CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                      Timp de aproape două luni am trăit foarte bine pe acele meleaguri. Aveam carne de vânat, peşte suficient, pâine...
Ne petreceam timpul liber bălăcindu-ne în apele mării. Eu şi Verica eram înotători foarte buni. Înaintam în larg câte 200-300 m chiar şi atunci când talazurile mării erau mari. Nici inamicul nu ne-a deranjat, în afară de momentul în care două submarine au tras asupra noastră şi nu şi-au atins ţinta. Printre noi se aflau şi ofiţeri care nu participaseră la nicio luptă, de pildă Bălteşiu (locotenent rezervist şi comandantul plutonului), maiorul Stoian Ion (comandantul Divizionului 2). Acesta din urmă, deşi era ofiţer activ, nu participase la nicio luptă. În schimb, căpitanul Dobrescu Alexandru (comandantul Excadronului), ne-a însoţit în toate luptele, iar pe mine mă aprecia foarte mult, că eram un luptător bun şi m-a decorat cu "Virtutea militară".
Toţi aceşti ofiţeri treceau la câte două zile spre Feodosia, unde se afla comanda regimentului. De câte ori au trecut, ofiţerii nu mi-au găsit nicio vină, deşi uneori aveam doar un soldat la armele automate şi acela echipat sumar din cauza căldurii. 
Maiorul Stoian îmi fusese comandant de excadron în 1937, pe când satisfăceam stagiul militar, apoi în timpul concentrărilor între 1939- 1941.
                        Într-o zi , trecând cu trăsura spre Feodosia, s-a interesat despre grupele care făceau de pază. A trecut şi pe la grupa mea, dar eu eram la vânătoare.
                       -Cine e comandantul grupei?  l-a întrebat pe Patrin.
                       -Domn' sergent Crăiţă! a răspuns Patrin.
                       - Şi unde e?
                       - E la... vânătoare, domn' maior...
                       - Mă, nici aici n-are astâmpăr omul ăsta! a zis maiorul râzând şi a trecut apoi la controlul armelor automate, aşezate în poziţie de luptă.  
Erau atât de curate, de parcă nu fuseseră folosite niciodată. N-a scăpat nici port-hart-ul meu de control, iar maiorul a fost foarte mulţumit şi ne-a dat drept exemplu pentru celelalte grupe. 

1 iulie, 1942
                  Un alt prieten din copilărie, Putineanu Marin, s-a întors dintr-o permisie de 20 de zile. Astfel am aflat că ai mei de-acasă, deşi erau cu toţii sănătoşi, se descurcau greu cu munca de la câmp, fiindcă părinţii erau bătrâni, iar fraţii mei erau încă mici.
La malul mării însă,  era o zi superbă, fapt ce i-a îndemnat pe doi dintre soldaţii nemţi să facă o baie de soare pe apă, utilizând în acest scop o plută improvizată. La început calmă, marea a devenit agitată. Nemţii adormiseră pe plută şi s-au trezit departe de ţărm, în mijlocul unor valuri învolburate.Au strigat după ajutor, dar în zadar. Abia după vreo patru ore a ajuns cineva la ei şi i-a salvat.

2 iulie, 1942
                  Comandantul excadronului, căpitanul Dobrescu, a plecat în concediu. După atâtea lupte, la care a luat parte, merita şi dumnealui un concediu liniştit, mai ales că se vorbea tot mai mult că Sevastopolul era în mâinile trupelor noastre. 

3-4 iulie, 1942
                    Am făcut instrucţie pe grupe şi am curăţat armamentul. Ni s-a spus să ne alegem caii cu care să-i înlocuim pe cei morţi şi să-i trecem în proprietatea noastră, ca o recompensă pentru cei care intraseră în război cu caii de-acasă. 
Eu unul, aveam iapa mea de-acasă, căci la momentul declanşării războiului efectuam stagiul militar la "schimbaşi" ( călăraşi cu schimbul).

5-7 iulie, 1942
                   Au fost două zile de instrucţie, dar în acelaşi timp, s-au intersectat mai multe veşti: despre plecarea noastră spre patrie, despre aviaţia germană, care trecuse peste Kerci şi despre faptul că Sevastopolul cedase.

8-16 iulie, 1942
                    Instrucţia a fost activitatea de bază, precum şi inspectarea armamentului. În afara faptului că ruşii au bombardat Feodosia de pe mare, ucigând doar câţiva civili, frontul nu mai punea probleme mari. 

17-20 iulie, 1942
                    Am plecat de la Feodosia să-mi repar ceasul şi să înscriu calul în numele meu, deoarece acolo se afla o comisie care se ocupa cu înregistrarea cailor. Alesesem un cal  negru, breaz în frunte. În acelaşi timp am aflat şi rezultatele luptelor, care au dus la căderea Sevastopolelui: 97.000 de prizonieri, 821 de tunuri, 26 de tancuri, 69 de tunuri antiaeriene, 30-40.000de morţi. Printre prizonieri se afla şi un general. Cu toate acestea, Sevastopolul era ca un ghimpe în coastă, căci oricând ruşii puteau să ne surprindă cu un contraatac. 
În gară la Feodosia i-am văzut pe nemţi aducând cu trenul multe trupe şi armament diversificat: tancuri, tunuri, aruncătoare de mine.
Ăsta nu era un semn bun. Pe mare, la fel, era fierbere mare. Vase de război nemţeşti, multe la număr, treceau spre Kerci.