CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( continuare)

                   Când mă pregăteam să le duc băieţilor alimentele, m-am pomenit cu sergentul Brebeneanu. Venea cât putea şi, cum a dat cu ochii de mine, a zis:
                   - Crăiţă, hai mai repede la muniţie şi să mergem la ai noştri, că ruşii ne-au omorât din oameni şi au rănit pe mulţi dintre noi! Ne-am retras şi nu mai avem  muniţie! a apucat el să-mi spună în fugă.
Mi-am dat seama de ceea ce se întâmplase, dar n-am plecat până nu am pus în sac, lângă cele două pachete cu câte o mie de cartuşe şi ouăle fierte. 
                  - Ţin-te după mine! striga Brebeneanu.
Mă ţineam după el, dar mi-era foame. Cu toate acestea, trebuia să mă grăbesc, fiindcă aveam pe câmpul de luptă puşca- mitralieră, care trebuia mânuită. 
Mergeam pe o şosea străjuită de stâlpi de telegraf şi, când mai aveam vreo 200m până la destinaţie, cei de pe deal au început să tragă cu mitraliera. M-am ascuns într-un şanţ, apoi într-o groapă, până m-am apropiat de ai mei. Am ajuns în vale şi am dat peste un camion rusesc, care nu putuse să urce dealul şi era abandonat acolo. M-am apropiat de camion şi toată atenţia am îndreptat-o spre caroseria lui care era mai înaltă. Pesemne, camionul transportase alimente, fiindcă erau împrăştiate pe jos nişte conserve de peşte. 
M-am uitat în stânga şi în dreapta, apoi am luat-o spre stânga, pentru că aflasem de la Brebeneanu că plutonul nostru ocupase poziţie în partea aceea. În drum, l-am întâlnit pe comandantul excadronului. Era cu grupul de comandă. L-am întrebat, dacă ştie unde era instalat plutonul meu. 
                   - Mergi înainte, că nu e departe, mi-a zis comndantul, şi să-i spui lui Mitroi să păstreze poziţia şi să nu mai atace, că ne vin întăriri.
Apoi, văzând sacul în care aveam muniţie şi ouăle fierte, comandantul m-a întrebat:
                    - Dar tu ce ai acolo? Muniţie? Foarte bine! Dacă aduceai mai multă, era şi mai bine!
Când m-am apropiat de pluton, l-am găsit pe Marinică cu capul la pământ. Marinică Patrin era un prieten din copilărie şi venise doar de 4 zile din ţară. Eu am vrut să-l trimit la "ţine caii", căci era mai ferit acolo, dar nu a vrut, bazându-se pe faptul că, dacă eu nu am fost lovit până atunci, însemna că situaţia nu putea fi atât de grea. Şi a decis să lupte alături de mine. 
                     - Marine, unde e plutonul, mă? l-am întrebat.
                     - Nu ştiu încotro e! mi-a răspuns cu glasul gâtuit de frică.
                     - Of! Hai cu mine, că-l găsim noi!
                     - Păi... dacă ne omoară ăştia? Nu vezi cum trag?
                     - Păi tu crezi că aici eşti la nuntă, mă, frate Marine?
Fără să mai stea pe gânduri, s-a luat după mine şi, de teamă că va fi împuşcat, lăsa capăul în jos, ori de câte ori auzea vreun glonţ şuierând. În cele din urmă am ajuns la pluton, iar plutonierul Mitroi, cum m-a văzut, mi-a arătat vestonul lui ciuruit de gloanţe. 
                     - Crăiţă, ia uite, ce noroc am avut! Mi-au trecut patru gloanţe prin veston şi nici nu m-au atins!
                    - Ia, domn'le şi mănâncă, i-am zis eu deschizând sacul cu merinde, că nu mai mori. Ţi-a murit moartea!
                     - Băi, Crăiţă, tu tot Crăiţă ai rămas, ne ţii tuturor curajul...De mâncare îmi arde mie acum?
                    - Atunci nu mai mânca şi  ai grijă  să păstrezi poziţia asta, că aşa a zis domn' căpitan, că ne vin întăriri...
                    -Ai fost tu la domnul căpitan?
                    - Nu, l-am întâlnit când veneam încoace. "Crăiţă, zice, să-i spui lui Mitroi să păstreze poziţia şi să nu mai atace, zice, că ne vin întăriri!".
