materiale pentru front. 
După 4-5 zile, am ajuns la Caracal, fiindcă acolo era reşedinţa regimentului nostru. De la gară ne-au dus în nişte barăci şi am stat acolo 15 zile în carantină. Cele 15 zile au trecut greu, dar nu mai conta. Eram liberi!
Am defilat, apoi am încins o horă alături de ofiţerii noştri. Ne cânta fanfara Regimentului 19 Infanterie. 


                           În sfârşit, după atâtea suferinţe, eram liberi să mergem pe la casele noastre. Eu nu m-am bucurat prea mult de această libertate, căci, în februarie, 1944, am primit ordiunul de rechemare şi a trebuit să mă prezint la comanda regimentului de la Caracal. 
Plecam din nou pe front, să lupt de data aceasta, împotriva celor alături de care am îndurat mari suferinţe în campania de pe frontul de est. 
                        Doamne, ajută!
   
                

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     Am adunat cojile de dovleac, le-am pus pe plită şi am aşteptat să se coacă. Un camarad a venit şi m-a anunţat că mă caută cineva. Eu credeam că face vreo glumă, ca să plec de lângă plită şi să-mi ia cojile de dovleac, dar a apărut în prag un spldat care întreba de sergentul Crăiţă Stan. L-am recunoscut imediat. Era cel mai bun prieten al meu din copilărie, Iosif Florea. Am fost botezaţi amândoi pe 6 decembrie, 1915 în acelaşi cazan la biserică. Nu ne mai văzusem de vreo doi ani, pentru că el era la Regimentul 4 Călăraşi. Crezând că şi el e flămând, l-am rugat să mai aştepte niţel, să se coacă cojile de dovleac. Când a văzut ce găteam a râs, apoi m-a luat de lângă plită şi mi-a zis:
                    - Lasă, mă, bunătatea asta de mâncare celorlalţi şi vino cu mine să-ţi dau mâncare ca lumea, să te saturi!.
Nu-mi venea să cred ce-mi spunea, dar, pe de altă parte, ştiam că e om serios şi nu minte. M-am lăsat dus de el la vreo trei case distanţă, lângă un furgon cu patru cai. Mai erau încă doi soldaţi cu el. 
                    - Avem pâine  destulă, să te saturi! Avem şi nişte varză călită cu carne, dar nu prea mai are carne, că am mâncat noi, mi-a zis Florea când am ajuns la locul lor de cantonare. 
Când am auzit de varză cu carne, am făcut ochii cât cepele.
                    - Ia şi mănâncă bine, mă îndemnau toţi trei, şi să ne ierţi că nu mai e carne. N-am ştiut că Florică o să dea de prietenul lui. Opream mai multă carne, dacă ştiam...
                    - Nu-i nimic! Eu vă mulţumesc din toată inima, că tare flămând mai eram...
Mi-am pus stomacul la cale şi mi-am făcut siesta alături de gazdele mele la un joc de cărţi. Dimineaţa ne-am despărţit. Pe Florică l-am reîntâlnit foarte târziu după aceea, prin 1944, când luptam împotriva nemţilor la trecerea Someşului. 


Pe Don frontul se terminase. 
Noi am ajuns la Nipru, iar pe malul celălalt ne aşteptau sanitarii cu seringile pregătite să ne vaccineze împotriva tifosului. 
Mai aveam 10 km de parcurs până într-un sat, după ce am trecut Niprul şi vaccinul începuse să facă ravagii printre noi. Pe mine mă apucaseră frigurile şi nici nu mai puteam să descalec. Mi-a fost atât de rău, încât n-am mai ştiut de mine. M-au luat băieţii şi m-au dus într-o casă la căldură, unde m-am trezit abia a doua zi după-amiază. Toată noaptea am delirat, iar băieţii nu ştiau ce să-mi facă. 
Dar am trecut şi de încercarea aceea şi ne aşteptau altele, căci drumul era tare lung, ca în cântecele copiilor ruşi: "mămăligă, malako/ Rumâni, daleko!"
Trebuia să parcurgem distanţa dintre Nipru şi Bug, dar nu mai eram sub ameninţarea inamicului. 
Zăpada era mare şi nu puteam merge călare. De aceea, m-am suit în căruţa lui Fane ( Verica). I-am dat calul meu să-l pună la căruţă lângă caii lui. Căruţa avea coviltir şi pe timpul zilei stam înăuntru şi mă acopeream cu nişte pături, ca să nu fiu văzut. Când cantonam îi ajutam lui Fane  să îngrijească de cai. 
Problema era că nu mai aveam alimente, iar de la civili nu aveam ce să mai luăm. 
                

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                        Într-o zi, mergând pe lângă o căruţă, Marin Patrin,cel care o conducea, mi-a zis:
                       - Măi, Stane, vino să-ţi dau o pereche de bocanci, ca să-i vinzi şi să-ţi cumperi ceva pe ei, că îi am în plus! Şi... auzi? dacă găseşti niscaiva ţuică, să-mi aduci şi mie!
Căruţa lui Marin transporta diverse lucruri, câteva dintre ele nefiind trecute în inventar şi de aceea le valorifica în schimbul alimentelor sau băuturii. 
Eu, încântat de ofertă,am luat bocancii, dar am constatat că erau mari. Erau dintr-aceia pe care îi încălţau soldaţii peste cizme când erau de sentinelă. Dar erau noi, din piele bună. 
Însoţit de Nicolae şi de iapa lui, care de-abia mai sufla, am început să căutăm cumpărători printre civili. Am găsit doi celoveci într-o căsuţă, care se chinuiau să fiarbă nişte ţuică din sfeclă pe o plită amărâtă. Înainte să încep tocmeala cu celovecii, i-am zis lui Nicolae:
                     - Să mă laşi pe mine să vorbesc cu ei, că vreau să le cer mai mult, ca să am de unde să mai las!
Nicolae a fost de acord. Le-am cerut ruşilor trei pâini, că aveau pâine din făină de orz, două găini şi un litru de ţuică. Ruşii s-au uitat încă o dată la bocanci, s-au sfătuit pe limba lor şi mi-au zis că-mi dau două pâini, o jumătate de litru de ţuică şi nicio găină. 
Eu am insistat şi am obţinut şi o găină în cele din urmă. Găina am sacrificat-o pe loc, iar rachiului i-am făcut de trei zile, fiindcă nu avea tărie deloc şi mai mirosea şi a sfeclă.
Am înoptat la cumpărătorii bocancilor şi, când ziceam şi noi că ne-am potolit foamea şi aveam unde să ne odihnim, am dat de alt necaz. Pusesem pâinea rămasă de la masă în coburii de la şaua mea, pe care am lăsat-o într-o cămăruţă alăturată, la un loc cu caii. Până să ne culcăm, i-am atras atenţia lui Nicolae să-şi lege iapa mai departe de şei, ca să nu ajungă la ele. 
                        - Mai las-o, mă, dracului, că până mâine poate nici nu se mai scoală!
Ne-am culcat la un loc cu gazdele noastre. Era cam înghesuială, că aveau copii, dar am adormit, că eram obosiţi. 
Peste noapte nu ne-am mai dus niciunul dintre noi pe la cai, să vedem ce fac. Dimineaţa am avut o mare "bucurie": iapa lui Nicolae desfăcuse coburii cu dinţii şi mâncase toată pâinea. Nicolae s-a supărat rău şi a luat iapa la bătaie. 
