CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( continuare)

                      Era prin luna septembrie şi erau nişte zile frumoase, pe care ruşii doreau să le strice aruncând fluturaşi de hârtie din avioane în care ne "sfătuiau" să ne predăm. Şi mai ziceau acolo, că sunt în aşteptarea unui general foarte dibaci, căruia îi spuneau "generalul Iarnă". Noi ne întrebam ce general o mai şi ăsta?
După cele două zile de odihnă, am plecat spre nord, la Krasnodar, un oraş care fusese bombardat intens. Ne-am îmbarcat în tren, împreună cu caii şi am pornit spre răsărit prin stepă. Am debarcat în mijlocul stepei, în penultima gară, gara Ţmilinskaia, înaintea Gării fără nume, după care trenul nu-şi mai continua drumul.
                     Regimentul nostru a început imediat înaintarea prin stepă, deplasându-se spre dreapta, spre şoseaua care traversa stepa de la Caucaz la Astrahan, la gurile Volgăi. Satele erau rare, cu populaţie mongolă. Locuitorii se ocupau mai mult cu creşterea animalelor.Aveau multe oi, vaci, cai şi cămile. Mâncau numai carne, dar mai mult crudă. Pentru foc întrebuinţau tor-ul, făcut din bălegar, pe care îl păstrau acoperit cu lâna oilor.
                     - Băieţi, aveţi mare grijă atunci când mergeţi în misiune de patrulare, căci putem fi atacaţi în orice moment. Acum nu mai e front închegat şi fiecare unitate lucrează pe cont propriu. Deci, aveţi grijă, că inamicul poate să apară şi din furcoaiele alea de fân aflate la tot pasul! ne-a avertizat comandantul.
Într-adevăr, aşa era, căci aflasem că nişte unităţi au fost surprinse de tancurile ruseşti care se ascunseseră în nişte căpiţe cu fân.
De aceea, când îmi venea rândul să plec în avantgardă, eram foarte atent şi le spuneam soldaţilor că atunci când ajung aproape de cîpiţele de fân să facă o "minciună", ca să vedem dacă se ascunde cineva acolo. Şi aşa am mers mult timp prin stepă, dar nu ne-am întâlnit cu inamicul. Alte unităţi nu au avut norocul nostru, fiind surprinse de inamic, ca de pildă, o unitate de artilerie, căreia cazacii i-au produs multe pierderi în oameni şi cai.
                        Pe la începutul lunii decembrie am staţionat în comuna Azimeta(?). Până acolo trecusem prin mai multe sate cu case din piei de animale, care semănau cu nişte corturi rotunde. Când am ajuns în sat, plutonul nostru a cantonat într-o clădire, ce părea a fi o şcoală. Tot acolo au cantonat Excadronul 4, precum şi comanda regimentului. A doua zi trebuia să ocupăm poziţie de apărare. Am înconjurat satul, neavând o poziţie frontală, deoarece ne aflam în dispozitiv inamic la 20km de Astrahan, după cum fusesem informaţi. Satul nu era mare şi nu avea mai mult de 150 de case. Era înconjurat de un lac cu apă mică şi trestie multă.
                       Eu, fiind puţin bolnav, am rămas în cantonament. Stam culcat pe un pat din paie şi, pe la ora zece, m-am pomenit cu fruntaşul Baloşean Ştefan, care a adus nişte gâşte, deja tăiate.
                       - Domn' sergent, m-a trimis domn' sergent Nebunu cu gâştele astea să le ascundeţi aici, în paie, până diseară!
                       - De unde ai luat, mă, gâştele?
                       - Le-am prins pe lac, domn' sergent! Ce le-or da ăştia să mănânce că nu vedeţi ce grase sunt?
Am luat gâştele şi le-am pus în paie sun cap. Aşa bolnav cum  eram, mi-era şi silă să mă uit la ele. 
Nu a trecut nicio jumătate de ceas de când a plecat Ştefan şi afară era mare gălăgie. Nu m-am ridicat din pat să văd ce e. Deodată, uşa s-a deschis şi a intrat subofiţerul Stănică însoţit de doi soldaţi.
                        - Ce ai Crăiţă? m-a întrebat el, văzându-mă că stau culcat.
                        - Sunt cam bolnav, domn' subofiţer...
                        - Aha! Dar, ia zi, n-ai văzut pe cineva cu nişte gâşte?
                       - N-am văzut, domn' subofiţer, că eu nu m-am ridicat din pat de azi dimineaţă...
Ce era să-i spun? Bănuiam eu de unde erau gâştele, dar... Mai ştiam şi că stănică era responsabil cu popota ofiţerilor. Dacă îi spuneam cine a furat gâştele, Ştefan ar fi primit o sută de trăgătoare la spate.Ştefan ştia, cum ştiam şi noi toţi, că cei de la popotă transportau cu căruţa nişte cuşti cu gâşte şi cu găini. Când poposeam în vreun sat, gâştelor li se dădea drumul pe lac, iar seara se întorceau singure în cuşcă. Deci, Ştefan furase gâştele de la popota ofiţerilor. Seara, când s-au întors băieţii şi au auzit că am fost cercetat din cauza gâştelor, au rămas surprinşi, pentru că nici lor nu le-a trecut prin minte că alea erau gâşte de la popota ofiţerilor. Niciunul n-a mai îndrăznit  să puna mâna pe gâşte, deşi aveau poftă să le mănânce fripte. Le-au luat noaptea şi le-au aruncat în lac, dar povestea nu s-a terminat aşa.