CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

21-24 iulie, 1942
                     Pe timpul zilei am plecat cu Verica să ne scăldăm în mare. Aveam cu noi şi o plută cu care să mergem în larg. Nu ne făceam griji că vom păţi ce-au păţit nemţii, fiindcă noi eram buni înotători, chiar şi atunci când marea era agitată. 
În noaptea de 21 spre 22 iulie, ruşii au început bombardarea poziţiilor noastre dinspre Feodosia. Ne-am echipat imediat şi am ocupat poziţiile de luptă, crezând că ruşii ne atacă de pe mare, încercând să debarce, aşa cum s-a întâmplat pe 26 decembrie, 1941, când ne-au luat prin surprindere şi ne-au produs pagube însemnate. 
                    După ce ne-am dezmeticit, am constatat că nu eram atacaţi de pe mare, ci din aer. În urma atacului, am avut pierderi, dar mai multe au avut nemţii, surprinşi în timp ce coborau trupele din tren. Grupa noastră, formată din 9 oameni, se instalase pe o porţiune de 300-400m şi avea în dotare două puşti-mitralieră ZB, o mitralieră rusească, un brand de calibru 45 şi multe grenade de mână ruseşti. Aveam muniţie suficientă. În plus, de pe mare nu puteam fi atacaţi, deoarece vasele de război nu se puteau apropia sub 400m de mal, numai dacă inamicul ar fi folosit bărcile ca să ajungă la mal şi să ne atace. 
În partea dreaptă a grupei era câmpul de mine ce se întindea pe o distanţă de 300m, care conferea siguranţă acestui flanc. 
                      Eu, ca răspunzător de grupă, am luat toate măsurile de apărare, astfel încât inamicul să nu ne prindă pe picior greşit. Le-am spus băieţilor celor două echipe, că trebuie să stabilim un loc în care să ne întâlnim în cazul în care vom fi nevoiţi să ne retragem. Ori retragerea nu se putea face decât prin baltă. Pe acolo puteam ajunge mai repede într-o comună din apropiere. Prin altă parte nu puteam să ne retragem. La răsărit, spre Kerci, era satul Daln-Kamişi. Acolo erau caii noştri, dar şi comandantul plutonului, Bălteşiu, însă distanţa era cam mare şi retragerea ar fi fost compromisă.  Spre nord era balta, iar spre sud, marea. Nici şoseaua Feodosia-Kerci nu putea fi folosită pentru retragere, întrucât era încadrată  pe de o parte de mare, iar pe de altă parte , de baltă. 
                     Cu planul astfel întocmit, am rămas pe poziţia de luptă cu atenţia încordată la maximum. Pe şosea apăruseră deja trupe care aveau ca obiectiv Caucazul. Noaptea ,mai ales, treceau unităţi de infanterie româneşti din Diviziile a-IX-a şi a-X-a. Treceau în cea mai mare linişte, iar soldaţii îşi fumau ţigările ascunse în pumni. 
O parte dintre aceste trupe nu primiseră botezul focului, iar când soldaţii ne vedeau instalaţi în teren gata de luptă, credeau că inamicul nu era prea departe. 
                      - Băi, fraţilor, unde e, mă, frontul? ne întrebau soldaţii când mai făceau câte o pauză şi se opreau în dreptul nostru.
                      - Dar cum staţi, mă, voi singuri aici? ne întrebau alţii. 
                      - Ei, ne-am obişnuit cu frontul, le răspundeam noi, că, iată, sunt aproape două luni de când stăm aici şi numai de câteva ori  ne-au deranjat câte un submarin sau avion. Uite, acolo e balta unde am luptat toată iarna... E plină de muniţie şi de piese de război. Dacă mergeţi mai înainte, o să vedeţi şi tancuri părăsite...
Auzind acestea, nu le venea să creadă că am rezistat acolo toată iarna în faţa unui inamic puternic.

25-26 iulie, 1942
                     Era o zi frumoasă de vară, iar seara a fost şi mai frumoasă, cu lună plină şi cu marea liniştită. Noi încă nu dormeam, contemplam acele frumuseţi ale naturii, de care nici somnul nu putea să ne despartă, când, deodată s-a auzit un zgomot produs de un avion ce venea dinspre Turcia.  După intensitatea zgomotului nu era greu de ghicit că avionul venea drept spre noi zburând la mică înălţime. Am luat arma imediat, am introdus în încărcător cartuşe trasoare şi am aşteptat. În câteva secunde a apărut o namilă de avion, care, de fapt, era un hidroavion rusesc. Am tras un cartuş trasor spre el, apoi am tras mai multe, dar fără efect. Dar pilotul a descoperit astfel poziţia noastră şi ne-a trimis o torpilă, ca să ne sature de război. Din fericire pentru noi, torpila a greşit ţinta şi a ieşit pe plajă la 50m în stânga noastră. O altă torpilă a fost lansată spre port, fiindcă acolo se mai afla câte o ambarcaţiune cu motopr. Când torpila a lovit portul, s-a produs o explozie atât de mare, încât s-au cutremurat împrejurimile. Au murit oameni, iar clădirile din port au rămas fără geamuri.

27 iulie, 1942
                   De dimineaţă, cum ne-am trezit, am mers pe plajă să văd ce s-a întâmplat cu torpila de nu a explodat. La vreo 50m, am descoperit-o în toată "splendoarea"ei. Sclipea în soare, de-ţi lua ochii. N-am stat mult în preajma ei de teamă să nu aibă o explozie întârziată şi l-am anunţat pe comandantul de pluton. Acesta şi-a anunţat superiorii şi la faţa locului au venit trei ofiţeri nemţi, care au studiat torpila pe toate părţile, la început de la distanţă, apoi din ce în ce mai aproape. Am vrut şi eu să mă apropii să văd, căci sunt curios din fire, dar nu m-au lăsat nemţii. Ei s-au apropiat de torpilă, au meşterit ceva la ea, i-au scos focosul apoi mi-au făcut semn să mă apropii. 
                   - Kaput! au concluzionat nemţii. 
Carcasa torpilei a rămas acolo, pe plajă, în bătaia soarelui şi a valurilor. Până seara s-a înroşit şi a început să ruginească.