                        - La s-o, mă, n-o mai bate, i-am zis, că aşa o fi vrut Dumnezeu, să moară şi ea sătulă! Nu mai poţi să scoţi nimic din ea!
Am pus şeile pe cai şi am plecat mai departe. Nicolae nu mai cruţa iapa deloc. O forţa mereu la drum şi uneori o lua înaintea mea, iar într-o după-amiază n-a mai putut să meargă. De-abia îşi târa picioarele. 
La vreo 2km se vedea răsărind printre nămeţi un sat. Am târât iapa după noi aproape de sat şi a căzut acolo pentru totdeauna. 
Eu am continuat drumul până la Nipru călare, iar Nicolae a trecut la trupa care mergea pe jos. 
O duceam foarte greu, fiindcă ni se aduceau alimente puţine şi răbdam de foame. Într-o zi am găsit o bobircă de porumb pe drum. Am luat-o şi, când mă rodea stomacul de foame, ronţăiam 4-5 boabe de porumb. Într-o seară, pe la ora şapte, după un marş lung de 40 km prin viscol şi frig, am ajuns într-un sat în care cantonaseră mai multe trupe. Am găsit cu greu o cameră în care ne-am înghesuit vreo 12-13 inşi. Nu aveam nimic de mâncare, iar când am descoperit un butoi cu murături, ne-am repezit la el şi am mâncat pătlăgele acre fără pâine. Mai târziu au început stomacurile să ne dea nişte înghisoaie, de era mai mare dragul! Eu am găsit nişte coji de dovleac turcesc. Pesemne, alţi soldaţi înaintea noastră mâncaseră dovleac.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                       Eu şi soldatul Ene Nicolae am luat-o spre nord şi prima noastră grijă, când am cantonat pe timpul nopţii, a fost să ne radem bărbile, ca să nu mai fim recunoscuţi, în cazul în care ne-am fi întâlnit cu locotenentul. 
Dimineaţa am reluat drumul şi pe la ora două după-amiază eram deja pe podul de peste Don. Treceam călare printre infanteriştii care se înghesuiau pe pod. Multe unităţi de infanterie aşteptau să le vină rândul să treacă pe pod, iar unii dintre infanterişti, ca să nu mai aştepte, treceau Donul pe ghiaţă. Din momentul în care infanteriştii ne-au văzut, au făcut tot posibilul să nu ne lase să trecem înaintea lor. N-au reuşit mare lucru, fiindcă i-am minţit că suntem agenţi şi că avem nişte ordine de urgenţă, pe care trebuie să le ducem domnului general Korne.
Nu ştiam, dacă domnul general trecuse ori nu pe-acolo, dar m-am prefăcut că vreau să scot nişte acte din buzunarul de la spate, ca să mă creadă ofiţerii, iar unul dintre ei a intervenit, zicându-mi:
                       - Nu-i nevoie, daţi-i drumul mai departe!
Am trecut pe pod, dar mi se făcuse milă de bieţii infanterişti, căci erau obosiţi de-atâta mers pe jos şi se uitau cu jind la noi, care mergeam călare. Pe unii dintre ei îi deranja prezenţa noastră şi ne înjurau şi chiar ne ameninţau că ne aruncă de pe pod. 
Cu chiu, cu vai am trecut podul, dar ne aşteptau alte obstacole: trebuia să urcăm un deal, iar drumul era ticsit de trupe, de maşini, căruţe şi câte şi mai câte.
                      - Ţin-te după mine, Nicolae! i-am zis eu, văzând că are o iapă slabă şi fără putere, săraca.
Pe partea dreaptă a drumului era un şanţ destul de adânc şi căruţele nu puteau trece pe-acolo. Aşa că am forţat caii şi am sărit peste şanţ spre uimirea infanteriştilor. Iapa lui Nicolae nu a putut să sară şi a rămas cu picioarele din urmă în şanţ. Nicolae a sărit din şa pe marginea şanţului, iar eu am sărit imediat să-l ajut să tragă iapa afară din şanţ.  După toată isprava, am încălecat şi am pornit la trap. Pământul era îngheţat şi tocmai bun pentru trapul cailor, mai ales că urcam la deal. Îi salutam pe infanterişti din fuga cailor, iar ei ne înjurau de mama focului.  Cănd ne-am depărtat aproximativ la 1km de pod, am descălecat să se odihnească şi caii şi să mâncăm şi noi ceva. Ne-am odihnit vreo 15 minute, deşi am fi vrut să stăm mai mult, dar, privind spre pod, am văzut că ruşii ajunseseră cu tancurile acolo şi începuse măcelul. 
                      - Încălecarea, că nu e de glumă! Iar s-au încurcat borcanele! i-am zis lui Nicolae. 
Am luat-o la goană şi am ieşit din raza vizuală a ruşilor. Tancurile lor nu trecuseră podul, ci s-au oprit lângă el scindând trupele noastre. Partea din trupă, care nu reuşise să treacă podul, s-a îndreptat spre sud, adică spre Marea de Azov, în locul unde se varsă Donul, încercând să treacă pe ghiaţă, dar n-au respectat anumite condiţii impuse în astfel  de situaţii. Soldaţii s-au înghesuit să treacă mai repede şi ghiaţa a cedat, în apele mării găsindu-şi sfârşitul mulţi dintre ei. 
Există o vorbă românească: să nu zici hop,  până nu treci pârleazul!
Ei bine, scăpaserăm cu viaţă până atunci, dar începeam o nouă etapă a drumului cu alte necazuri şi neajunsuri. 
                      Am început înaintarea spre Nipru. Nu ştiam ce distanţă vom avea de parcurs până acolo, dar ştiam că trebuie să mergem numai spre apus. Drumul era greu, nu mai aveam furaje pentru cai, fiindcă pe-acolo trecuseră toate trupele care scăpaseră din dezastrul de la Stalingrad şi de pe Don. Nici noi nu mai aveam alimente şi nici echipament corespunzător. Până la acea dată încă nu sosise din ţară echipamenmtul pentru iarnă. Fusese capturat de ruşi prin gările din stepă. 
Mergeam câte 30-40 km pe zi pe un viscol năprasnic, cu căderi abundente de zăpadă. Satele erau rare, trupele erau în dezordine. Dacă cineva dorea să-şi găsească unitatea, putea face acest lucru uitându-se la cai, că aveau încrustat pe gâturi şi pe pulpe numărul matricol al regimentului din care făcea parte. Numai că nici caii nu mai rezistau şi cădeau istoviţi, în număr mare. 
Cu toate acele greutăţi întâmpinate, ne-am continuat drumul. Între timp, regimentele româneşti şi-au reorganizat trupele care mai scăpaseră din sectorul Donului.
                       Regimentul nostru se reorganizase şi el cu efectivele care mai rămăseseră, adică, o adunătură de soldaţi de pe trenurile regimentale şi soldaţii care ţineau caii. Chiar dacă efectivul se micşorase, regimentul îşi purta mai departe numele, iar comanda acestuia i-a revenit maiorului Stoian. 
Nouă, celor din Excadronul 4, ne făcea plăcere să ştim că domnul maior Stoian era comandantul regimentului.  Dumnealui ne fusese comandant de excadron mai mulţi ani la rând, de pe vremea când efectuam stagiul militar în ţară. Poate de aceea ne acorda mai multă atenţie. 
