CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

16 martie, 1942
                     Nemţii nu s-au lăsat şi au atacat din nou pe partea stângă, învingându-i de data aceasta pe ruşi. Au luat şi 9 prizonieri, iar lângă mitraliera care trăsese în noi, i-au găsit pe toţi cei patru servanţi morţi. 
În timpul nopţii plutonul nostru s-a retras în sat, fiind înlocuit de un altul.

17-18 martie, 1942
                     Am stat în repaus, dar ne-au bombardat artileria şi avioanele ruseşti şi i-au omorât pe soldaţii Geantă şi Dinu. 
Pe timpul nopţii am revenit în dispozitivul de luptă, dar am stat în defensivă. Nemţii au atacat în dreapta noastră şi i-au pus pe ruşi pe fugă. Cu toate acestea, artileria rusă nu s-a oprit deloc din bătaie. 

19 martie, 1942
                    Dimineaţa ne-a găsit în dispozitiv. Aviaţia noastră şi cea inamică nu se mai opreau din bombardament. Artileriile, la fel. Parcă le veniseră nebuniile la cap!
Gândurile noastre însă se îndreptau spre cei de-acasă. Nu mai primisem de mult nicio veste, dar zilele astea am primit trei cărţi poştale. 
Se zvonea iarăşi că vom fi înlocuiţi de Brigada 9 Cavalerie, dar, până la urmă, ne-a înlocuit plutonul 4.

20 martie, 1942
                     Am stat în repaus. Toţi vorbeau că regele Mihai intenţiona să vină să ne vadă chiar pe câmpul de luptă.

21-23 martie, 1942
                      Am stat în aşteptare, timp în care ni s-au introdus efectele militare în etuvă. 
Nemţii mai doborau câte un avion, iar vremea începuse să se mai încălzească. Noaptea iar s-a lăsat frigul, dar noi ne-am retras din dispozitiv şi ne-a înlocuit Excadronul 1. 
Regele nu a venit, fusese doar un zvon.

24-25 martie, 1942
                      Am rămas tot în repaus şi, deşi artileria inamică bătea puternic, nu am avut pierderi.

25 martie - 3 aprilie, 1942
                      În această perioadă am rămas pe poziţii, efectuînd pază pe malul Mării de Azov. Ruşii au pregătit un atac puternic în sectorul nostru şi al Excadronului 4 Roşiori, precum şi în cel al nemţilor. Băteau cu artileria de se cutremura pământul. Aşa erau ruşii: când începeau să bată cu artileria nu se mai opreau. De multe ori trăgeau câte o zi şi o noapte fără oprire. Pentru acest atac au aruncat în luptă multe unităţi de infanterie şi tancuri. Iniţial au încercat cu un batalion, apoi cu două, cu un regiment, până au ajuns la divizie, dar au fost respinşi, lăsând mulţi morţi şi răniţi în urmă. Multe tancuri au fost distruse. Ce mai, a fost prăpăd mare!

3 aprilie, 1942
                    Am plecat împreună cu Ene Nicolae şi Popescu Gheorghe la vânătoare de iepuri. Eu n-am împuşcat niciunul, dar Nicolae a împuşcat unul şi Gheorghe doi.
Spre seară am observat un balon cam cât un butoi de 200l, care se îndrepta spre dispozitivul inamic. Trecuse de uscat şi plana la aproximativ o sută de metri de-asupra mării. Fără să mai aştept vreo comandă, am pus puşca la ochi şi am tras. Pesemne, am lovit balonul, că l-am văzut căzând în valurile mării. Un neamţ a luat repede o barcă şi s-a dus să vadă ce e, dar a ajuns prea târziu, balonul fiind înghiţit de valurile mari, provocate de vântul puternic. 
Bătea vântul tare în ziua aceea, marea era agitată, vremea era ploioasă, mohorâtă...

4 aprilie, 1942
                  Am plecat iarăşi la vânătoare de iepuri cu noaptea-n cap, deoarece pe lumină nu puteam părăsi dispozitivul aflat în apropierea inamicului. Am împuşcat un iepure apoi ne-am retras în dispozitiv.
Era sâmbăta Paştelui. Preotul venise să-i spovedească pe soldaţii din cele două plutoane care se aflau în spatele dispozitivului nostru. La noi n-a putut să vină preotul, fiindcă eram bătuţi non-stop de artileria rusă. Eram mâhniţi că nu a venit preotul, că ne mai rugam şi noi la Dumnezeu să ne aibe în pază...
Întrucât ruşii se pregăteau să ne atace am rămas peste noapte pe poziţia de luptă, dar în stare de alarmă. 

5 aprilie, 1942
                   Era prima zi de Paşti, iar noi...tot în dispozitiv. Eram nespălaţi, nebărbieriţi, ca vai de noi! Şi, ca un făcut, noaptea a mai şi plouat. 

6 aprilie, 1942
                    Dimineaţa a continuat să plouă. Plutonul nostru a trecut în rezervă pentru două zile şi am primit atunci câte un cozonac, câte două ouă, un pachet de ciocolată, 24 de ţigări şi o portocală pentru 9 oameni. 
                    - Dar de ce nu ne dau câte o portocală la fiecare şi ne dau una singură la 9 oameni? am întrebat eu nemulţumit. 
                    - De ce nu-ţi ţii, mă, gura? mi-a zis plutonierul Mitroi, dându-mi şi o palmă peste ceafă.
N-au trecut nici 10 minute şi plutonierul a regretat gestul. 
                     - Măi, Crăiţă, te rog să mă ierţi! Am făcut o greşeală. mi-a zis luîndu-mă de după umeri.
                     - Domn' plutoner, aţi uitat unde ne sflăm şi în ce situaţie suntem? Şi eu mă pot răzbuna în orice moment! i-am zis şi mi-am văzut mai departe de treabă.

