Cișmeaua boierului Racottă - moștenire cu apă vie și nepăsare multă

 

Un simbol al grijii pentru comunitate, uitat de autorități și neglijat de săteni.

 

 

Într-un colț de sat, înconjurată de verdeață sălbăticită și uitare administrativă, încă mai curge, tăcut și limpede, un fir de apă dintr-o cișmea ridicată cu gândul la binele comunității.

Este una dintre realizările boierului Racottă, figură emblematică pentru dezvoltarea comunei Ștorobăneasa - un om care a înțeles că progresul nu se clădește fără apă, școală și respect pentru oameni. Această cișmea, parte a unui sistem de alimentare cu apă construit în urmă cu decenii, a fost gândită nu doar ca sursă practică, ci ca un gest de grijă pentru sănătatea și demnitatea locuitorilor. Mulți o folosesc și azi, pentru că apa ei e rece, curată și pare că păstrează, încă, un strop din rânduiala de altădată.

Din păcate, timpul, nepăsarea autorităților și lipsa unei educații ecologice minime au făcut ca acest mic monument al spiritului comunitar să se degradeze sub ochii noștri.

Vegetația năpădește zona, platforma se fisurează, iar lipsa unor minime lucrări de întreținere riscă să distrugă iremediabil această moștenire istorică.

 

Ce ar trebui să fie un motiv de mândrie locală a devenit o oglindă a pasivității noastre.

 

Această cișmea nu este doar un robinet de piatră, ci un simbol al unei epoci în care conducătorii locali investeau în viitorul comunității. Într-un prezent în care promisiunile se revarsă în campanii, dar faptele rămân uscate, acest colț de sat ne amintește că se poate construi durabil, cu viziune și cu suflet.

Poate că a venit timpul ca cei care administrează comuna să iasă din birouri și să vadă ce au primit în grijă.

Poate că locuitorii pot fi încurajați să devină din simpli utilizatori, adevărați păstrători ai patrimoniului local.

 

Florii să-i ceri parfum și politicianului...bun-simț?

 Maxima ”Florii să-i ceri parfum și omului bun-simț”nu mai e doar o reflecție despre normalitate, ci aproape o formă de protest într-o societate în care firescul devine excepție. În mod natural, florile au parfum, iar oamenii ar trebui să aibă bun-simț. Spun ”ar trebui” cu toată intenția, pentru că în politica românească de azi această regulă pare să fi fost suspendată.

 Trăim vremuri în care alegătorul a devenit un spectator, nu un cetățean ascultat. În care campaniile electorale se rezumă la poze regizate și lozinci golite de conținut, iar întâlnirile reale cu oamenii sunt înlocuite de live-uri filtrate.

Se vorbește despre respect, dar se practică disprețul, Se invocă interesul public, dar se urmărește doar interesul de partid sau, și mai adesea, cel personal. 

Unde a dispărut bunul-simț? A fost acoperit de limbajul de lemn, de aroganța celor care au uitat că un mandat e doar un împrumut de încredere, nu un titlu nobiliar.

Când vezi oameni simpli care se ridică în picioare pentru a vorbi cu decență despre probleme reale, și politicieni care râd, ignoră sau pleacă din sală, înțelegi cât de departe au ajuns de ceea ce ar trebui să fie un minim standard uman.

E drept, floarea care nu mai are parfum încă se numește floare. La fel și politicianul lipsit de bun-simț își păstrează titulatura.  Doar că, în ambele cazuri, esența lipsește. Și, fără esență, totul devine decor. ieftin și artificial. 

Dar poate nu e totul pierdut. Poate că dacă noi, ca cetățeni, începem să cerem din nou ceea ce este firesc - nu miracole, nu fapte eroice, ci doar bun-simț - vom regăsi și politicienii care încă mai miros a floare adevărată.

Până atunci, ne rămâne să fim atenți: să nu ne lăsăm păcăliți de florile de plastic, oricât de frumos ar fi aranjate în vitrină

NU NE MAI FACEM BINE...