Prin reorganizarea regimentului s-a creat şi un pluton de călăreţi. Eu eram  pe primul plan în acel pluton şi eram tare mândru. Aveam un cal foarte bun, care nu mi-a înşelat aşteptările până la timpul acela. Numai că nu aveam voie s-o luăm înaintea celor care mergeau pe jos. Trebuia să mergem cu caii la pas. Din această cauză, simţeam că îngheţăm de frig şi descălecam şi mergeam pe lângă cai, până ne încălzeam.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                  Era o iarnă foarte grea şi trebuia să parcurgem 30-40 km pe zi cu viscolul în faţă. Eram în mare dezordine, căci nu mai aveam nici ofiţeri.  Numai majurul era singurul mai mare în grad printre noi. Rar mai vedeam şi alţi ofiţeri. Eram o mână de oameni, adunaţi de pe la diferite unităţi: infanterie, cavalerie, artilerie. Şi nemţii erau la fel ca noi: unii mergeau spre câte o gară, alţii, dgeraţi şi răniţi, căutau punctele sanitare, unde să-şi schimbe pansamentele. 
Mergeam pe cont propriu.
Inamicul ne împingea din spate, iar noi, ca să scăpăm din raza lui de acţiune, goneam ziua şi noaptea.Calul meu se comporta bine şi îndemna la drum de parcă ştia ce pericol ne pândea. 
Aşa ne-a găsit noapte dintre ani. 
                  Nemţii, în ciuda greutăţilor, au petrecut noaptea de Anul Nou şi, după cum era obiceiul, au tras câteva focuri de armă, chipurile, să împuşte anul vechi. Noi, când am auzit focurile de armă în plină noapte, am crezut că au intrat ruşii în sat şi am plecat fără fiştigoi, care cu ce am apucat ,şi până la Don am îndurat multe. Nu mai aveam alimente nici pentru noi, nici pentru cai, iar la trecerea Donului era mare înghesuială, fiindcă era un singur pod. 
                  Noi, cei de la cavalerie, căutam să trecem înaintea celor de la infanterie, dar, când mai rămăseseră vreo 40km până la Don, am primit ordinul de regrupare.  Atunci a venit căpitanul excadronului, Dobrescu Alexandru, şi a format din tot excadronul un pluton de călăreţi. Plutonul a trecut sub comanda unui locotenent pe care nu-l mai văzusem până atunci. Pesemne, nu luase parte la nicio luptă, că prea avea nişte aere... de parcă n-ar fi înţeles situaţia în care ne aflam. 
Mie mi s-a încredinţat comanda grupei nr. 1 formată din soldaţi care nu pre aluptaseră. Ca armament aveam o singură puşcă-mitralieră şi doar cinci încărcătoare cu câte 20 de cartuşe fiecare. Cu toate acestea, trebuia să ne continuăm drumul, iar plutonul nostru avea misiunea de ariergardă până trecea divizia noastră peste Don. 
                    Locotenentul nostru ne numise "unitate de sacrificiu", dar, din câte se putea observa, nu prea le avea cu tactica militară, pentru că ne spunea că putem să ţinem piept inamicului 2-3 zile cu armamentul puţin pe care îl aveam. 
                    - Domn' locotenent, i-am zis eu, deşi regulamentul nu permitea, armamentul pe care îl avem noi în dotare nu ne ajunge nici la o măsea, cum s-ar zice, în faţa inamicului.  Ar trebui să ne socotim ca şi pierduţi...
                    - Sergent! s-a răstit el la mine. Execuţi ordinul şi-atât!
                    - Am înţeles, să trăiţi! am zis, luând poziţia "drepţi".
După discuţia cu locotenentul, au început să vină ordine pentru pregătirea de luptă, dar unul dintre acele ordine nu ne-a plăcut defel: acela de a ne rade bărbile la fel ca locotenentul, adică să ne lăsăm cioc.  Dar, ordinul trebuia executat! 
Cine ne vedea, ne ştia ca pe cei de la "plutonul cu cioc". 
În 2-3 zile, cât au ţinut pregătirile, ne-au mai crescut bărbile şi locotenentul a ordonat să ne mai radem o dată. Noi nu mai voiam să punem briciul în barbă, căci aveam feţele degerate, iar pielea începuse să se jupoaie. Până la urmă ne-am ras. Ce puteam face?
                    Din instrucţie nu ne slăbea locotenentul. Îi da zor cu curăţenia şi cu alte lucruri mărunte, care nu-şi aveau rostul în situaţia în care eram atunci. În loc să se fi apropiat de soldaţi, locotenentul era din ce în ce mai rece faţă de noi, ba, mai ne şi înjura. De aceea, mă tot gândeam cum să ies din această încurcătură, căci nici prin cap nu-mi trecea să mai lupt alături de acel om. Îmi atrăsesem de partea mea câţiva oameni şi plănuiam să-l părăsim pe locotenent, dar nu am dus planul la îndeplinire. După trei zile, când ofiţerul se mândrea că formase o unitate pe placul lui, a fost chemat printr-un ordin superior la comanda excadronului. 

Ne apropiam de Rostov. Mai aveam o zi de mers călare şi tot speram că ofiţerul va reveni, dar n-amai revenit. Circula zvonul că ar fi venit un agent de la căpitanul Dobrescu, de la excadron, cu ordinul să ne retragem cât mai repede spre Don, pe cont propriu, fără nicio comandă. Noi nu l-am văzut nici pe agent, nici ordinul nu l-am auzit, dar, dacă se zicea că vine din partea căpitanului Dobrescu, am luat-o imediat spre Don.
 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     În satul în care ajunsesem erau caii noştri, trenurile regimentale şi cele de luptă, care ne aşteptau. Caii erau deja înşeuaţi şi îşi aşteptau stăpânii, dar rareori mai venea câte unul. De pildă, din plutonul meu, doar eu şi încă un soldat ne-am întors de pe câmpul de luptă. Mai era şi Bălteşiu, comandantul plutonului, care era rănit în abdomen. Numai numele de pluton mai rămăsese, căci eram numai noi şi soldaţii care ţineau caii, alde "ţine caii", cum le spuneam noi. Nu mai aveam puşti-mitralieră, nu mai aveam nimic. Eu nici cal nu mai aveam. 
Ene Nicolae, cel care avusese grijă de cal, mi-a povestit că tancurile ruseşti au trecut pe-acolo, iar calul meu, când a auzit zgomotul puternic de tanc, n-a vrut să treacă un pârâu ca să scape din calea tancurilor şi a avut un sfârşit cumplit. Regretam nespus, fiindcă era un armăsar foarte bun, negru, breaz în frunte. Îmi părea rău şi de şa, căci era englezească şi avea nişte coburi foarte uşori şi încăpători. Ori, se ştia că oricare cavalerist îşi păstra toată "averea" în coburi. În coburi aveam şi eu cămăşi de schimb, lucruri de toaletă şi câte alte mărunţişuri, căci eram gospodar de felul meu şi-mi plăcea să am de toate.  Când plecam la luptă fără cai, tot ce aveam, în coburi rămânea. Mulţi dintre noi nu se mai întorceau de pe câmpul de luptă şi bunurile pe care le aveau în coburi treceau din mână în mână. 
Pierdusem calul, dar mai erau destui cai dintre care să-mi aleg unul şi, fiindcă ruşii ne presau, am pus ochii pe un cal de la Regimentul 7 Roşiori. Era un cal negru, robust. L-am trecut în numele meu, deşi în coburi era mare sărăcie. "Ei! Eu să fiu sănătos şi să scap! îmi ziceam în gând, când deodată mi-am auzit numele rostit de cineva. 
                        - Crăiţă! Bine-ai venit sănătos! ce ştii despre ceilalţi din Excadron?