7 aprilie, 1942
                    A treia zi de Pşti ne-a găsit tot în rezervă. Ruşii au atacat, dar au fost respinşi cu pierderi însemnate. Artileria bătea din ambele părţi de rupea pământul.
Pe seară ne-am dus să-i schimbăm pe camarazii noştri care erau în dispozitivul de luptă. Rulşii nu ştiau ce să  mai inventeze ca să le cădem în mână: au aruncat fluturaşi din avion, ne-au vorbit la megafon şi ne îndemnau să ne predăm şi să-i lăsăm pe nemţi, asigurându-ne că nu ni se va întâmpla nimic, dacă le urmam îndemnul. 

8 aprilie, 1942
                   Artileria noastră bătea puternic. Avioanele nemţeşti au trecut de două ori peste Kerci şi au bombardat. 
Noaptea, ruşii au reluat propaganda, cerându-ne să ne predăm, dar i-au reperat artileriştii noştri şi i-au redus la tăcere. 
Un locotenent rus de la un pluton de sanitari s-a predat soldaţilor noştri. El spunea că în urma atacului declanşat de ai lui au trecut pe la postul de prim-ajutor peste o mie de răniţi, numai în sectorul unui singur regiment.

 
 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

14 martie, 1942
                    Am plecat spre front. Ruşii au început atacul. Artileria bătea, cum nu mai bătuse niciodată până atunci, din ambele părţi. 
Atacul s-a dat în sectorul nemţilor, care au fost scoşi din dispozitiv. Ruşii au capturat 3 aruncătoare de mine de la nemţi şi 8 tunuri de la artileria călăreaţă a noastră, care îi susţinuse pe nemţi.
Noi am ocupat poziţie de luptă în linia a doua. Acolo ne-a atacat aviaţia rusească şi l-a omorât pe Călina Marin din Pietroşani, Teleorman.
Spre seară am înaintat spre Kiet. Ruşii  s-au strecurat prin şanţul anticar ,care începea de la malul Mării de Azov, trecea prin Kiet şi ajungea la Marea Neagră şi au ajuns la 500m de Kiet. 
Noi am ocupat poziţie la marginea satului cu nemţii la un loc. Pe timpul nopţii nu s-a întâmplat nimic deosebit, în afară de faptul că artileria a bătut mai mult pe sat.

15 martie, 1942
                   Ruşii au vrut să rupă frontul în zona în care acţionam noi cu nemţii. Aveau peste 30 de puşti-mitralieră. Noi aveam vreo 20, dar nemţii aveau mai multe.
Şi, iată, pe nepusă masă, ne-au luat ruşii la bătaie cu artileria de credeam că e iadul pe pământ, căci niciodată nu ne-au bătut ca atunci. Aveam noi adăposturi bune, dar puterea de foc, ce se revărsa asupra noastră, era prea mare. Proiectilele ne cădeau în faţă, în spate, pe marginea gropilor, aruncau pământ şi schije peste noi, dar niciuna dintre ele nu ne-a atins. 
Nici avioanele ruseşti nu ne lăsau în pace. Ne mitraliau de zor. 
Eu cu echipa mea mă aflam aproape de şanţul anticar în partea stângă şi aveam un câmp de vedere foarte bun. Între noi şi şanţul anticar se afla cea de-a doua echipă a mea şi o echipă de nemţi cu o armă automată amplasată chiar pe marginea şanţului. 
                    Dincolo de şanţ, spre vale, erau ruşii, care se infiltraseră pe lângă malul mării şi ocupaseră poziţie de luptă în flancul nostru drept. Deşi ne despărţea şanţul, ruşii ne creau probleme cu o mitralieră, astfel încât nu puteam nici capul să-l scoatem afară să vedem ce se întâmplă pe câmpul de luptă. 
În faţa ruşilor era un pluton de nemţi, care îi ţineau pe loc, ca să nu ne cadă nouă în spate. Noi nu puteam să întreprindem nimic, deoarece ne instalasem în dispozitiv înainte să se lumineze şi, cum nu cunoşteam terenul, am greşit în alegerea locului de luptă.Când s-a luminat de ziuă am constatat că la aproximativ 150m se aflau soldaţii ruşi, care, în ciuda distanţei mici, nu reuşeau să ne doboare.
În schimb, din partea stângă ne pândea un hoţ de rus cu mitraliera. Cum încercam să ridicăm şi noi capetele, ne şi bâzâiau gloanţele pe la ureche. Rusul trăgea numai ochit şi în serii scurte. Până să băgăm noi de seamă, l-a şi lovit în cap pe soldatul Stoian Marin din echipa mea cu numărul doi.
Băieţii n-au putut să-l scoată din groapa în care se adăpostiseră, fără să-şi pună vieţile în pericol, astfel că au stat lângă el până seara. În cele din urmă eu am descoperit de unde veneau gloanţele, căci din locul în care mă aflam se vedea bine mitraliera inamică, cât şi servanţii acesteia. 
N-am stat prea mult pe gânduri şi am îndreptat puşca-mitralieră spre cea inamică. Am aşteptat mai întâi ca rusul să schimbe direcţia de tragere apoi am ochit bine ţinta, am tras şi l-am pus pe rus cu capul la pământ. Nemţul, care era lângă şanţ, în stânga mea, urmărise toată scena, dar nu putea să ridice capul, din cauza mitralierei ruseşti. Văzând acţiunea mea, neamţul a prins curaj, a ridicat capul, s-a uitat spre mine şi prin semne ne-am înţeles cum trebuia să acţionăm.Când eu nu mai puteam să stau la pândă prelua neamţul acţiunea şi, tot aşa, până după-amiază cu bune rezultate. Aşa am salvat vieţile multor soldaţi. 
                     După-amiază ruşii din faţa noastră au trecut la atac cu toate armele din dotare. Soldaţii noştri, care se aflau în dreapta mea, m-au anunţat de intenţia ruşilor, iar eu i-am făcut semn neamţului să ţină mitraliera inamică sub observaţie, fiindcă trebuia să-mi ajut confraţii. Neamţul m-a înţeles perfect, iar eu am schimbat direcţia de tragere spre locul de unde atacau ruşii. 
Focul puternic al automatelor noastre, tras în plin câteva minute, i-a făcut pe ruşi, cât erau ei de mulţi, să nu mai poată înainta. 
La noi nu s-a pus problema retragerii, fiindcă, dacă o luam la fugă înapoi, eram pierduţi. Ne pregătiserăm, totuşi, baionetele, iar ruşii nu prea aveau curajul să lupte cu noi la baionetă. Şi-aşa au lăsat mulţi morţi şi răniţi pe câmpul de luptă. Asta din cauza tacticii lor defectuoase de luptă: îl lăsau pe inamic să se apropie sub o sută de metri, obligând astfel propria artilerie să-şi lungească tirul, ca să nu-i omoare, iar noi puteam să acţionăm nestingheriţi întrucât proiectilele lor treceau pe de-asupra dispozitivelor noastre de luptă. 
                     De multe ori, acţionând astfel, îl luam pe inamic prin surprindere, încât nu mai avea timp să-şi ia vreo măsură de apărare şi era nevoit să se retragă sau să se predea. 
Am avut şi noi pierderi serioase, cu toate acestea am reuşit totuşi să respingem un atac, care le-ar fi adus mari avantaje ruşilor, dacă le-ar fi reuşit. 
Nu aceiaşi soartă au avut-o nemţii, plasaţi în stânga, dincolo de şanţ, care au încercat un atac asupra ruşilor şi au pierdut multe vieţi.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST(continuare)