Crăciunul este ziua în care s-a născut Iisus Hristos şi este o sărbătoare aparte."Crăciunul nu este o perioadă, nici un sezon, ci o stare de spirit.Adevăratul spirit al Crăciunului înseamnă să preţuieşti compasiune!" , spunea Calvin Cooldige. Craciunul este şi sărbătoarea bucuriei care face să înflorească în sufletele noastre bunătatea, frumuseţea, toleranţa, credinţa, speranţa... Se spune deseori că, dacă spiritul Crăciunului ar ţine tot anul, am putea să trăim cu toţii într-o lume mai bună. Dar, încăpăţânarea unora de a se pune de-a curmezişul civilizaţiei nu are limite. Pentru aceştia respectarea tuturor regulilor de convieţuire civilizată nu mai contează, respectul pentru celălalt nu mai reprezintă una dintre valorile esenţiale. În numele democraţiei prost înţelese, al libertăţii şi al liberei expresii, aceştia cred că le este îngăduit orice. Şi, dacă le atragi atenţia asupra comportamentului lor, nociv pentru sănătatea noastră, a tuturor, primeşti în schimb replici care demonstrează o totală lipsă de educaţie. Vecinii mei, care până de curând au locuit înghesuiţi ( cinci membri) într-o garsonieră la oraş, unde, siliţi de împrejurări, au respectat regulile convieţuirii, au refulat la ţară. În opinia lor, legea reapectării ordinii şi liniştii publice este obligatorie doar la bloc, nu şi la curte. Astfel că, în zilele cu sărbători religioase, importante pentru omenire, ei organizează în curte adevărate discoteci ce depăşesc numărul de decibeli stabiliţi prin lege. Şi nu s-au dezminţit nici de această dată. Au serbat Crăciunul în ritm de manele dintre cele mai oribile posibile, interpretate de "cântăreţi" cu voci dogite şi răguşite şi cu nişte versuri care nu au nicio legătură cu sărbătoarea creştină, de tipul: "Să moară duşmanii mei" sau "duşmanii-mi poartă pică, dar na-u valoarea mea". Şi nu că aş avea ceva împotriva preferinţelor lor muzicale, dar nu au limită, căci încep petrecerea de dimineaţă, o ţin aşa până dimineaţa următoare, fac o pauză până după prânz, totuşi trebuie să se şi odihnească, apoi reiau petrecerea. În loc de colinde şi poveşti despre Iisus, mi-au bubuit în cap manele toată ziua şi toată noaptea sfântă. Dezamăgită de aşa "vremi potrivnice", aş vrea să fug la capătul lumii, sperând la o oază de linişte, dar... cine ştie? Poate au pătruns şi acolo tarele societăţii noastre. Şi, după atâta chin şi jale, e firesc să mă întreb şi eu precum poetul : "pentru ce să mor aşa?"

FEBLETEA MEA...

POTOPUL NU NE MAI SPERIE! AVEM TRANŞEE SĂPATE DE TELDRUM!

Nu mai este pentru nimeni un secret că piaţa construcţiilor din judeţul Teleorman (şi nu numai) este dominată de firma TelDrum S.A., în spatele căreia se află Liviu Dragnea.
Datorită lui Dragnea, TelDrum a câştigat pe bandă rulantă contracte, multe dintre ele finanţate cu bani europeni de autorităţile locale.
La Ştorobăneasa, comună aflată la confluenţa râurilor Vedea şi Teleorman, situată la circa 18km S-E de reşedinţa judeţului, Alexandria şi la circa 30km N-E de oraşul Zimnicea, Tel Drum are mereu de lucru. O ultimă lucrare a acestei firme - amenajarea şanţurilor stradale. Imaginile oglindesc lucrul de mântuială şi fără respectarea niciunei norme de construcţie. Şanţurile sunt imense, de parcă ne-am aştepta ca pe aici să treacă Dunărea! În plus, când unii ar face orice să ocrotească fiecare copac,Tel Drum a scos toţi copacii lăsând străzile pustii în bătaia arşitei.
Priviţi şi vă cruciţi!