                        - Domn' majur - căci el era- nu prea ştiu ce să vă spun... 
                        - Măi, băiete, mă bucur c-ai scăpat! Du-te acum şi ia alimentele pe patru zile pentru pluton...
                       -  Domn' majur, unde să le punem, că mai suntem vreo 10-12 oameni cu totul?
                       - Păi, ăştia care mai sunteţi, umpleţi coburii cu alimente, că până la Rostov pe Don nu ami primim altele!
Am făcut aşa cum mi-a spus domn' majur. Raţiile erau mai amri, căci erau incluse şi cadourile de Crăciun, care nu mai ajunseseră şi la noi pe câmpul de luptă. Am primit: miere, margarină, marmeladă, caşcaval, bomboane, ciocolată, pâine şi ţigări.  Fiind singurul gradat rămas în viaţă la pluton, mi-a revenit sarcina să împart alimentele soldaţilor. Timpul ne presa, astfel încât le-am spus soldaţilor să-şi umple coburii mai repede şi să plecăm, atâţia câţi eram,spre Rostov. Drumul nu a fost uşor.  Porneam la drum la patru dimineaţa şi ne opream pe la opt seara şi tot nu reuşeam să mărim distanţa dintre noi şi inamic. 
Ruşii ţineau morţiş să ajungă înaintea noastră şi să ne "pupe" şi pe noi aşa cum îi "pupaseră reci" pe camarazii noştri. 
De la nişte soldaţi am aflat că Nedea, căpitanul nostru, căzuse răpus de gloanţele inamice, iar colonelul Hristea fusese rănit la mâna dreaptă şi era gata să cadă în mâinile ruşilor, dacă nu s-ar fi găsit un soldat curajos să-l salveze la timp. Soldatul acela se numea Calotă Gheorghe şi era dintr-un sat din Romanaţi. 
Deşi era cam puţinel la trup, l-a cărat pe colonel în spate până la un adăpost. acolo a găsit o căruţă, l-a suit pe colonel în ea şi l-a dus la un post de prim-ajutor. Mai târziu am aflat de la acel soldat că domn' colonel a rămas  fără mâna dreaptă. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                       Când am văzut grupul de artilerişti, mi-am dat seama că soarta noastră se sfârşea acolo, fiindcă şi ei părăsiseră tunurile şi se retrăgeau, fără să ne mai lase speranţa că vom mai opune rezistenţă. 
                       - Ar fi bine să ne ţinem şi noi după grupul ăsta de artilerişti, că ofiţerii se organizează după hartă! Aşa vom merge la sigur, mai ales că începe să se înnopteze, iar noi n-am dat de nicio aşezare până acum, le-am zis însoţitorilor mei.
Pe la ora trei după-amiază, am dat peste o maşină din Regimentul 3 Călăraşi. Maşina era oprită lângă un adăpost săpat în pământ, din care se vedea ieşind fum.Înăuntru era o grupă de soldaţi, un fel de avantpost, comandat de un sergent major. Grupul de artilerişti a continuat drumul, care începea să coboare către un sat, aflat cam la 3 km distanţă.
                      - Băi, fraţilor, eu mă duc să-mi aprind o ţigară, ne-a zis Marcu, un fumător înrăit.
                      - Du-te, dar să ieşi repede, că noi nu te aşteptăm mult!
Dar, cum a dat de căldură, Marcu al nostru şi-a schimbat părerea.
                      - Băi, fraţilor, veniţi şi voi înăuntru! Am vorbit cu sergentul major şi ne-a zis să stăm la căldură până primesc ei ordin să se retragă, că ne ia şi pe noi cu maşina!
                     - De ce nu veniţi să staţi cu noi aici, la căldură? ne-a întrebat sergentul, care ieşise între timp din adăpost.
                     - Nu mai aşteptaţi, domn' sergent, ordin, că nu mai are cine să vi-l dea! i-am zis eu. 
Sergentul nu m-a crezut, fiindcă acolo unde se aflau ei, nu se auzea şi nu se vedea nimic.
Am plecat mai departe doar cu Stoica Mihai, căci Dragne şi Marcu s-au hotărât să rămână. Am coborât la vale şi am ajuns din urmă grupul de artilerişti. 
                      - Băi Mihai, i-am zis, nu trebuie să ne mai despărţim de artilerişti, dacă vrem să ne meargă bine!
Am ajuns cu toţii în sat pe înserat. Acolo erau tancurile care trebuiau să ne însoţească pe noi la atac, dar s-au întâlnit cu tancurile ruseşti în afara satului şi au dat o luptă ca între tancuri. S-au înfruntat două tipuri de tancuri puternice: cele nemţeşti, "Tigre" şi cele ruseşti, "I.V.Stalin".
Nemţii au pierdut două tancuri, iar ruşii, şapte. Ofiţerii noştri au vorbit cu nemţii, iar aceştia le-a zis că, dacă mai zăbovim până pe la ora opt seara, ne iau şi pe noi în camioanele lor cu muniţie şi combustibil. 
Nemţii intenţionau să cedeze satul, deoarece infanteria rusească se apropia tot mai mult şi nu puteau face faţă atacului. Noi aveam toată încrederea în ei, mai ales că printre ei era un soldat de prin părţile Ardealului, care mai ştia româneşte. El ne-a luat şi ne-a dus într-o cameră în care se afla un cuptor pentru pâine. Apoi ne-a dat un topor şi nişte lăzi în care fuseseră proiectile să ne facem focul şi să ne încălzim.Tot el ne-a asigurat că ne va anunţa când va veni ora plecării, astfel, încât puteam să şi dormim niţel.  Cizmele nu le-am putut scoate din picioare, căci erau îngheţate os. 
Un soldat neamţ ne-a dat câte o cafea caldă şi pâine cu margarină. După ce ne-am ospătat, am adormit pe lângă cuptor vreo trei ore, până când a venit neamţul şi ne-a trezit. Ne-a condus apoi la camioane şi ne-a spus să urcăm câte 3-4 soldaţi în camion, să nu ne rănim. Noi ne gândeam că vom trece pe lângă front şi de aceea ne spunea să nu ne rănim, dar era vorba despre butoaiele cu combustibil care ar fi putut să ne lovească în timpul deplasării. 
                         Am plecat din sat cu camioanele nemţeşti şi cu cele şapte tancuri. Retragerea era anevoioasă, deoarece camioanele se împotmoleau de multe ori şi nemţii erau nevoiţi să le remorcheze cu tancurile. Era de aşteptat să se întâmple aşa, deoarece retragerea nu se făcea pe drumurile principale, ci pe căi ocolite. Până la ziuă am parcurs vreo 30 km şi am ajuns într-un sat, al cărui nume nu l-am reţinut. Acolo ne-am despărţit de nemţi, nu înainte de a le mulţumi pentru binele făcut. 
                      

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     Eu plecasem de unul singur, punând în aplicare planul pe care i-l propusesem şi lui Nebunu. "Ajută-mi, Doamne, să scap şi de data asta!" mi-am zis în gând. Îmi era tare frică, fiindcă eram singur. Mă sileam să mă depărtez cât mai mult de inamic şi gândeam de unul singur: "Doamne, dacă voi fi rănit sau dacă mor, nu ştie nimeni de mine..."
Tot mergând aşa cu gândurile mele m-am depărtat 300 de metri de inamic şi am urcat pe o coastă de deal. Când am privit spre câmpul de luptă, m-a cuprins groaza. Toţi luptau pe viaţă şi pe moarte. Tancurile, unde vedeau trupe mai multe, acolo se duceau şi mitraliau sau treceau peste oameni şi peste cai. Unele dintre ele erau însoţite de pistolari care trăgeau din mers. Era prăpăd mare! 