24 februarie, 1942
                     Eu şi domnul plutonier, Mitroi Florea, am primit ordin să executăm o recunoaştere a poziţiilor inamice de pe litoralul Mării de Azov. După îndeplinirea ordinului, am primit o altă misiune,pe care trebuia să o îndeplinesc împreună cu sergentul Nebunu Alexandru. Trebuia să mergem prin sate şi să le cerem celor care făcuseră parte din armata roşie, să se prezinte într-un anumit loc din localităţile lor. 

25 februarie, 1942
                     Am străbătut două sate şi mai aveam încă patru de străbătut. Noaptea am dormit la un "celovec" foarte ambiţios, care n-a vrut să ne lase să dormim în pat. Ne-a spus că el, când a fost în România, în 1916, a dormit pe paie. Dar, până la urmă, ne-am împăcat cu el, ne-a pus masa şi am jucat şi cărţi.

26 februarie, 1942
                     Dimineaţa, când am plecat, celavecul ne-a rugat să trecem pe la el la întoarcere.
Am continuat să străbatem satele. Am trecut prin Azimovka, apoi prin alte două sate, ale căror nume nu le-am reţinut. Un alt sat,prin care urma să trecem, deşi era trecut pe hartă, nu exista fizic.Ne-a lămurit un bătrân care spunea că satul fusese amplasat între alte două sate mai mari, dar din el rămăseseră doar nişte mormane de pământ pline de buruieni.
Noaptea am dormit bine şi am jucat şi cărţi cu nişte cazăici şi cu nişte fete tinere. I-am cerut unui celovec să ne dea şi nouă un miel, dar nu a vrut să ne dea. Ne-a dat în schimb o găină. Bună şi aia!.
După ce ne-am îndeplinit misiunea, ne-am retras la Emilionovka. 
                      Ruşii au atacat linia frontului, dar au fost respinşi şi au lăsat în urmă 33 de tancuri şi mulţi morţi şi răniţi. 
După toate acestea, ne-a mai rămas timp şi pentru decoraţii. Eu am primit gradul de sergent şi l-am ataşat imediat la uniformă. 

27 februarie, 1942
                    Frontul începuse să meargă foarte prost, deoarece ruşii nu ne lăsau deloc şi au rupt linia frontului în sectorul apărat de infanteria noastră, înaintând vreo 10 km.  Două batalioane de infanterie au fost încercuite şi erau gata să se predea, dar a intervenit o unitate germană, aflată în apropiere şi le-a scos din încurcătură.
Noaptea am plecat spre linia frontului. Iapa mea era tere obosită, era bolnavă şi, din această cauză, am rămas în urmă. Cu mine mai era şi soldatul Găină Ion. Amândoi am poposit în satul Gratikov.

28 februarie - 4 martie, 1942
                 Dimineaţa am reluat drumul, dar iapa mea nu mai putea deloc. 
Aviaţia germană a bombardat toată ziua, iar tunurile şi brandurile bubuiau şi ele de zor. Noaptea ne-am petrecut-o într-o casă de tătari. Dimineaţa am plecat iarăşi la drum şi am întâlnit nişte ostaşi din Excadronul 4 Roşiori, care ne-au spus că ai noştri trecuseră pe-acolo. În cele din urmă am găsit Excadronul nostru la Baibuga, pe un timp ploios şi prin nişte noroaie de pomină. 

