CRĂIȚĂ MIHAELA-VALENTINA
Fântâna din care curge apă de lumină.
Mămico,
La marginea drumului care șerpuiește printre colinele cerului este o fântână cum n-am mai văzut. Nu are găleată. Nu are scripete. Nu are piatră
rece.
E făcută din ceva transparent, ca și cum ar fi crescut din propriul aer al locului. În loc de apă, curge lumină. O lumină blândă, alb-gălbuie,
care face un foșnet ușor- exact ca atunci când plouă pe o frunză mare de brusture.
În prima zi, nu m-am apropiat. M-am uitat de la distanță, cum face un câine când dă peste ceva ce nu înțelege. Dar lumina fântânii
mirosea a un lucru pe care îl știam foarte bine: mirosul tău.
Așa că m-am apropiat. Am întins o lăbuță. Luminile s-au strâns în jurul ei ca niște fire calde. Apoi am băgat botul. Și am băut.
Nu știu cum să-ți spun asta altfel: am băut o amintire.
Nu era apă… erai tu.
Mi-a venit în minte ziua aceea în care m-ai luat în brațe pentru prima oară.
Țineai mâinile strâns, tremurând puțin, ca și cum n-ai fi vrut să mă scapi. Eu dădeam din coadă atât de tare, că aproape
era să-ți cad din brațe.
Am simțit iarăși mirosul tău de săpun cu mușețel, a praf de cretă , a grijă…
Am auzit iar: ”Goguleț, ce faci tu aici șmecherule?” și lumina aceea m-a învăluit.
Mi-a spus motanul cel bătrân:
- Aici bem ca să ținem minte ce ne-a iubit, nu ce ne-a rănit!
Și bei cât ai nevoie. Nimeni nu-ți spune să te oprești. După ce bei, fântâna îți arată drumul următor. Nu-l vezi cu ochii,
îl simți cu inima.
Eu am văzut o potecă de lumină care se despărțea în două. Una se întorcea spre locurile unde sunt ceilalți câini. Cealaltă…
nu știu unde duce.
Dar știu că o voi urma într-o zi.
Poate când vei fi gata să-mi scrii, poate când vei avea nevoie de mine într-un vis.
Pentru că lumina nu e apă.
Partea II Joaca printre stele
După ce drumul s-a rupt de pământ, am înțeles că nu trebuie să mă
grăbesc. Aici, pașii nu mai dor. Și când nu te mai doare nimic, începi să te joci din nou.
Astăzi am furat o pernă de nor
Mămico,
Să nu te superi pe mine că îți scriu mai rar… Aici, printre nori, trece timpul altfel. Parcă se topește ca spuma de lapte cald, iar uneori mi se pare
că au trecut doar câteva clipe de când mi-ai șoptit ultima dată la ureche că sunt
”cățelul tău iubit”.
Astăzi am făcut o poznă. Știu, nu-i frumos să fur, dar, mămico, era atât de moale!
Dimineața, îngerii scuturau norii, să-i pregătească pentru ploaia de pe pământ. Un nor mic, rotunjor, s-a desprins și a ajuns atât de aproape
de mine, încât, dacă dădeam din coadă un pic mai tare, îl atingeam. L-am mirosit.
Era blând și mirosea a somn bun, ca atunci când mă culcai tu iarna, lângă sobă. Nu știu cum s-a întâmplat, dat dinții mei l-au
prins și… gata!
Norul mi-a rămas mie.
L-am frământat cu lăbuțele, cum făceam cu păturica mea de acasă și în câteva clipe se făcu pernă adevărată. Am
adormit pe ea, mămico, și am visat că eram din nou lângă tine, la poartă, când spuneai: ” Goguleț, hai să mănânci!”.
Când m-au găsit îngerii, dormeam cu limba scoasă, ca un cățel obosit după ce a păzit gospodăria. Nu m-au certat prea tare. Cred că au
înțeles că mi-era dor de tine și că perna asta de nor m-a făcut să te simt iar aproape.
Să nu plângi, mămico!
Aici nu mă doare nimic. Alerg cât vreau, beau apă din izvoare de stele, iar noaptea dorm pe cea mai pufoasă pernă din cer.