                      Am rămas câteva minute, să mai privesc niţel şi am plecat. Trebuia să ies în câmp deschis şi să străbat o porţiune de drum, pe care nu se încumeta nimeni să treacă, deoarece cădea secerat de o mitralieră rusească. 
Mort sau rănit, trebuia să trec, că mi-era totuna. Dacă eram rănit, într-o jumătate de ceas muream din cauza frigului. Aşa că, m-am uitat şi eu pe unde erau mai mulţi morţi şi pe-acolo am luat-o, în salturi scurte. "Decât să mă strivească tancurile, poate am norocul şi mă omoară un glonţ de mitralieră, dar de predat, nu mă predau nici mort!" îmi ziceam.
Am făcut primul salt de vreo 4-5 metri şi m-am culcat la pământ, căci mitraliera mă luase în primire. Am făcut şi al doilea salt şi am scăpat cu bine. La al treilea, o rafală de mitralieră mi-a trecut printre picioare. 
Nu mai aveam mult, doar vreo 10 paşi. Am executat şi ultimul salt şi m-am aruncat la pământ, dar cu capul spre vale. Casca mi-a căzut de pe cap şi a luat-o la vale de parcă mai frică îi era ei decât mie. Am lăsat-o acolo amanet şi am plecat mai departe, îndreptându-mă spre nord. Urcând pe un deal, l-am întâlnit pe soldatul Stoica Mihai din Voievoda.
                     - Ce faci, mă, Mihai? l-am întrebat.
                     - Ce să fac? Sunt supărat! Mi-a rămas puşca-mitralieră pe câmpul de luptă. Ne-am pomenit cu un tanc peste noi, care voia să ne calce pe oase, dar eu nu m-am lăsat... a trecut cam la un lat de palmă pe lângă capul meu, dar puşca... n-a avut nicio şansă. Acu', cum să merg eu fără puşca- mitralieră? Zi şi tu!
                       - Lasă, mă! Nu vezi cât armament a rămas în urmă? Uite, dacă te trage cineva la răspundere, eu îţi sunt martor că ai fost silit să părăseşti mitraliera!
                     - Frate Crăiţă,mă iau după tine! Unde mergi tu, merg şi eu şi, dacă mori tu, mor şi eu cu tine!
                     - Hai, mă, lasă! Linişteşte-te! Nu moare toată lumea într-o zi! Dac-o vrea Dumnezeu, om scăpa şi din asta!
Şi am plecat la drum împreună. Din loc în loc eu mă urcam pe câte un loc mai înalt şi priveam spre câmpul de luptă. Infanteria rusească începuse înaintarea, iar tancurile dădeau târcoale trupelor noastre care începuseră să se retragă. Mulţi soldaţi erau luaţi prizonieri. 
Nemţii, care erau îmbrăcaţi cu uniforme albe de camuflaj, nu au avut niciun avantaj, deoarece pământul era acoperit cu o peliculă subţire de ghiaţă, care se înnegrise în contact cu solul. În afară de faptul că le ţineau de cald, uniformele nu-şi arătau eficienţa. Ba mai mult, le-au adus mari necazuri, fiind descoperiţi mai uşor de inamic, chiar şi de la distanţe mai mari.
Tancurile ruseşti, dacă observau un soldat neamţ, se luau după el şi, până nu-l omorau, nu-l lăsau. Pe români îi mai ocoleau, dar căutau mai mult să-i facă prizonieri.
                        Artileria era zob, căci nu se mai vedea niciun tun în poziţie de tragere. 
Ne-am continuat drumul la vale şi ne-am întâlnit cu alţi doi soldaţi  (Marcu Ion , din  Frumoasa, şi Dragne Florea, din Călineşti), îngroziţi şi ei de ceea ce văzuseră. După un dâmb, am întâlnit un grup de 14-15 soldaţi, care studiau o hartă. Erau artilerişti de-ai noştri, câţiva ofiţeri, ordonanţele şi agenţii lor. Pe ofiţeri nu i-am cunoscut, deoarece peste uniformele de ofiţeri îmbrăcaseră câte o manta de soldat. I-am recunoscut doar pe căpitanii Iacovache şi Cazacu de la regimentul 3 artilerie Călăreaţă.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                   
                     La ora 9:15, surpriză! Tancurile nu ajunseseră încă şi s-a amânat atacul pentru ora 9:30, când trebuia să atacăm cu sau fără tancuri. Până să începem atacul, stam şi noi şi inamicii în picioare din cauza frigului, fără să mai tragem vreun foc de armă. Distanţa dintre noi era foarte mică şi ne observam foarte bine unii pe alţii.
La 9:30 a început măcelul. Mai întâi au apărut vreo 25-30 de avioane "Rata" ruseşti. Le-am recunoscut după zgomotul motoarelor. În loc de steaua roşie, aveau desenate svastici germane pe fuselaje. Avioanele au surprins artileria noastră, care era instalată în câmp deschis şi care trebuia să susţină atacul nostru. Au bombardat şi au mitraliat provocând dezordine şi pagube pe tot frontul, ce se întindea pe o distanţă de 2km. Acolo erau instalate toate trupele care trebuiau să atace satul Şutov 2 (?). 
                    Trupele germane aveau echipament special, cu două feţe: una albă, pentru zăpadă şi una, cenuşie, pentru teren negru. 

După ce şi-au îndeplinit misiunea, avioanele s-au retras, dar atunci au început să apară necazurile pe capul nostru. Grupa noastră era ultima în partea dinspre nord a dispozitivului de atac, mai precis în flancul stâng. În flancul drept, spre sud, era o şosea care ieşea din sat, traversa un islaz şi se pierdea spre apus. Islazul se afla jos, în vale şi acolo erau toate trupele noastre. De pe poziţia în care mă aflam împreună cu grupa, dacă priveam, vedeam întregul dispozitiv al trupelor noastre. 
Inamicul avea şi el posibilitatea să vadă toate mişcările noastre, căci nu se putea vorbi de posibilitatea de camuflare. 
Terenul era îngheţat bocnă şi nu puteam să săpăm adăposturi. Pe şosea erau instalate un tun antitanc şi un tun antiaerian. 
                     Mai erau câteva minute până la declanşarea atacului, iar tancurile nemţeşti nu veniseră. 
Ca să ne arate că sunt mai cu moţ, ruşii au atacat primii şi, pe şosea a apărut o namilă de tanc, cum nu mai văzusem până atunci. Tunarii noştri, curajoşi, au deschis focul cu ambele tunuri şi au ţintit şenilele şi turela tancului. Fiecare proiectil lovea tancul. Eu îmi pregătisem două grenade defensive, ca să le arunc la şenilele tancului, în caz că ar fi ajuns lângă noi. 
Tancul s-a oprit un moment, dându-ne impresia că a fost avariat, dar şi-a relşuat înaintarea, oprindu-se apoi în faţa tunarilor. Atunci, comandantul tunului antitanc, le-a ordonat tunarilor să se urce pe tanc şi să-l acopere cu foi de cort, astfel încât tanchiştii să nu mai aibă vizibilitate. Vreo patru soldaţi s-au repezit să urce pe tanc. Tanchiştii i-au lăsat să urce şi, când le-a venit mai bine, au răsucit turela ( cu o ţeavă de vreo 2m) şi i-a aruncat jos pe tunari. Căzătura a fost extrem de dureroasă ţinând cont de cât de îngheţat era pământul.
