CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

13-22 iunie, 1942
                      În această perioadă am participat la mai multe misiuni, dar nu aşa de periculoase ca până atunci. Continuam să asigurăm paza pe malul Mării Negre din poziţie în poziţie, până ne-am apropiat de Feodosia. 
Trupe ale infanteriei noastre erau instalate aproape de Kerci, iar o parte din trupele care ocupaseră Peninsula Kerci, se îndreptau spre Strâmtoarea Kerci, ca să forţeze trecerea în Peninsula Taman, pe râul Kuban, spre Caucaz. 
Alte trupe s-au comasat în jurul Sevastopolelui, despre care se spunea că ar fi bine întărit cu cazemate bine amplasate şi greu de cucerit. Ruşii erau nevoiţi să-l  apere pe viaţă şi pe moarte, deoarece nu mai aveau pe unde să se retragă. Erau încercuiţi şi pândiţi din toate părţile: din est, din vest, dar şi de pe mare de vasele de război româneşti. 
Începeam, de fapt, pregătirile pentru atacul final. În acest scop au fost aduse cu trenul tunuri de calibru foarte mare, care se montau direct pe linia de bătaie şi care trăgeau la mare distanţă. 
                     Pe platforma trenului se mai vedeau branduri şi chiar blindate. Văzând atâta armament, ne simţeam şi noi în siguranţă, în ciuda faptului că de pe mare, câte o navă inamică ne mai arunca câte un proiectil. 
Pe 22 iunie înplineam un an de război şi încă eram în viaţă. Mă rugam lui Dumnezeu să-mi ajute şi pe mai departe, căci multe mai văzusem şi multe mai petrecusem până atunci. Mă uitam în jurul meu şi nu-i mai vedeam pe cei cu care am pornit la război. Mulţi dintre ei muriseră, alţii fuseseră răniţi... Nu se mai ştia ce soartă ne aşteaptă şi pe noi, supravieţuitorii acelui prim an de război!
Pe de altă parte, se vorbea că divizia noastră nu va mai primi ordin de luptă, ci va fi trimisă în ţară. A câta oară? "Bine-ar fi, mă gândeam, măcar o dată să mai pun piciorul pe pământul României şi pe urmă... ce-o fi, să fie!
Domnul general Teodorini, comandantul diviziei, nu era de acord cu părăsirea câmpului de luptă, ci susţinea sus şi tare că trebuie să luptăm până la sfârşit.Cu ce forţă să mai fi luptat? Eram hârşiţi de război şi ni se cam acrise. 
                     Odată, prin aprilie, cerusem şi noi să ne trimită în ţară, că eram ca vai de lume, dar dumnealui ne-a tăiat elanul.
                      - Mai bine mă duc la Bucureşti cu pielea voastră pe baston, decât să vă trimit în ţară! ne-a spus el verde  în faţă.
Aproape toată iarna ruşii au aruncat fluturaşi de hârtie în care ne cereau să ne predăm, căci, spuneau ei, luptam pentru interesul Germaniei şi nu al României.
Domnul general însă a dat ordin ca niciun soldat să nu citească fluturaşii şi a mai ordonat ca toţi fluturaşii găsiţi să fie arşi. 
Spre sfârşitul perioadei, Excadronul nostru a primit ordin să ocupe poziţie de pază pe malul mării. Grupa mea s-a instalat în nişte adăposturi aflate pe plajă, la aproximativ 1km de Feodosia. 
                      Eu cu Patrin ne-am instalat lângă o mitralieră rusească şi lângă telefonul care făcea legătura cu celelalte grupe ale plutonului şi ale regimentului. 

23-25 iunie, 1942
                      Am primit ordin de la comandantul plutonului, Bălteşiu, să avansez cu grupa cât mai aproape de Feodosia. Am instalat echipa a doua lângă un câmp de mine, sub comanda sergentului Bria Ion. Echipa mea am instalat-o la 400m est de echipa lui Bria Ion, stabilind ca pe timpul nopţii să facem legătura între noi cu patrule de câte doi soldaţi. 
În spatele nostru, spre nord, era şoseaua Feodosia-Kerci. Dincolo de şosea era un lac cu o lungime de vreo 2km şi cu lăţimea de 1km, dar adâncimea apei nu măsura mai mult de 50cm.Era plin de trestie şi de papură. Pe acel lac s-au dat lupte grele cu o iarnă înainte, mai ales pe 26 decembrie, 1941, când ruşii au debarcat în portul Feodosia. Lacul, fiind foarte bun pentru camuflaj, fusese folosit mai mult de infanterie. Dar ruşii, fiind respinşi, au lăsat pe lac branduri, mitraliere, proiectile, căruţe cu muniţie şi multe alte materiale de război. 
În faţa noastră era un dig de piatră, care se întindea de la Feodosia până în sectorul echipei mele cu numărul 2 şi proteja şoseaua de valurile mării. 
După ce am stabilit locul fiecărei echipe, am insatalat şi armamentul. Pe lângă cele două puşti-mitralieră, pe care le aveam la grupă, am aşezat în poziţie de tragere încă o mitralieră şi un brand de calibru 45, ruseşti amândouă, pe care le pescuisem din lac.