5-10 martie, 1942
                   Am plecat din Baibuga dimineaţa şi am ajuns într-un sat de tătari de lângă Gratikov, un sat tare nenorocit. Cu toate acestea, un moment de respiro ne-a permis să ne spălăm şi noi cât de cât, în ciuda faptului că avioanele ruseşti ne dădeau târcoale. Antiaeriana noastră a doborât unul dintre ele. Apoi a urmat o perioadă în care pe front n-a mai mişcat nimic. Astfel am avut ocazia să ne facem provizii de paie de pe câmp pentru cai. Iapa mea era tot mai bolnavă. Avea colici, săraca!
Tot acum se vorbea că va veni colonelul Hristea să ne vadă. Dar noi eram în pragul disperării, căci nu mai aveam ce mânca. În loc de pâine ni s-a dat grâu, pe care l-am râşnit la nişte tătari şi am făcut pâine de-am mâncat. Acolo, aproape fiecare casă, avea râşniţă pentru cereale. 
Caporalul Andreescu Nicolae (din Smârdioasa) se rătăcise de unitatea lui în urmă cu o lună şi, findcă trebuia încadrat într-o grupă, a fost repartizat la grupa mea. Nu mă deranja acest lucru, dar caporalul era plin de râie. Asta ne mai lipsea nouă! De parcă n-aveam destule necazuri pe cap! De când a venit Andreescu, n-a fost zi de la Dumnezeu să nu ne ocupă de el, ca să-l scăpăm de râie. L-am spălat, l-am uns cu leşie, apoi am mai găsit şi o alifie cu care l-am uns şi, în cele din urmă, l-am făcut bine. A cam suferit el niţel în timp ce-l "tratam", dar nu zicea nimic, fiindcă dorea să scape cât mai repede de râie.
A venit şi domnul colonel Hristea într-una din zile. Dumnealui fusese în ţară şi ne-a adus veşti proaspete. 
După vizita colonelului, circula zvonul că pe noi ne va înlocui o altă brigadă de cavalerie, deoarece infanteria începuse să se predea ruşilor. Pentru armata română aceasta era o faptă ruşinoasă. E bine că a fost doar un zvon şi lucrurile nu au stat aşa. 
Până pe 14 martie nu ne-am mişcat din acel loc. Vremea se răcea din zi în zi şi trebuia să supravieţuim foamei şi frigului. 
                         Eu am plecat cu subofiţerul Dumitrana în satul Kerci-Staboi să luăm orz pentru cai şi am găsit două căruţe pline. 
Şi nouă ne era foame şi abia ne-a ajuns câte un pesmet de fiecare şi câte un castron de grâu. Ne mai consolam cu faptul că pe front era linişte deocamdată, exceptând momentele când mai trecea pe sus câte un avion rusesc. 
Într-o dimineaţă am plecat cu Ene Nicolae să adunăm paie de pe câmp pentru cai, dar n-am ami găsit, astfel că am smuls rădăcini de miriştii şi le-am dat cailor să le mănânce. Bieţii de ei, o duceau mai rău ca noi, căci nu se mai găseau nici grăunţe, nici fân şi nici paie. 
                       În sfârşit, aviaţia germană a început să-i bombardeze pe ruşi în timp ce noi ne-am mutat în satul Daln-Kamişi. Tunurile au început şi ele să bată pe front, dar la noi se auzeau ca tunetele de ploaie. 

11 martie, 1942
                    Am plecat cu subofiţerul Dumitrana într-un sat vecin, să organizăm cartiruirea trupelor. Tunurileîşi mai reduseseră tirurile, iar două divizii germane au trecut spre front să-şi ocupe poziţiile de luptă. Nemţii deţineau informaţii despre ruşi, că ar fi pregătit debarcarea a 17 divizii în toate porturile Crimeei.

12 martie, 1942
                  S-a ordonat adunarea Excadronului şi domnul căpitan ne-a făcut morală că furaserăm nişte găini. Ce era să facem? De foame... mai pişcam şi noi câte-o găină. Ba mai mergeam şi la vânătoare cu domn' căpitan, cu plutonierul Mitroi Dumitrana sau cu Mcrinuc Dumitru. 
Şi, în acea zi, din toată vânătoarea noastră de iepuri, ne-am ales cu o dropie. 

13 martie, 1942
                 A început să viscolească puternic şi, fiindcă plecarea pe front s-a amânat pentru ziua următoare, am stat în adăposturi şi ne-am ospătat cu bunătăţi din pachetul pe care l-a primit Nedeloiu Ion de la o iubită din Emilionovka.            

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

9 februarie, 1942
                     În noaptea de 8 spre 9 februarie am dormit în satul Kiet, iar dimineaţa, până pe la ora zece, am continuat munca pentru organizarea terenului. Apoi am plecat la Baibuga, unde se afla comanda Regimentului şi Brigada. Noaptea am dormit mai binişor, căci pământul se desfundase şi era mai cald. 

10 februarie, 1942
                    Am rămas în aşteptarea noilor ordine. Se zvonea că vom merge la Perekop, situat la gurile Crimeei.

11-14 februarie, 1942
                   Încă de dimineaţă aviaţia germană a început să bombardeze. Eu, împreună cu alţi tovarăşi de arme, am plecat pe miriştie, spre Marea de Azov să vânăm iepuri. Spre dezamăgirea noastră, am prins doar unul.