După această "demonstraţie", ruşiiau trecut cu tancul peste tunurile noastre şi le-au distrus. Se vorbea că tancul ar fi fost din categoria celor foarte grele şi puternice, o serie nouă, "IV.Stalin".
                       După ce ne-a distrus tunurile, tancul s-a îndreptat spre dispozitivul trupelor noastre, în zona artileriei. Acolo însă, pe toată lungimea liniei de luptă, erau tancuri inamice, fără număr, care au şi deschis focul. În astfel de situaţii nu mai aşteptam niciun ordin, pentru că nu se mai putea transmite niciunul. Mai mult, aveam comandant de pluton un rezervist, pe locotenentul Bălteşiu, iar comandant de excadron , tot un rezervist, pe Nedea. Aceştia nu luaseră parte la nicio luptă până atunci. 
Deşi grupa mea era comandată de sergentul Nebunu Alexandru, eu tot aveam grijă ca atunci când ne aflam în locuri necunoscute, să-mi stabilesc o schiţă a locului, precum şi traseul pe care am fi fost nevoiţi să-l parcurgem în eventualitatea unei retrageri.
                       Atacul ruşilor era surprinzător de puternic şi trebuia să ne retragem, fiindcă nu puteam să le ţinem piept. Eu făcusem un plan de retragere, dar n-am putut să-l conving pe Nebunu să-l folosim. Propusesem să înaintăm spre inamic vreo 10 m. Inamicul nu putea să ne lovească, fiindcă în faţa lui era o vâlcea prin care puteam să ne strecurăm spre nord, într-o vale mai adâncă şi astfel să ne desprindem de el fără probleme. 
Văzând că Nebunu nu e de acord, i-am întrebat pe soldaţi, dacă vor să mă urmeze şi, cu uimire am constatat, că nu dorea niciunul să vină cu mine. Am aflat motivul mai târziu, de la soldatul Dinu Florea, care atunci a căzut prizonier şi care a revenit în ţară după terminarea războiului. El mi-a spus că nu m-au urmat atunci, deoarece le era teamă că eu voiam să ne predăm ruşilor. 
S-au înşelat, desigur, căci el a căzut prizonier, iar ceilalţi au murit. Numai Nebunu a scăpat.      

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     Ne-am apropiat cu mare atenţie de satul din care plecasem în patrulare, deoarece camioanele tot de-acolo plecaseră şi ele. I-am raportat căpitanului întâmplarea şi ne-a spus că a văzut şi el camioanele când au trecut, dar nu prin sat, ci pe la vreo 3 km prin partea de sud.
                     - Dar ei erau de trei ori mai mulţi ca voi, ce te-a făcut să crezi că vei reuşi? m-a întrebat căpitanul când a auzit că luaserăm poziţie de luptă la apariţia camioanelor. 
                     - Eram noi mai puţini, domn' căpitan, dar îi luam prin surprindere că nu erau înarmaţi, iar la puştile- mitralieră aveam nişte trăgători foarte buni, pe Popescu Gheorghe şi pe Bălborea Ilie. Am zis că, decât să cădem prizonieri, mai bine să murim toţi, domn' căpitan!
                    - Bravo! Ai procedat bine!

Se apropia Crăciunul şi se vorbea că la Stalingrad se dau lupte grele, iar ruşii înaintau mereu. Pe un ger de - 25 de grade Celsius, am primit ordinul să ne retragem la regiment şi am pornit în toiul nopţii pe direcţia Stalingrad. Dimineaţa am ajuns într-un sat în care se afla şi comanda regimentului.
Veniseră zilele Crăciunului,iar printre ofiţeri era fierbere mare. Pe feţele lor se citea teama.
În ziua de Crăciun, pe 25 decembrie, colonelul şi-a pus uniforma de paradă, deşi era un ger năprasnic, şi ne-a ţinut o scurtă cuvântare.
                    - Inamicul a introdus în luptă trupe şi armament nou, spunea colonelul în încheiaerea cuvântării, dar să nu ne temem, căci îl vom da peste cap! Vă doresc sărbători fericite!

Din comuna în care ne aflam trebuia să reluăm înaintarea. Trupele, care se aflau în jurul comunei Kiselevka (?) fuseseră atacate prin surprindere în timpul marşului de către o unitate de cazaci, care le produseseră mari pagube umane şi materiale. Era vorba despre o baterie ce aparţinea Regimentului 10 Artilerie. 
Am trecut şi noi prin Kiselevka(?). Printre soldaţii morţi am descoperit trei consăteni: Rizea alexandru, Rizea Minea şi Bîrleanu Anghel. 
Pentru noi era din ce în ce mai greu, dar generalul Radu Korne, comandantul Diviziei noastre, a avut timp să mai facă o bravură: s-a aşezat în fruntea unei coloane formată din 32 de maşini ale Regimentului 3 Călăraşi şi a pornit înainte, atacând din mers şi reuşind astfel  să facă o breşă în dispozitivul trupelor inamice, care îi încercuise pe ai noştri.
                      În noaptea de 26 spre 27 decembrie, pe un ger de -34 grade Celsius, ne-am deplasat de pe poziţiile de luptă spre marginea satului Şutov 2 (?). Acesta fusese ocupat de trupele Regimentelor 7 şi 8 Roşiori, dar pe 26 decembrie, ruşii le scoseseră din sat. 
Noi trebuia să atacăm satul pe 27 decembrie, dimineaţa la ora 9:15.
Pentru atac ni s-au alăturat: Regimentele de Roşiori, Regimentul 10 Artilerie, Regimentul 3 Artilerie Călăreaţă şi nişte trupe germane cu 9 tancuri. În zorii zilei am ajuns la 1km de sat, unde  artileria noastră era instalată deja. Eram tare îngheţaţi şi la sosire ni s-a dat câte un castron cu cafea caldă de ne-am mai dezmorţit niţel. Apoi am trimis caii la adăpost, iar noi am continuat înaintarea mergând pe jos. 
Satul era aşezat în vale, iar inamicul observa cu uşurinţă toate mişcările noastre. Căpitanul Dobrescu fusese chemat la Divizie şi-i ţinea locul un rezervist, căpitanul Nedea. 
                       - Ei, băieţi, ne-a zis el, astăzi nu se ştie cine va mânca vaca grasă!
Avea dreptate, căci gerul năprasnic ne albise feţele ca varul şi simţeam cum ne degera pielea pe faţă.
Ne-am apropiat la o sută de metri de sat. Soldaţii Regimentelor 7 şi 8 Roşiori, care fuseseră daţi afară din sat de către ruşi şi care rămăseseră apoi toată noaptea pe poziţie, nu mai erau buni de nimic. Nu mai puteau să vorbească de îngheţaţi ce erau. 
Ruşii stăteau şi ei în picioare şi nici nu mai trăgeau cu armele. Noi, însă, care nu văzusem nicio înfrângere până atunci şi bazându-ne pe cele 9 tancuri germane, abia aşteptam ora pornirii atacului. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                       Într-o zi, colonelul Dobrescu s-a mutat în alt sector şi ne-a lăsat pe noi să apărăm comuna. Eu am amplasat echipa pe o şosea dinspre partea de răsărit a comunei. Am instalat acolo şi o puşcă-mitralieră.
