CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

28 iulie, 1942 - aprilie, 1943
                     Într-una din zile, când făceam de pază, am văzut un soldat neamţ care, aşezat pe un pietroi şi înarmat cu un beţişor, pândea ceva la malul mării. 
                     - Verica, ia hai, mă să vedem ce prinde neamţul ăla acolo! i-am zis lui Verica.
Ne-am apropiat de neamţ şi l-am salutat în ruseşte, deşi habar nu aveam cum se spune "bună ziua" în limba rusă.
                    - Zdrastice!( zdravstvuite!) i-am zis noi, mari vorbitori de limba rusă.
Neamţul ne-a răspuns şi el tot în limba rusă, apoi l-am luat la întrebări pe româneşte:
                   - Ce faci, mă? Ce prinzi acolo?
Neamţul a răspuns ceva, dar n-am înţeles. Abia când ne-a arătat o cutie mare de conservă cu vreo 3-4 broaşte în ea, am înţeles cu ce se îndeletnicea neamţul: prindea broaşte!
                    - Mă, Verica! Hai, mă, să-l ajutăm pe neamţ să prindă mai repede broaştele! Ce zici?
                   - Hai, că tot n-avem echipamentul pe noi...
Am intrat amândoi în apă, ne-am lungit pe burtă, ne-am luat de mână şi am început să ne târâm prin nămol până la mal. Neamţul se holba la noi neînţelegând ce ne-a apucat, dar când a văzut broaştele sărind pe noi şi pe mal, nu mai ştia de bucurie. Ne-a strâns mâinile şi ne-am despărţit prieteni.
                  - Dosvidania! am zis noi la plecare
                  - Dosvidania! ne-a răspuns neamţul.
După ce l-am umplut pe neamţ de broaşte, ne-am întors la locul nostru, dar eu tot nu aveam stare şi le-am spus băieţilor:
                 - Bă, eu mă duc să văd ce face neamţul cu broaştele!
Era pe la ora zece dimineaţa şi era foarte cald când am plecat spre nemţi. Aceştia aveau două tunuri mari de coastă amplasate în stânga poziţiei noastre. M-am îndreptat mai întâi spre servanţii tunurilor. Am înotat pe lângă mal ca să ajung la ei. Pe la jumătatea drumului am făcut o pauză, fiindcă apa era cam rece şi mi se făcuse frig. Am ieşit pe mal şi am stat pe nisip ca să mă încălzesc puţin.Nemţii nu mă văzuseră încă, deoarece în sectorul lor se termina plaja şi începea malul înalt de aproape un metru. Când în sfârşit m-au văzut, unul dintre nemţi m-a întrebat ceva în ruseşte. Eu, însă, nu ştiam nici ruseşte, nici nemţeşte, iar neamţul nu mai ştia alte cuvinte ruseşti. Aşa că am trecut la limbajul semnelor. Până una, alta, m-a văzut neamţul cu broaştele, care a venit imediat la mine şi m-a ajutat să excaladez malul. El le-a explicat celorlalţi că l-am ajutat să prindă broaştele, iar nemţii au devenit dintr-o dată amabili. M-au servit cu 100gr de rom şi cu vreo două felii de pâine cu unt şi marmeladă. M-au rugat apoi să nu plec aşa repede, ci să mai rămân puţin, că mâncarea era aproape gata. 
Nemţii puseseră pe foc o tinichea, ce servea drept tigaie, în care prăjeau picioruşele de broască. După ce le-au rumenit bine în unt şi margarină, le-au scos pe un capac de castron, ce ţinea loc de farfurie, au tăiat câteva felii de pâine şi m-au poftit la masă. 
Am refuzat, desigur, motivând că noi, românii, nu mâncăm broaşte. 
Nemţii au insistat să gust măcar un picioruş, dar, văzând că nici aşa nu merge, au înfulecat ei cu poftă în speranţa că mi se va deschide apetitul pentru carnea de broască. 
Cu toate insistenţele lor, nu m-au convins să mănânc.  Numai când mă gândeam că era carne de broască , mi se făcea rău. 
Dar, ca să nu-i mai fac pe nemţi să se roage de mine să mănânc, am decis că este timpul să scurtez vizita.  Mi-am luat la revedere de la nemţi şi le-am mulţumit pentru ospitalitate, dar mai ales pentru rom, căci după ce l-am băut, parcă eram alt om. Îmi dăduse putere şi mult curaj. 
Mi-au mulţumit şi ei pentru vizită şi, tot prin semne, am stabilit să ne mai întâlnim şi altă dată.
Din păcate, nu au mai fost alte întâlniri, deoarece noi ne-am retras de pe litoral pentru regrupare şi organizare.