 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                    - Mă, Stane, mi-a zis Fane, în căruţa lui velcea Vasile sunt nişte lăzi cubiscuiţi de război şi altele cu conserve de fasole cu carne de porc.
Pe Vasile îl cunoşteam, că doar era şi el teleormănean, din comuna Conţeşti. Era un băiat foarte sensibil. Când ajungea în cantonament şi da de căldură, nu se mai îndura să iasă afară. De meserie era croitor. Ştiind toate acestea despre el, am hotărât cu Fane să dăm lovitura la alimentele din căruţa lui Vasile. 
                    - Hai, să furăm o ladă cu pesmeţi şi una cu conserve, a spus Fane. 
                    - Taci, mă! Păi, dacă luăm o ladă, se observă imediat şi putem fi descoperiţi. Trebuie să lucrăm altfel. Uite, cum facem: îl ajutăm pe Vasile atât în timpul marşului, cât şi atunci când staţionăm. Tu ştii că el nu prea are grijă de cai....
                   - Bine, mă! Cum spui tu!.
Aşa l-am atras pe Vasile de partea noastră. Când înţepenea căruţa în drum, îi săream în ajutor împrumutându-i calul meu, ca să tragă căruţa. Când ajungeam la cantonament, îl ajutam să găsească loc lângă noi. Seara îl invitam pe la noi să mâncăm împreună, dacă aveam ceva de mâncare. Uneori îl trăgeam de limbă, dar nu voia deloc să spună ce avea în căruţă, că aşa primise ordin de la plutonierul major. 
Într-o seară am început operaţiunea "aprovizionarea". Am luat câte două pachete de pesmeţi şi patru cutii de conservă. Am repetat operaţiunea în fiecare seară. 
Când Vasile se potolea din treburi, eu cu Fane dezveleam cu grijă lăzile, desprindeam câte o scândură din ladă, luam raţia, apoi aşezam totul la loc. Asta, până când majurul nostru, Predescu Mihai, s-a gândit că ar fi timpul să facă o inspecţie la trenurile regimentale şi de luptă ale excadronului. 
Fiecare soldat trecea prin faţa lui cu căruţa sau cu furgonul şi spunea ce conţine fiecare căruţă şi câţi cai are. 
                      Când a venit rândul lui Vasile, majurul a făcut un control amănunţit. L-a pus pe Vasile să dezvelească lăzile, ca să le examineze, dar nu a pus mâna pe ele, să vadă ce greutate au şi i-a zis lui Vasile să le acopere la loc, crezând că totul era în regulă.Apoi a trecut şi Fane cu căruţa, dar la el nu avea ce să mai controleze. Erau numai lucruri fără valoare. Însă a văzut un cal în plus.
                    -Ce e cu calul ăsta? l-a întrebat majurul
                    - E calul lu' domn' sergent Crăiţă! Mi l-a împrumutat că înţepeniserăm şi eu şi Velcea într-un nămete...
Majurul a fost mulţumit de inspecţie şi am continuat drumul spre Bug, iar eu şi Fane am reluat operaţiunea "aprovizionarea". 
Am trecut şi Bugul şi ne-am îndreptat spre Nistru. Am mers alături de Fane încă o bucată de drum, până ce am înjumătăţit cantitatea de alimente şi până când a aflat că majurul avea o armă de vânătoare, capturată de la ruşi, pe care o ţinea printre obiectele de cancelarie, într-un toc din piele şi-i pusese gând rău. 
                  - Mă! Cum să fac, mă, să pun mâna pe ea?  mă întreba Fane.
                  - Păi, eu ştiu, mă? Treaba nu e uşoară! Nu vezi că arhiva are sentinelă? Cum să o iei?