Toate erau bune şi frumoase, dar trebuia să ne procurăm hrana singuri. În comună erau foarte multe oi. Localnicii consumau carnea mai mult crudă. O opăreau niţel şi o mâncau aşa. Tutun nu prea aveau ei şi ar fi dat oricât pentru el. O ţigară ,dacă aveau, o împărţeau în patru şi fiecare îşi lua partea de ţigară şi o băga la măsea. Noi voiam să cumpărăm o oaie, dar nu puteam să o cumpărăm decât pe tutun, pentru că altceva nu primeau în schimb.De multe ori, însă, schimbul nu era corect, fiindcă unii dintre noi dădeau ţigări mai multe, alţii, mai puţine. Atunci, mai marii comunei s-au dus la căpitanul nostru şi i-au cerut să stabilească un singur preţ pentru oi şi să ni se dea pentru tăiat oi dintr-o singură rasă. Nu de alta, dar localnicii aveau două rase de oi: unele, mari, cu lâna lungă şi roşiatică, altele, ruseşti.
                       Măi, oameni buni, le-a zis căpitanul, un ostaş de-al nostru are numai patru ţigări pe zi. Eu zic aşa: să dea şi ei câte două ţigări pe oaie, iar două să le rămână şi lor!
Sătenii au fost de acord şi au plecat mulţumiţi de târgul încheiat.
Eu, care nu fumam, puteam să iau şi două oi pe zi, dar ce era să fac cu ele, că nu aveam sare...

                         Misiunea noastră era să apărăm comuna şi să supraveghem bunul mers al activităţilor acesteia. Locul în care ne instalasem noi, era la 15 km în spatele dispozitivului inamic. În fiecare zi, de acolo pleca câte o grupă în patrulare, până la 20-30 km spre Marea Caspică. De fiecare dată patrula era în pericol, deoarece mergea singură pe distanţa respectivă. 
De multe ori patrulele noastre se întâlneau cu patrulele inamice, dar nu se angajau în luptă, ci se evitau, continuîndu-şi misiunile conform ordinelor primite.

Iarna lui '42 începuse să-şi arate vitregiile. Era în decembrie şi noi nu primisem încă echipamentul de iarnă. 
Frontul mergea din ce în ce mai prost, iar "generalul Iarnă" se pregătea să ne dea lovitura cea mare.
                     Într-una din zile, mi-a venit şi mie rândul să plec în patrulare spre Marea Caspică. După ce am stabilit cu soldaţii din grupă ce vom face într-o eventuală întâlnire cu inamicul, am pornit în misiune. Totul a fost bine, până am ajuns la marginea unui sătuc. Soldatul ,care avea misiunea să asigure spatele grupei, m-a avertizat că a văzut nişte camioane care se deplasau în aceiaşi direcţie cu noi. Am părăsit imediat şoseau şi am ascuns caii în spatele caselor de la marginea satului. Apoi am instalat oamenii şi puştile-mitralieră în poziţie de luptă, deşi aveam ordin să nu ne angajăm în luptă cu inamicul. Dar, până aflam ce era cu acele camioane, trebuia să ne luăm toate măsurile de apărare. 
Când s-au apropiat camioanele, ne-am dat seama că erau ruseşti, după steaua roşie de pe caroserie.
                      -Fraţilor, le-am zis băieţilor, ce-o vrea Dumnezeu! Noi să stăm aici pitiţi şi, dacă ruşii trec pe lângă noi, fără să ne atace, nu ne luăm cu ei la harţă! Dar, dacă opresc şi iau poziţie de atac, atunci deschidem focul cu toate armele pe care le avem, ca să-i luăm prin surprindere!
Camioanele se apropiau tot mai mult. Inimile ne băteau să ne iasă din piepturi.
                     - Băieţi, aveţi grijă să nu fiţi văzuţi! Ascundeţi-vă bine! Eu voi urmări camioanele, să văd ce au de gând!
Camioanele au oprit la jumătatea satului şi din ele au coborât soldaţii ruşi, care nu erau înarmaţi, ci aveau nişte bidoane, pe care le-au umplut cu apă de la fântâna lângă care opriseră. 
După ce s-au depărtat ruşii, noi am încălecat pe cai şi am luat-o la galop pe o distanţă de 2km, până ce am ieşit din zona periculoasă. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                       A doua zi s-au făcut mari cercetări, fiindcă întâmplarea ajunsese şi la urechile colonelului Hristea.
                      - Lăsaţi, măi, oamenii în pace! Nu vă daţi seama câtă frică au tras ei până le-au mâncat? Să le fie de bine! i-a potolit colonelul. 
Genaralul "Iarnă", însă, a început să-şi arate măiestria. Se apropia Crăciunul şi trebuia să ne facă părtaşii vreunui eveniment, că ăsta era obiceiul ruşilor: să ne strice bucuria sărbătorilor.
În jurul Stalingradului se dădeau deja lupte grele cu inamicul, care începuse să lanseze în luptă trupe bine pregătite şi obişnuite cu temperaturi de - 30 grade Celsius. Acestea erau dotate cu armament modern şi tancuri puternice. 
La noi, deocamdată era linişte. Într-o dimineaţă am ieşit şi eu din cantonament, aşa amărât cum eram şi am mers pe marginea lacului. Am făcut câţiva paşi pe gheaţa subţire şi limpede şi, fiindcă am văzut că nu cedează sub greutatea mea, m-am plimbat mai departe pe lac. Pe sub ghiaţă se vedeau peştii. Am văzut unul mare şi am bătut cu piciorul în ghiaţă, ca să-l fac să înoate spre mal. Când a ajuns aproape de mal, am spart ghiaţa cu tocul cizmei şi l-am prins. Era un peşte cu solzii limpezi, căruia noi îi spuneam lin. Apoi am mai pescuit unul şi am plecat la cantonament, deoarece mi se făcuse frig şi-mi îngheţase mâinile. Pe drum, spre cantonament ,mă gândeam de unde să fac rost de un pic de sare, că aş fi mâncat peşte sărat, dar sarea era mai scumpă decât orice altceva pe acele meleaguri. 
                   - Unde ai prins peştele, mă? mă întrebau băieţii, cărora nu le venea să creadă că în stepă se găseşte peşte şi, mai ales, iarna.
                   - Domn' sergent, merg eu cu dumneavoastră, numai să-mi arătaţi unde este! mi-a zis Ştefan.
Am luat o găleată din pânză, din acelea din care le dam cailor să bea apă  şi am plecat din nou la lac, împreună cu Ştefan.
                   - Uite, Ştefane, cum se prinde peşte! Poate tu prinzi mai mult, că nu eşti bolnav ca mine...
Ştefan s-a pus pe treabă, dar nu gonea peştele spre mal , aşa cum făceam eu, ci spărgea ghiaţa. A intrat apoi cu cizmele în apă, care s-a tulburat, iar lui Ştefan i-a fost uşor să prindă peştele unul după altul. Eu stam pe mal şi ţineam găleata, iar Ştefan îmi arunca peştele. Aşa am prins peşte suficient pentru toată grupa. Dar eu aş fi mâncat o ciorbă de peşte acră su peşte fript, dar de unde să fac rost de sare sau de acreală în stepă? Am încercat la bucătăria excadronului, dar bucătarul mi-a spus că are sare numai cât să pună la ciorba pe care o pregătea pentru trupă.
La bucătăria de campanie se gătea ciorbă de carne cu ştevie conservată. Ar fi fost bună şi aceea, dacă ar fi fost acră. 