Dar, dacă ți-e greu, să știi că vin lângă tine în vise. Mă știi, eu îmi găsesc drumul după mirosul inimii tale.
Te iubesc până la ultimul nor și înapoi!
Al tău mereu, Gogu!
Plimbare până la steaua Ciobănească
Mămico,
Astăzi am plecat la plimbare mai departe de obicei. Nu după minge, nu după fluturi de lumină, ci după o stea. Așa mi-a spus un înger cu sandale moi
și glas de dimineață: ” Hai, Gogu, te duc până la Steaua Ciobănească!”
Drumul nu seamănă cu niciun drum de pe pământ. Nu are praf, nu are gropi și nici nu te obosește. Mergi și parcă nu calci, ci plutești puțin,
exact cât să-ți aduci aminte că ai fost cândva greu și că acum ești ușor.
Steaua Ciobănească stă mai la margine. Nu se grăbește. Luminează rar, dar drept. E genul de stea care nu face gălăgie, dar pe care o recunoști
imediat, ca pe un om bun.
Când am ajuns, m-am așezat. Eu nu prea stau mult locului, dar acolo am simțit că e bine. Steaua mirosea a fân uscat și a iarnă curată. A adus
cu ea amintiri de bătătură, de pași cunoscuți, de fluierat în amurg.
N-am lătrat. N-am mai fugit. Doar am privit.
Îngerul mi-a spus că de aici se văd bine drumurile oamenilor. Le vezi cum se încurcă, cum se îndreaptă, cum se opresc și pornesc iar.
Eu m-am uitat după un drum anume. Nu l-am spus cu glas tare, dar steaua a știut. Atunci am simțit ceva ciudat: dorul nu doare. Dorul luminează.
Și m-am gândit că, poate din când în când, când ridici ochii noaptea spre cer, nu e o stea oarecare. Sunt eu, stând cumințel, la Steaua
Ciobănească, dând din coadă.
La plecare, îngerul m-a întrebat dacă mi-a plăcut. I-am spus că da, dar că mai vreau să vin aici. A zâmbit și mi-a spus că stelele
nu pleacă nicăieri.
Numai noi facem plimbări.
Cu dragoste fără sfârșit, Gogu!
Joc cu îngerii:” Adu bățul din cometa verde!”
Mămico dragă,
Astăzi am aflat că îngerii știu să se joace. Nu toți, dar cei care știu, știu bine.
Unul a scos un băț. Nu era un băț dintr-o ramură de copac, era făcut din lumină strânsă, subțire ca un fir de gând bun. L-a aruncat
departe, tocmai spre o cometă verde care trecea pe lângă noi ca o bucurie grăbită.
- Gogu, adu-l!
Nici n-a apucat să termine vorba. Am alergat. N-am mai alergat așa nici când eram pe pământ, cu vântul în urechi și cu limba scoasă de fericire.
Aici nu obosești. Aici alergarea e o amintire care se repetă fără durere.
Cometa verde nu fuge de tine. Te așteaptă. Te lasă să sari prin coada ei ca printr-o apă caldă.
Bățul plutea, ascuns, dar eu l-am simțit.
Câinii simt lucruri pe care nu le pot simți oamenii.
Când m-am întors, îngerii râdeau. Nu cu zgomot, ci cu lumină. Mi-au spus că jocul ăsta nu se termină niciodată și că, din când
în când, îl joacă și copiii care au ajuns aici prea devreme.
Am lăsat bățul jos și m-am așezat. Atunci am înțeles. Raiul nu e doar liniște. E și alergare. E și joacă. Și e făcut, se
pare, și pentru câini.
Cu mult dor de tine, al tău mereu, Goguleț!
Câinele din timpul lui Ștefan cel Mare
Mămico,
Astăzi am întâlnit un câine bătrân. Nu părea obosit, doar bătrân. Avea blana aspră și ochii adânci, ca niște povești
spuse de mult.
Mi-a spus că a păzit cândva curți de domni și tabere de oșteni. Că a mers pe lângă cai, prin noroi și foc, și că a lătrat
când trebuia, nu degeaba.