15-18 februarie, 1942
                    Am plecat din Baibuga spre Gratikov, unde am aşteptat să ni se aducă din urmă caii. Apoi am plecat la Emilianovka, unde am ajuns după-amiază şi unde am cantonat.
Vremea începuse să se răcorească din nou. Dimineaţa am spălat caii, am curăţat armamentul şi harnaşamentul. Am făcut şi o baie. 
Excadronul 3 a primit ordinul să execute pază pe malul mării. Noi am rămas în sat şi ni s-au făcut inspecţii la cai şi la harnaşamente.

19-21 februarie, 1942
                    Am încercat o incursiune în dispozitivul inamic, dar nu am mers prea departe şi ne-am întors repede. 

22 februarie, 1942
                     Era prima duminică din postul Paştelui şi am asistat la slujba religioasă. Preotul nostru i-a botezat pe copiii din sat. 

23 februarie, 1942
                     Am fost atacaţi de aviaţia rusească, dar n-am avut pierderi. Se vorbea tot mai mult despre faptul că ruşii ar intenţiona să arunce gaze şi de aceea făceam deseori instrucţie cu masca de gaze pe faţă. În afară de atacul ruşilor şi de frigul care începuse să se lase din nou, am întâmpinat şi alte situaţii neplăcute. De pildă, Neagoe Marin, împreună cu un alt soldat, au pătruns noaptea într-un centru de colectare a laptelui din sat, ca să ia unt şi smântână. Toate bune şi la locul lor până dimineaţa, când s-a ordonat adunarea excadronului. 
Ne-am adunat cu toţii, iar căpitanul Dobrescu Alexandru, deşi era un om foarte bun, nici n-a vrut să primească raportul. L-a pus pe majur să facă apelul şi fiecare soldat venea cu arma  să i se controleze seria. Nimeni nu ştia de ce sunt verificate seriile armelor. Majurul, vulpe bătrână, a strigat doar câţiva soldaţi în ordine alfabetică, apoi a strigat pe sărite. Neagoe Marin, auzindu-şi numele, s-a prezentat cu arma, majurul s-a uitat la ea şi i-a zis:
                         - Uite, mă, prostule, ce serie are arma ta! şi i-a arătat registrul în care avea notate seriile tuturor armelor.
Neagoe Marin îşi uitase arma la lăptărie şi n-a mai putut să meargă acolo s-o recupereze şi a prezentat altă armă. Astfel, prinşi cu minciuna, ambii soldaţi au primit drept pedeapsă o sută de lovituri la spate. 
Alţii au făcut alte năzbâtii. Calomfirescu Pandele şi un alt camarad au mers noaptea la o stupărie să fure miere şi, fiindcă nu puteau să ducă mai multe rame cu miere în mâini, le-au înşirat pe câte un băţ şi le-au luat la spinare. Ajungând la cantonament, au pus ramele într-un cazan, ca să se topească ceara şi să ia mierea. Dar n-au mai avut timp să guste din miere, că au fost prinşi asupra faptului. 
Când au venit cu ramele la spinare, mierea s-a prelins în urma lor pe zăpadă. Astfel, stăpânul stupilor a luat-o pe dâra de miere şi a ajuns exact la cantonament. Acolo l-a căutat pe căpitan, i-a povestit ce s-a întâmplat, iar cei doi hoţi şi-au primit şi ei pedeapsa. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

19 ianuarie, 1942
                    Dimineaţa m-a găsit  împreună cu infanteriştii, căci plutonul meu nu sosise încă. Ofiţerul a plecat la comanda Regimentului, iar eu am rămas cu infanteriştii şi cu un subofiţer. Avioanele ruseşti n-au întârziat să apară la orizont şi să mitralieze intens. Eu, care eram obişnuit cu astfel de scene, nu mă temeam. Am ieşit din casă şi m-am dus de mi-am luat cafeaua de la bucătăria de campanie. Infanteriştii, săracii, dacă nu mai văzuseră nicio luptă până atunci, nu voiau să iasă din casă. 
                    - Ieşiţi mă, fraţilor şi voi afară! -le ziceam eu-şi instalaţi o puşcă-mitralieră antiaeriană şi trageţi şi voi, că în avioanele alea tot oameni ca noi sunt! Dacă ei văd că trageţi şi voi, le e şi lor teamă să nu-i loviţi!
Dar, degeaba le ziceam eu, că ei tot nu ieşeau din casă.
                     - Ia, ziceţi, care dintre voi au zis că vor să meargă să vadă morţii ăia? Nu mai vreţi niciunul! Doar voi trei mergeţi? i-am întrebat, văzând cum s-a redus numărul curajoşilor. Haideţi, să mergem! Luaţi-vă armele şi băgaţi cartuşe pe ţeavă, ca să fiţi pregătiţi pentru orice!
                     - Păi... de ce, mă, dacă zici că frontul e niţel mai încolo?
                     - Fiindcă mergem în câmp deschis şi ne pot surprinde avioanele inamice, iar noi trebuie să ne apărăm! De-aia!
În fine, am ajuns acolo unde dorisem şi infanteriştii, văzând atâţia morţi, au început să bată în retragere.
                    - Hai înapoi, că nu ne mai trebuie nimic! Noi credeam că sunt şi ei morţi aşa... ca morţii, ca să putem să luăm şi noi ceva de la ei, dar... Ia, uite! Unii nu au capete, alţii nu au mâini sau picioare... Cel de colo are maţele scoase, săracul! Ce soartă a avut!
Infanteriştii n-au mai rămas niciun moment printre morţi şi ne-am întors la bază. 
Camarazii noştri au ajuns în cele din urmă în sat, după ce i-au înlocuit infanteriştii.  Inamicul ataca şi el cu avioanele. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte. Noi n-am avut linişte, deşi ne înlocuise infanteria, căci am plecat pe timpul nopţii într-un alt sat în care debarcaseră ruşii. Fiind în număr mic, aceştia au fost înfrânţi. Dar, cum infanteria înainta rapid, s-a întâmplat să dormim iarăşi împreună în sat.