                    - Da, mă, Crăiţă, dar ce facem, mă, că ne-u rămas oameni în urmă când ne-am retras pe locul ăsta... Au rămas acolo sergentul Nică, Nică al nostru, mă! Îl ştii tu... şi soldatul Totolan Vasile. Nu ştim, or fi morţi... răniţi...
                  - Domn' plutoner, ia, să mă uit eu să văd în ce situaţie se află băieţii noştri!
                  - Bine, dar fii atent, să nu te împuşte vreun rus! Crucea mami lor, că trag numai ochit!
Am luat binoclul şi am ales un loc bun pentru observare. Inamicul trăgea continuu cu mitralierele, dar am reuşit, totuşi, să văd ce făceau băieţii noştri. Am venit şi i-am raportat lui Mitroi.
                  - Domn' plutoner, Nică mişcă. Cred că e rănit, fiindcă e aşezat pe o parte. Celălalt, Vasile, nu mişcă deloc. Stă culcat cu capul la pământ. Nu-mi dau seama, dacă e mort sau rănit. Nu putem ajunge la ei decât atunci când se întunecă...
                 - Până atunci ţine-i sub observaţie şi ai grijă să nu te răpună şi pe tine vreun glonţ!
După un moment de analiză a situaţiei, am constatat că soldaţii noştri se ascundeau prin şanţuri în loc să lupte.
                 - Domn' plutoner, i-am zis, văd că trăgătorii noştri, în loc să ocupe poziţie de luptă, stau pitiţi prin şanţuri. N-ar trebui să ne instalăm în teren şi să punem puştile- mitralieră în poziţie de tragere? 
Plutonierul mi-a dat dreptate şi băieţii s-au pus pe săpat locaşuri pentru tragere. Privind spre dreapta am observat o măgurice de pământ, în spatele căreia se afla o mitralieră inamică ce trăgea fără oprire. Trăgea în toate direcţiile, căci avea un câmp de tragere foarte bun. Am privit prin binoclu spre servanţii mitralierei, am apreciat distanţa (250-300m), am luat puşca-mitralieră, am instalat-o în poziţie de tragere şi am început să trag. La început, în rafale scurte, apoi, după ce am reglat tirul cu ajutorul trasoarelor, cu patru încărcătoare am amuţit mitraliera inamică. 
                    În timp ce eu mă ocupam de aceasta, avioanele noastre împrăştiau ceaţă artificială. Cei doi camarazi blocaţi în dispozitivul inamic, au profitat de această oportunitate şi au fugit spre noi. Numai unul dintre ei, fiindcă celălalt era rănit grav şi nu se putea deplasa.  Vasile, cel care a reuşit să scape, era atât de speriat, încât a trecut ca glonţul pe lângă noi. Când l-am strigat nu mai realiza nici cum îl cheamă. A stat acolo, sub ploaia de gloanţe, mai mult de cinci ore cu faţa la pământ. 
                      - Mă, Vasile! Ce face, mă, Nică? El de ce n-a fugit, mă, de-acolo? l-am întrebat îngrijoraţi de soarta lui Nică.
                      - E rănit rău în spate, săracul! a bălmăjit Vasile. 
                      - Măi, băieţi, ce facem cu Nică? ne-a întrebat plutonierul.  Nu-l putem lăsa acolo!
                      - Domn' plutoner, mă duc eu să-l iau, m-am oferit eu.
                      - Merg şi eu! a zis sergentul Nebunu Alexandru.
Din câteva salturi am ajuns la Nică. Alexandru l-a luat de subsuori, iar eu de picioare şi am luat-o la vale cu el, fără ca inamicul să ne vadă. Când am ajuns în dispozitivul nostru am văzut că avea spinarea făcută praf, de parcă era sfâşiat de câini. Fusese lovit de un cartuş dintre acelea care fac explozie atunci când ating ţinta. Pierduse mult sânge, dar îşi ţinea firea şi ne mulţumea că l-am luat de sub nasul ruşilor. 
                      - Băieţi....vă rog să le scrieţi părinţilor mei despre soarta asta, pe care o am... spunea el cu glasul stins.
L-am aşezat pe o foaie de cort şi ne-am luat rămas-bun de la el cu lacrimi în ochi, căci era un om bun şi cu toţi s-a avut bine. Apoi l-am trimis la iun post de prim-ajutor, purtat pe braţe de patru camarazi. Ne-am amintit că de dimineaţă ne spusese că are o presimţire rea. Nu am dat importanţă spuselor lui dar, după două zile de suferinţă, Nică s-a stins, aşa cum presimţise.