Pentru moment Fane renunţase la puşcă, urmând să dea lovitura altădată. 
Când mai aveam 40km până la Nistru, am oprit într-un sat şi am stat în carantină vreo 13 zile. Era un sat nemţesc, fără colhoz. Acolo plutonul nostru de călăreţi a fost desfiinţat şi ni s-au luat caii. Fane încă nu-şi luase gândul de la arma de vânătoare şi mă tot ruga să-l ajut să puna mâna pe ea. În acest scop, l-am atras de partea noastră pe soldatul Ogică Tudor, care făcea mereu de sentinelă la arhiva excadronului. 
                    - Mă duc să fur puşca atunci când e Tudor de sentinelă, mi-a zis Fane. 
                    - Nu e bine! Nu trebuie să te duci când e el de sentinelă, că, dacă se află, intrăm şi noi în cercul suspecţilor. Ne trebuie o altă metodă!
Ştiam că în sat se găsea mult vin, dar noi nu aveam bani să cumpărăm. Eu, care mă pricepeam să descui broaşte de uşi şi lacăte, l-am luat pe Fane într-o noapte şi am descuiat uşa de la o pivniţă de unde am luat 20l de vin. Dar, cine se gândea că proprietarul îşi luase măsuri de siguranţă şi presărase nisip pe jos? Dimineaţa a văzut urmele pe nisip şi s-a dus de i-a raportat comandantului. Acesta era de prin Turnu Măgurele şi se numea Niculescu. Nu prea îi înghiţea el pe nemţi, dar a fost nevoit să facă o mică anchetă pe care a lăsat-o în coadă de peşte, iar noi am scăpat nepedepsiţi. Astfel am continuat acţiunea de subtilizare a armei de vânătoare. L-am pus pe Ogică să-i invite la un pahar pe cei care erau pe lângă căruţa cu puşca. N-a trecut mult timp şi a început cheful. Eu şi Fane n-am apărut pe "scenă", decât mai târziu, cum aveam înţelegerea cu Ogică. Soldatul care era de sentinelă, primise şi el vin şi se cinstea de unul singur, în timp ce Fane lua puşca. Apoi ne-am retras victorioşi la cantonament unde cheful era în toi. 
După vreo trei zile s-a observat că cineva cotrobăise prin căruţa cu arhiva şi au început cercetările. 
                      Mai întâi au fost cercetaţi cei care chefuiseră, dar nu s-a aflat mare lucru, decât că în timpul chefului Ogică ieşise afară pentru un timp. Majurul a insistat pe lângă Niculescu să adune întregul excadron şi să facă cercetări. Locotenentul nu prea îl avea la inimă pe majur, totuşi a ordonat adunarea excadronului. 
                     - Cine credeţi că ar fi autorul? l-a întrebat pe majur.
                    - Deţin informaţii că autorul este Ogică. Dar, mai cred că a avut complici. Nu a acţionat de unul singur.
După o scurtă pauză, majurul a reluat.
                    - Domnule locotenent, cine a furat arma, a furat şi alimentele!
                   - Ce alimente s-au furat? a întrebat locotenentul surprins.
                   - Domnule locotenent, am avut 150 de raţii de pesmeţi şi conserve, pe care le păstram să le dăm soldaţilor dincolo de Nipru, în stepa Nagaică, dar nu le-am dat, ci le-am păstrat pentru împrejurări mai grele...
                   - A, deci, voiai să le duci la tine acasă! a exclamat locotenentul furios. La cantonamente, marş! a ordonat şi l-a lăsat pe majur cu buza umflată.