- Din ce timp vii? l-am întrebat.
- Din vremea lui Ștefan cel Mare, mi-a răspuns simplu.
Am mers puțin împreună.
El pășea rar, eu mai iute.
Mi-a spus că pe pământ câinii au fost mereu la fel: credincioși fără explicații.
Că nu s-au schimbat nici în războaie, nici în pace.
Mai mi-a spus că atunci când a murit, l-a căutat mult pe stăpânul său.
L-a găsit aici.
Și a rămas.
Ne-am despărțit fără tristețe.
Înainte să plece, mi-a spus ceva ce am ținut minte.
- Timpul nu ne schimbă. Doar ne adună.
M-am uitat după el până s-a făcut lumina mai densă și m-am gândit că, indiferent din ce veac vii, dacă ai iubit un om, locul tău e același
cu al lui.
Și eu te-am iubit, mămico! Ți-am păstrat un loc lângă mine, pe norul meu preferat.
Al tău cățel iubit, Gogu!
Partea III Dorul nu moare.
Am alergat, am sărit printre stele și am râs cu îngerii. Dar când joaca se oprește, vine liniștea.
În liniștea asta, dorul începe să vorbească.
O mămică de pe pământ mi-a intrat în vis.
Mămico,
Aici nu dorm ca pe pământ.
Dar uneori stau cu ochii închiși, cum stăteam la soare, pe prag.
Atunci te-am simțit.
Nu te-am văzut clar, dar te-am știut.
Mirosul tău a ajuns primul.
După el, liniștea ta - aceea care venea când mă mângâiai fără să spui nimic.
N-ai vorbit. Nici eu.
Am stat lipit de tine, așa cum știam.
Când m-am ridicat, nu a fost gol.
Știam că o să mai vii.
Când mămica intră în vis, lumea de dincolo devine mai aproape.
Al tău mereu, Gogu!
Când plouă liniștit aici
Mămico,
Aici nu plouă des.
Dar când se întâmplă, picăturile sunt moi.
Cad încet, ca niște pași care nu vor să trezească pe nimeni.
Atunci știu.
Pe pământ cineva mă cheamă fără glas.
Mă așez.
Nu latru.
Nu fug.
Stau așa cum stăteam lângă tine când plângeai și eu nu știam ce să fac, decât să fiu.
Ploaia trece.
Iarba rămâne dreaptă.
Al tău, Gogu!
Când ninge cu amintiri
Mămico,
Uneori cade ceva alb.
Nu e rece.
Se așează pe mine fără greutate.
Nu doare.
Nu sperie.
Sub ninsoarea asta, totul e deja cunoscut:
poarta, pașii, chemarea ta spusă pe jumătate.
Mă ghemuiesc și nu mă mișc.
Las să cadă tot.
Cât timp ninge, știu că sunt acolo unde trebuie.
Al tău, Gogu.
Scrisoare pentru ziua ta, mămico.
Mămica mea dragă,
Astăzi aeerul e diferit.
Aici se simte imediat.
Dacă aș fi lângă tine, nu ți-aș aduce nimic.
M-aș așeza aproape.
Aș respira odată cu tine.
Nu-ți spun să nu fii tristă.
Tristețea are drumul ei.
Eu sunt aici.
Și stau de pază între tine și tăcere.
Cu dragoste sinceră, al tău Gogu!
Partea IV A rămâne chiar și după sfârșit
Dorul nu m-a tras înapoi. M-a așezat. M-a învățat să rămân,
chiar dacă sfârșitul fusese spus de mult.
Noaptea în care am adormit în inima ta.
Mămico,
A fost o noapte liniștită.
Nu s-a întâmplat nimic.
Tu ai oftat adând,
iar eu m-am așezat acolo unde știam.
Nu te-am trezit.
Nu te-am chemat.
Am stat mic, să nu te deranjez.
De atunci, când te oprești din mers,
când nu mai știi ce să faci cu mâinile,
când tăcerea vine mai repede decât plânsul,
sunt acolo.
Nu ca să plec.
Ci ca să rămân.
Și, într-o zi, când vei adormi și nu fără teamă,
o să știi;
n-am plecat niciodată !