20-25 ianuarie, 1942
                     Am plecat de dimineaţă la "caii la mână" pe un frig îngrozitor. Avioanele inamice ne-au surprins în timpul marşului şi ne-au atacat. Din acel atac am scăpat ca prin urechile acului. Gloanţele mi-au trecut chiar pe sub nas, gata-gata să mă mutileze. Apoi, m-am rătăcit de Excadron şi prima noapte am petrecut-o într-un canton împreună cu soldatul Găină Ion, rătăcit şi el. Cantonierul ne-a dat păsat să mâncăm. 
Câteva zile şi nopţi am rătăcit pe la alte unităţi. Frontul mergea bine, deşi era un frig năprasnic. Se zvonea că ne vom retrage, dar nu primiserăm niciun ordin în acest sens. Spre bucuria mea, am regăsit Excadronul şi am aflat că băieţii noştri nu mâncaseră de vreo trei zile. 
Am rămas cu toţii în aşteptarea noilor ordine şi, între timp, am primit vizita domnului colonel Hristea, care venise în inspecţie. Domnul colonel era îndrăgit de întregul Regiment. Deşi era moldovean ( din Iaşi), iar noi, teleormăneni şi olteni, avea, totuşi, încredere în noi şi noi în dumnealui. Atunci când se iveau situaţii deosebite, răsărea ca din pământ în mijlocul nostru să ne încurajeze.
                     - Băieţi, s-a mai îndulcit treaba, dar tot o să ne mai deranjeze inamicul, fiindcă este încă puternic, ne spunea domnul colonel după inspecţie. 
În scurt timp, după aceea, tunurile infanteriei noastre băteau continuu şanţul anticar spre Kerci. Noi am început retragerea spre giurile Crimeei şi tot gândeam la promisiunea care ni se făcuse, adică: dacă ne înlocuia infanteria, noi mergeam în ţară.

25 ianuarie -1 februarie, 1942
                     În această perioadă am stat în refacere. Ne-am curăţit şi noi, am reparat ce aveam stricat, am acoperit lipsurile şi ne-am primit solda.

2-5 februarie, 1942
                    În noaptea de 1 spre 2 februarie, am primit ordinul de întoarcere pe front. Am ajuns într-un sat. Am trimis "caii la mână" înapoi, în satul pe care tocmai îl părăsiserăm. Am continuat marşul spre front pe jos. Constituiam a treia perte din rezerva generalului Dragalina. Aşa se spunea despre noi. Am ajuns într-un alt sat în care se afla şi comanda brigăzii. Se auzea cum băteau tunurile, fără milă, iar avioanele zbârnâiau pe sus, de-ţi lua auzul. 
Noaptea am plecat pe poziţia de luptă, ca să săpăm lăcaşuri pentru dormit. Nu am rămas mult timp acolo, deoarece s-a crezut necesar ca cei care vor continua săpăturile să fie luptătorii Excadronului 4 Roşiori. 
Avioanele ruseşti cădeau doborâte de Messerschmidt-urile nemţeşti, patru dintre ele chiar sub ochii noştri. Ele aveau la bord armament bun, dar nu depăşeau 350 km/h, în timp ce avioanele nemţeşti prindeau 700km/h.

6-8 februarie, 1942
                       Ne-am adunat toţi gradaţii Excadronului 4 ca să-l primim pe generalul Dragalina, care venea să ne vadă. Am defilat prin faţa dumnealui în pas alergător, ca să nu părem osteniţi.
Generalul Teodorini, comandantul Brigăzii a-VIII-a Cavalerie, a venit împreună cu generalul Dragalina în aceiaşi maşină. Când au ajuns la noi, generalul Teodorini a sărit din maşină, ca să primească raportul căpitanului Dobrescu Alexandru, iar când a salutat cu mâna la bonetă (că avea bonetă), a alunecat şi a căzut. Căpitanul s-a grăbit să-l ridice pe general şi abia apoi a prezentat raportul.
                      - Ăsta nu-i semn bun! a exclamat generalul, apoi, la rându-i, a prezentat raportul generalului Dragalina. 
Generalul Dragalina era îmbrăcat cu şubă şi pe cap purta o căciulă mare de miel. Se vedea că vine de undeva unde iarna era foarte grea. 
După ce am defilat prin faţa generalului Dragalina, ne-am aşezat în linie pe două rânduri. Generalul a trecut prin faţa noastră şi ne-a strâns mâinile fiecăruia dintre noi. 
                        - Băieţi, se vorbeşte despre voi în ţară că sunteţi foarte buni. Acum m-am convins şi eu de acest lucru - ne spunea generalul Mă bucur că sunteţi graşi, roşii la faţă şi aveţi o ţinută bună şi curată. De ţară să nu vă faceţi griji, că acolo e bine până acum!
Şi, în timp ce vorbea generalul, în spatele detaşamentului se aduceau sticle de şampanie ( câte una la doi soldaţi), ţigări, bomboane şi ciocolată.
                        - Îmi place de voi că arătaţi bine -a reluat generalul. Pesemne aţi mâncat găini grase pe-aici. Dar cum le-aţi prins? l-a întrebat generalul pe Nebunu Alexandru, care era în faţa lui 
                         - Uite-aşa, domn' general! a zis Alexandru, luând repede o sticlă de şampanie şi dând-o pe la spate vecinului, care, la rândul lui, a dat-o mai departe până a ajuns la celălalt capăt al rândului. 
Generalul a râs în hohote după demonstraţia lui Alexandru, apoi ne-a oferit cu mare bucurie cadourile aduse. 
După vizita generalului mi s-au cerut datele personale pentru avansarea la gradul de sergent. Până atunci primisem deja două decoraţii "Bărbăţie şi Credinţă" cls. a-III-a şi a-II-a. 
Într-o altă zi am plecat să organizăm terenul în linia a treia de rezistenţă. Eu am profitat de această ocazie şi m-am apropiat de un avion de bombardament rusesc doborât de nemţi. Până atunci văzusem morţi de toate felurile, dar ce-am văzut în avionul acela era de nedescris. Nu se mai alegea nimic din cei care au fost în avion. Erau sfârtecaţi, carbonizaţi...