                           Am trecut Nistrul pe la începutul lunii aprilie, 1943. La Chişinău ne-au îmbarcat în vagoane pentru vite şi ni s-a luat toată muniţia. S-a ordonat să aşteptăm în vagoane, întrucât mareşalul Antonescu intenţiona să treacă în revistă fiecare vagon cu soldaţi. Dar vizita mareşalului n-a mai avut loc şi trenul s-a pus în mişcare pe direcţia Bucureşti, pe o ploaie torenţială de nu se vedea aproape nimic. 
Nu mai aveam răbdare să ajungem în ţară, iar trenul făcea multe opriri, ca să dea prioritate trenurilor care transportau trupe şi materiale pentru front. 
După 4-5 zile, am ajuns la Caracal, fiindcă acolo era reşedinţa regimentului nostru. De la gară ne-au dus în nişte barăci şi am stat acolo 15 zile în carantină. Cele 15 zile au trecut greu, dar nu mai conta. Eram liberi!
Am defilat, apoi am încins o horă alături de ofiţerii noştri. Ne cânta fanfara Regimentului 19 Infanterie. 


                           În sfârşit, după atâtea suferinţe, eram liberi să mergem pe la casele noastre. Eu nu m-am bucurat prea mult de această libertate, căci, în februarie, 1944, am primit ordiunul de rechemare şi a trebuit să mă prezint la comanda regimentului de la Caracal. 
Plecam din nou pe front, să lupt de data aceasta, împotriva celor alături de care am îndurat mari suferinţe în campania de pe frontul de est. 
                        Doamne, ajută!
   
                

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     Am adunat cojile de dovleac, le-am pus pe plită şi am aşteptat să se coacă. Un camarad a venit şi m-a anunţat că mă caută cineva. Eu credeam că face vreo glumă, ca să plec de lângă plită şi să-mi ia cojile de dovleac, dar a apărut în prag un spldat care întreba de sergentul Crăiţă Stan. L-am recunoscut imediat. Era cel mai bun prieten al meu din copilărie, Iosif Florea. Am fost botezaţi amândoi pe 6 decembrie, 1915 în acelaşi cazan la biserică. Nu ne mai văzusem de vreo doi ani, pentru că el era la Regimentul 4 Călăraşi. Crezând că şi el e flămând, l-am rugat să mai aştepte niţel, să se coacă cojile de dovleac. Când a văzut ce găteam a râs, apoi m-a luat de lângă plită şi mi-a zis:
                    - Lasă, mă, bunătatea asta de mâncare celorlalţi şi vino cu mine să-ţi dau mâncare ca lumea, să te saturi!.
Nu-mi venea să cred ce-mi spunea, dar, pe de altă parte, ştiam că e om serios şi nu minte. M-am lăsat dus de el la vreo trei case distanţă, lângă un furgon cu patru cai. Mai erau încă doi soldaţi cu el. 
                    - Avem pâine  destulă, să te saturi! Avem şi nişte varză călită cu carne, dar nu prea mai are carne, că am mâncat noi, mi-a zis Florea când am ajuns la locul lor de cantonare. 
Când am auzit de varză cu carne, am făcut ochii cât cepele.
                    - Ia şi mănâncă bine, mă îndemnau toţi trei, şi să ne ierţi că nu mai e carne. N-am ştiut că Florică o să dea de prietenul lui. Opream mai multă carne, dacă ştiam...
                    - Nu-i nimic! Eu vă mulţumesc din toată inima, că tare flămând mai eram...
Mi-am pus stomacul la cale şi mi-am făcut siesta alături de gazdele mele la un joc de cărţi. Dimineaţa ne-am despărţit. Pe Florică l-am reîntâlnit foarte târziu după aceea, prin 1944, când luptam împotriva nemţilor la trecerea Someşului. 


Pe Don frontul se terminase. 
Noi am ajuns la Nipru, iar pe malul celălalt ne aşteptau sanitarii cu seringile pregătite să ne vaccineze împotriva tifosului. 
Mai aveam 10 km de parcurs până într-un sat, după ce am trecut Niprul şi vaccinul începuse să facă ravagii printre noi. Pe mine mă apucaseră frigurile şi nici nu mai puteam să descalec. Mi-a fost atât de rău, încât n-am mai ştiut de mine. M-au luat băieţii şi m-au dus într-o casă la căldură, unde m-am trezit abia a doua zi după-amiază. Toată noaptea am delirat, iar băieţii nu ştiau ce să-mi facă. 
Dar am trecut şi de încercarea aceea şi ne aşteptau altele, căci drumul era tare lung, ca în cântecele copiilor ruşi: "mămăligă, malako/ Rumâni, daleko!"
Trebuia să parcurgem distanţa dintre Nipru şi Bug, dar nu mai eram sub ameninţarea inamicului. 
Zăpada era mare şi nu puteam merge călare. De aceea, m-am suit în căruţa lui Fane ( Verica). I-am dat calul meu să-l pună la căruţă lângă caii lui. Căruţa avea coviltir şi pe timpul zilei stam înăuntru şi mă acopeream cu nişte pături, ca să nu fiu văzut. Când cantonam îi ajutam lui Fane  să îngrijească de cai. 
Problema era că nu mai aveam alimente, iar de la civili nu aveam ce să mai luăm.