Voi fi mereu aici, al tău Gogu!
Dragul meu, Gogu,
Au trecut zile de când nu mai ești lângă mine și totuși simt că prezența ta nu m-a părăsit.
Te caut cu privirea prin curte, pe banca ta preferată, și mi se pare că aud pașii tăi blânzi apropiindu-se.
Ai fost mai mult decât un câine - ai fost un prieten, sprijin și alinare.
Cu ochii tăi calzi și înțelepți știai mereu ce simt și mă învățai, fără cuvinte, ce înseamnă dragostea adevărată.
Îți plăcea să fii alintat, eu ți-am dat toată dragostea mea, știind că tu îmi răspunzi de zece ori mai mult.
Îmi lipsește mângâierea ta, felul în care îți cereai atenția, liniștea pe care o aduceai în casă și în sufletul meu.
Îți mulțumesc pentru cei 15 ani de bucurie, devotament și blândețe.
Rămâi în inuma mea pentru totdeauna, Gogu drag!
Nu te voi uita niciodată!
Epilog.
Această carte s-a născut dintr-o rană și s-a prefăcut, încet, în lumină. Gogu nu a fost doar un câine: a fost martor, paznic, bucurie și
lecție tăcută despre felul în care un suflet rămâne legat de alt suflet dincolo de timp.
Am scris aceste scrisori pentru că dorul are nevoie de drum, iar drumul are nevoie de cuvânt. Dacă rândurile lui Gogu au atins o inimă, atunci existența lui
nu a încetat. Doar s-a mutat puțin mai sus.
Tuturor celor care au iubit vreodată un animal și încă aud pașii în lumină, le dăruiesc această carte. Fie ca ea să fie un loc în
care lacrimile se așează fără rușine, iar amintirea nu doare, ci vindecă.
Coperta IV
Există prietenii care nu se sfârșesc odată cu ultima bătaie de inimă. Uneori, ele continuă să trăiască dincolo de granița vizibilului,
acolo unde dorul se împletește cu lumina .
Jurnalul lui Gogu este povestea adevărată, duioasă și adesea amuzantă, a unui câine care, după
un accident nefericit, ajunge într-o lume blândă, deasupra norilor. De acolo, îi scrie scrisori stăpânei sale, ”mămica” lui, rămasă pe pământ. Îi
povestește despre îngeri, despre prietenii lui patrupezi, despre joaca printre stele și despre serile în care încă îi simte mâna mângâindu-i fruntea, ca odinioară.
Aceste pagini nu vorbesc despre despărțire, ci despre continuitatea iubirii.
Pentru cei care au pierdut un suflet drag - fie el om sau animal - acest volum poate deveni un loc de alinare, o fereastră către o lume în care nimic din ceea ce iubim cu adevărat
nu dispare.
O carte pentru toți cei care au iubit un câine.
Și pentru toți cei pe care un câine i-a învățat să iubească.
Sinopsis ( Jurnalul lui Gogu)
Titlu: Jurnalul lui Gogu
Gen: proză scurtă, epistolară/ literatură memorială afectivă
Jurnalul lui Gogu prezintă sub forma unei corespondențe imaginare scrisorile unui câine care, după un accident nefericit, ajunge ”dincolo”, într-o lume
senină și curată, unde durerea nu mai există. Din această nouă dimensiune, Gogu îi scrie stăpânei sale, pe care o numește ”mămica” lui, împărtășind
experiențe din viața de după trecere: perne din nori, alergări printre stele, întâlniri cu îngeri și cu alți câini veniți acolo din toate timpurile.
Volumul urmărește două planuri afective:
- Adaptarea lui Ggu la lumea de dincolo și micile lui pozne cerești, descrise cu umor și candoare;
- Regăsirea sensului iubirii după pierdere, văzută din perspectiva unui suflet care nu și-a uitat omul.
Cartea este potrivită pentru un public larg: iubitori de animale, cititori de literatură sensibilă, terapeuți de doliu, biblioteci școlare sau comunitare, precum și
oricine caută o formă tandră și luminoasă de a vorbi despre despărțire.