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

18 ianuarie, 1942
                     Dimineaţa am primit ordin de atac. Trebuia să luptăm la cota 209,5. Însă acolo nu am găsit pe nimeni. Ruşii s-au retras pe timpul nopţii. Excadronul nostru a primit ordinul de înaintare şi, când ne-am apropiat de sat, s-au pus ruşii cu brandurile pe noi şi ne-au rănit trei soldaţi.  Căpitanul a ordonat retragerea, lăsând în urmă o grupă cu rol de ariergardă, precum şi pe soldatul Geicu Iordan din Ţigăneşti, rănit grav şi care agoniza.
Nici n-am ajuns bine la adăposturi şi căpitanul mi-a ordonat să mă întorc la ariergarda Excadronului şi să transmit ordinul de retragere al acesteia şi să-l ia şi pe Geicu Iordan, soldatul rănit. acesta nu murise, dar nu mai avea mult de trăit, săracul!.Fusese lovit de o schijă de brand în frunte şi-i  ieşise prin ureche. n
Am oprit trei soldaţi cu mine şi împreună l-am aşezat pe o foaie de cort şi l-am luat de-acolo. Nu ne-a fost uşor să-l transportăm, fiindcă ruşii nu dormeau şi ne-au încadrat din toate părţile, supunându-ne unui tir intens cu brandurile. Din fericire, niciunul dintre noi nu a fost lovit şi am ajuns cu bine la maşina salvării, care venise să ia răniţii. Ulterior am aflat că Geicu murise pe drum în maşina salvării. 
Ne-am retras spre satul Kiet, iar eu am primit sarcina de a căuta în sat locuri pentru cantonarea trupelor pe timpul nopţii care urma. 
                   Până la Kiet erau vreo 3km. Am plecat dimineaţa, pe la zece. I-am lăsat pe ceilalţi camarazi lângă o casă, undeva între Kiet şi satul pe care îl atacaserăm, atunci când i-am uimit şi pe nemţi cât de repede am acţionat. De altfel, Regimentul nostru a fost declarat cel mai bun Regiment pe corp de armată. 
Camarazii mei trebuiau să aştepte trupele de infanterie, conduse de generalul Dragalina, care urmau să-i înlocuiască pe la miezul nopţii. Dar infanteria a întârziat foarte mult. 
Eu am parcurs cei 3 km spre Kiet, mergând pe un islaz. În faţa mea, spre dreapta, la vreo 300m, treceau nişte căruţe. Deodată a apărut un avion rusesc şi a început să mitralieze căruţele. Eu îmi vedeam de drum, dar eram cu ochii după vreo groapă în care să mă ascund, dacă m-ar fi atacat avionul.
Din nefericire, n-am găsit niciun  adăpost şi nu-mi rămânea decât să trag şi eu cu puşca. Am introdus cartuşe în încărcător, ca să fiu pregătit pentru orice situaţie. După ce a terminat războiul cu căruţele, avionul a executat un viraj şi m-a abordat din faţă. "Acu' ţin-te, Stane, că noaptea e mare!" ziceam eu în sinea mea, conştient de lupta inegală pe care trebuia să o duc cu avionul. 
Acesta s-a lăsat atât de jos, încât vedeam pilotul şi a început să tragă. Dar nici eu nu m-am lăsat mai prejos, am tras cu puşca spre el şi primul cartuş a trecut prin spatele avionului, iar al doilea, prin faţă. Pe al treilea nu l-am mai tras, din cauza gloanţelor care cădeau din avion ca ploaia de vară.
La un moment dat, când îmi făceam curaj să mai trag şi eu câteva focuri, avionul s-anălţat spre cer şi a plecat.
M-am controlat să văd dacă sunt rănit şi am constatat că scăpasem fără nicio zgârietură. Când am ajuns în sat, am văzut nişte imagini apocaliptice. Satul fusese bombardat şi distrus în mare parte, iar pe jos zăceau sute de cadavre îngheţate. Am căutat, totuşi, o casă în care să stăm pe timpul nopţii şi am găsit pentru plutonul nostru două camere cu două paturi. Apoi am făcut rost de nişte paie, le-am aşezat pe jos, ca să dormim pe ele şi am aprins focul în sobă. S-a făcut cald în cameră, o căldură de care nu mai avusesem parte de mult timp. Începuse să se întunece. Mi-am dat jos mantaua şi am aşteptat să vină restul plutonului, dar, fiindcă infanteria întârziase, camarazii mei n-au ajuns nici până dimineaţa la Kiet. Eu îi aşteptam cu toate condiţiile pentru odihnă, dar ei au dat piept cu inamicul în timp ce-l aşteptau pe generalul Dragalina cu infanteria. 