                     Deodată m-a străfulgerat un gând: să merg la domn' colonel Hristea, căci ne era ca un părinte adevărat. Acolo am discutat mai întâi cu ordonanţa dumnealui, cu care eram prieten. I-am spus ce mă frământa şi mi-a zis:
                     - Bine, dar până nu-l întreb pe domn' colonel, nu-ţi dau!
                     - Spune-i lu' domn' colonel, că îl rog foarte mult şi că nu vreau pe degeaba, îi dau în schimb peşte proaspăt!
                     - Măi, Crăiţă, tu visezi peşte proaspăt? Boala te-a tâmpit?
                     - Ba, nu visez deloc!De-aia cer sare, ca să sărez peştele. Şi hai mai repede, că trebuie să gătesc peştele!
Bietul băiat nu mai ştia ce să creadă, dar i-a spus, totuşi, colonelului că venisem să cer sare.
                     - Rupe-i şi lui din rezerva noastră! Dar, de unde o fi luat el peşte acum, iarna, în mijlocul stepei? Sau glumeşte?
                    - Nu ştiu, domn' colonel, dar zicea că e proaspăt. O fi visat peşte şi ne duce cu gălăgia, ca să-i dăm sare, a zis ordonanţa. 
                    - Nu putem afla adevărul, decât dacă îi dăm sare, căci, aşa cum a promis, trebuie să aducă peştele!
Ordonanţa mi-a promis că îmi dă sarea când vin cu peştele şi am plecat la cantonament. Am luat vreo 3-4 kg de peşte, le-am dus colonelului şi mi-a dat o mână de sare. 
În timp ce mă aflam la domn' colonel, la cantonament au venit şi soldaţii plecaţi în concediu. Printre ei se afla şi Oanţă Ilie, un consătean, care mi-a adus şi mie câte ceva de pe-acasă: o sticlă de rachiu şi nişte sare de lămâie.Am luat doi peşti, i-am sărat şi i-am aşezat pe o sobă, ca să se usuce, iar pe ceilalţi i-am făcut ciorbă în care am adăugat şi ştevie. A mâncat toată grupa ciorbă de peşte pe săturate. A doua zi am mâncat şi peştele sărat şi mi-a trecut boala. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( continuare)

                      Era prin luna septembrie şi erau nişte zile frumoase, pe care ruşii doreau să le strice aruncând fluturaşi de hârtie din avioane în care ne "sfătuiau" să ne predăm. Şi mai ziceau acolo, că sunt în aşteptarea unui general foarte dibaci, căruia îi spuneau "generalul Iarnă". Noi ne întrebam ce general o mai şi ăsta?
După cele două zile de odihnă, am plecat spre nord, la Krasnodar, un oraş care fusese bombardat intens. Ne-am îmbarcat în tren, împreună cu caii şi am pornit spre răsărit prin stepă. Am debarcat în mijlocul stepei, în penultima gară, gara Ţmilinskaia, înaintea Gării fără nume, după care trenul nu-şi mai continua drumul.
                     Regimentul nostru a început imediat înaintarea prin stepă, deplasându-se spre dreapta, spre şoseaua care traversa stepa de la Caucaz la Astrahan, la gurile Volgăi. Satele erau rare, cu populaţie mongolă. Locuitorii se ocupau mai mult cu creşterea animalelor.Aveau multe oi, vaci, cai şi cămile. Mâncau numai carne, dar mai mult crudă. Pentru foc întrebuinţau tor-ul, făcut din bălegar, pe care îl păstrau acoperit cu lâna oilor.
                     - Băieţi, aveţi mare grijă atunci când mergeţi în misiune de patrulare, căci putem fi atacaţi în orice moment. Acum nu mai e front închegat şi fiecare unitate lucrează pe cont propriu. Deci, aveţi grijă, că inamicul poate să apară şi din furcoaiele alea de fân aflate la tot pasul! ne-a avertizat comandantul.
Într-adevăr, aşa era, căci aflasem că nişte unităţi au fost surprinse de tancurile ruseşti care se ascunseseră în nişte căpiţe cu fân.
De aceea, când îmi venea rândul să plec în avantgardă, eram foarte atent şi le spuneam soldaţilor că atunci când ajung aproape de cîpiţele de fân să facă o "minciună", ca să vedem dacă se ascunde cineva acolo. Şi aşa am mers mult timp prin stepă, dar nu ne-am întâlnit cu inamicul. Alte unităţi nu au avut norocul nostru, fiind surprinse de inamic, ca de pildă, o unitate de artilerie, căreia cazacii i-au produs multe pierderi în oameni şi cai.
                        Pe la începutul lunii decembrie am staţionat în comuna Azimeta(?). Până acolo trecusem prin mai multe sate cu case din piei de animale, care semănau cu nişte corturi rotunde. Când am ajuns în sat, plutonul nostru a cantonat într-o clădire, ce părea a fi o şcoală. Tot acolo au cantonat Excadronul 4, precum şi comanda regimentului. A doua zi trebuia să ocupăm poziţie de apărare. Am înconjurat satul, neavând o poziţie frontală, deoarece ne aflam în dispozitiv inamic la 20km de Astrahan, după cum fusesem informaţi. Satul nu era mare şi nu avea mai mult de 150 de case. Era înconjurat de un lac cu apă mică şi trestie multă.
                       Eu, fiind puţin bolnav, am rămas în cantonament. Stam culcat pe un pat din paie şi, pe la ora zece, m-am pomenit cu fruntaşul Baloşean Ştefan, care a adus nişte gâşte, deja tăiate.
                       - Domn' sergent, m-a trimis domn' sergent Nebunu cu gâştele astea să le ascundeţi aici, în paie, până diseară!
                       - De unde ai luat, mă, gâştele?
                       - Le-am prins pe lac, domn' sergent! Ce le-or da ăştia să mănânce că nu vedeţi ce grase sunt?
Am luat gâştele şi le-am pus în paie sun cap. Aşa bolnav cum  eram, mi-era şi silă să mă uit la ele. 
Nu a trecut nicio jumătate de ceas de când a plecat Ştefan şi afară era mare gălăgie. Nu m-am ridicat din pat să văd ce e. Deodată, uşa s-a deschis şi a intrat subofiţerul Stănică însoţit de doi soldaţi.
                        - Ce ai Crăiţă? m-a întrebat el, văzându-mă că stau culcat.
                        - Sunt cam bolnav, domn' subofiţer...
                        - Aha! Dar, ia zi, n-ai văzut pe cineva cu nişte gâşte?
                       - N-am văzut, domn' subofiţer, că eu nu m-am ridicat din pat de azi dimineaţă...
Ce era să-i spun? Bănuiam eu de unde erau gâştele, dar... Mai ştiam şi că stănică era responsabil cu popota ofiţerilor. Dacă îi spuneam cine a furat gâştele, Ştefan ar fi primit o sută de trăgătoare la spate.Ştefan ştia, cum ştiam şi noi toţi, că cei de la popotă transportau cu căruţa nişte cuşti cu gâşte şi cu găini. Când poposeam în vreun sat, gâştelor li se dădea drumul pe lac, iar seara se întorceau singure în cuşcă. Deci, Ştefan furase gâştele de la popota ofiţerilor. Seara, când s-au întors băieţii şi au auzit că am fost cercetat din cauza gâştelor, au rămas surprinşi, pentru că nici lor nu le-a trecut prin minte că alea erau gâşte de la popota ofiţerilor. Niciunul n-a mai îndrăznit  să puna mâna pe gâşte, deşi aveau poftă să le mănânce fripte. Le-au luat noaptea şi le-au aruncat în lac, dar povestea nu s-a terminat aşa.