Ce se întâmplase? Posturile de pază, pe care le fixaseră, erau rare şi, pe la două noaptea au fost surprinşi de o unitate inamică, alcătuită din 60 de soldaţi. Aceştia s-au strecurat printre posturile de pază, înarmaţi cu grenade, dar au fost, totuşi văzuţi de un soldat de-ai noştri, care a alertat întreaga trupă. Colonelul dormea în casă şi, auzind zgomot, a vrut să iasă afară, dar, uşa fiind blocată, a ieşit pe fereastră. El a descoperit locul în care se aflau ruşii şi a tras câteva rachete de semnalizare spre ei. Ai noştri au început să tragă, ţintuindu-i pe ruşi la pământ, până i-au făcut prizonieri. Dacă n-ar fi fost beţi, i-ar fi măcelărit pe ai noştri. Dar, erau beţi-turtă şi încă mai aveau bidoane pline cu votcă. 
                     Despre această întâmplare am aflat de la camarazii mei, când ne-am reîntâlnit a doua zi. Dar, până la reîntâlnirea noastră, am avut şi eu parte de o noapte agitată. După ce am pregătit locul de dormit şi tot aşteptându-i pe băieţi să vină, am adormit. Pe la miezul nopţii am auzit gălăgie afară. M-am echipat şi am dat să ies afară şi să văd ce se întâmplă, dar când am deschis uşa, nişte indivizi vroiau să intre peste mine.  Erau soldaţii de la trupele de infanterie, care ajunseseră în sat şi căutau loc de cantonare. 
                     - Staţi! Nu intră nimeni aici! E ocupat pentru băieţii noştri, care trebuie să vină acum de pe câmpul de luptă! le-am zis, revoltat că ei ţineau morţiş să intre şi să ocupe locul băieţilor noştri. 
                     - E departe, mă, câmpul ăla de luptă? m-au întrebat ei când au auzit că aveam camarazi în dispozitivul de luptă.
                      - Păi... e! Că sunt vreo 3 km până acolo...
                     - De ce spui, mă, că e departe, când sunt doar 3km?.A?
                     - Pentru noi, cei care am stat numai în prima linie, e departe! le-am răspuns eu cam înţepat şi, dacă au auzit aşa, m-au lăsat în pace şi au plecat de la uşa mea. Dar nu aveau unde să se ducă, fiindcă satul era distrus aproape în întregime. Aşa că m-am trezit cu un sublocotenent infanterist la uşă.
                    - Cum? Tu stai singur în două camere şi oamenii mei să doarmă afară? s-a răstit el la mine.
                    - Domn' subl'ent, vă rog frumos să nu vă răstiţi la mine, că eu nu sunt aici de capul meu! Domn' colonel Hristea m-a trimis aici pentru cartiruire. Aşa că... băgaţi de seamă! Dumneavoastră aţi venit acum din ţară, dar noi suntem tociţi de război!
Ofiţerul a plecat, fără să mai spună ceva, dar a revenit, căci nu găsise niciun loc pentru odihnă. 
                   - N-am găsit loc pentru băieţii mei, mi-a spus el pe un ton prietenos. Te rog, dă-mi voie să aduc plutonul meu aici, până vin ai voştri! Îţi dau cuvântul meu, că atunci când vor veni camarazii tăi, noi vom pleca de aici...
                   - Ei, domn' subl'ent, nu vă daţi cuvântul faţă de mine! Oricum veţi fi daţi afară când vor veni băieţii, că sunt obosiţi, mai ales că ieri am dus un atac şi am avut pierderi... Dar... Fie! Intraţi!
Ofiţerul şi-a adus camarazii şi ne-am culcat. Eu, ca "proprietar" al casei, m-am culcat într-un pat, iar în celălalt s-a culcat ofiţerul infanterist. Dar, parcă am putut să dorm? Atât ofiţerul cât şi soldaţii lui îmi puneau tot soiul de întrebări: dacă vin avioane ruseşti pe-aici, de ce a fost distrus satul şi multe altele de felul ăsta. 
                    - Avioanele mitraliază toată ziua satul şi tot ce le iese în cale, iar satul a fost distrus fiindcă de câteva ori a căzut ba în mâinile ruşilor, ba în mâinile noastre, le spuneam eu, dar, dacă nu credeţi, să vedeţi mâine pe zi câţi morţi zac pe drum neîngropaţi!
                   - La ziuă să ne duci şi pe noi să vedem morţii, ziceau unii dintre ei, care se credeau mai curajoşi.
                  - Vrem să le luăm bocancii şi cămăşile, ziceau alţii.
Acum, dacă mă gândesc bine, infanteriştii erau echipaţi cam subţire pentru vremea aceea şi de-aia vroiau să facă rost de haine mai groase şi de încălţăminte călduroasă. 
Eu îmi procurasem o manta rusească nouă, pe care o purtam pe sub mantaua mea. Aveam şi vreo 4-5 cămăşi şi mănuşi, dar nu le luasem de la morţi, ci făcusem rost de ele în timp ce-l urmăream pe inamic.
Găseam câte un depozit de efecte militare şi ne aprovizionam de-acolo cu tot ce ne trebuia. 
Le-am promis infanteriştilor că le voi arăta  pe unde sunt soldaţii ruşi morţi, deşi nu-mi plăcea rolul de dădacă. Unii dintre ei au cerut voie de la ofiţer ca să meargă să vadă morţii.
                     - Măi, băieţi, duceţi-vă, dar să nu vă îndepărtaţi prea mult! Luaţi-vă ce vă trebuie şi veniţi repede înapoi!.