CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

13 mai, 1942
                    Noaptea am dormit înt-un sat. Cu noi era şi comandantul Regimentului 1. Echipa mea a fost numită avantpost pe un drum ce ducea spre Marea Neagră şi pe care se aflau trupe inamice. Deşi eram obosiţi, toată noaptea am fost foarte atenţi la tot ce mişca de teamă să nu fim surprinşi de inamic. Nu de alta, dar ruşii începuseră să-şi mai revină, căci se auzeau focuri de armă în sectorul lor. 
Blindatele nemţeşti şi o parte din motorizatele noastre ocupaseră Kerci-ul, iar grosul trupelor ruseşti erau izolate în partea de nord, spre Marea de Azov. Restul trupelor erau izolate pe Marea Neagră, deoarece străpungerea liniei de front se efectuase pe partea sudică.
                   Până în acel moment trupele noastre nu întâmpinaseră nicio rezistenţă, dar pentru înfrângerea totală a inamicului, au primit ordin să se împartă în două: o parte a trupelor a luat-o spre sud, cealaltă, spre nord, astfel încât trupele inamice să fie şi mai izolate şi să nu comunice între ele. 
În acest fel, inamicul era prins ca într-un cleşte: spre nord nu se putea retrage, fiindcă acolo era Marea de Azov, iar spre sud îi aştepta Marea Neagră. 
În zorii zilei Regimentul nostru a primit misiunea de a ataca spre Marea Neagră, deci spre sud. Regimentul avea în frunte un excadron specializat, care şi-a trimis în avantgardă o grupă alcătuită din 13 soldaţi, doi sergenţi şi un sergent major. 
Noi, adică Excadronul 4, eram mai la sfârşitul coloanei. 
Chiar în momentul în care am început înaintarea s-a auzit o detunătură puternică.La marginea satului, chiar acolo unde făcuserăm de pază eu şi echipa mea, fusese plantată o mină de calibru mare, care putea să distrugă chiar şi un tanc. 
                       Grupa care se afla în avantgardă a dat peste acea mină. Greutatea calului şi a călăreţului care au trecut peste ea a fost suficientă ca să acţioneze focosul. Din cei 13 soldaţi nu s-a mai ales nimic.Brancardierii au adunat bucăţile de carne în foi de cort şi le-au îngropat. 
Domnul căpitan Dobrescu a primit ordin de atac cu Excadronul 4 (al nostru). Mergând noi spre mare , ca să închidem calea inamicului care se retrăgea, un sergent TR-ist, Popescu Ion (Nică), din Slatina (Romanaţi), ne-a spus:
                       - Băi, fraţilor, nu ştiu ce-mi veni de mă bărbierii cu noaptea-n cap ca niciodată! Să ştiţi că nu mi-e d-a bună!
                       - Hai mă, Nică, taci! Ni mai vorbi aşa... Nici n-am luat contact cu inamicul şi ai şi-nceput să te vaiţi...
                       - O să vedeţi voi, că mie mi s-a făcut un semn.
N-am luat în seamă spusele lui Nică, ci ne-am văzut mai departe de misiunea noastră. La vreo 800m se vedea satul pe care trebuia să-l atacăm. Până să ajungem în satul acela, am trecut pe un teren drept şi descoperit, presărat cu băltoace, rezultate în urma ploilor. Satul era străjuit spre răsărit de un deal care se întindea până la mare. 
Calului meu nu ştiu ce-i venise, că unde vedea câte o băltoacă, se repezea să bea apă. L-am lăsat de mai multe ori să bea apă, dar nu se mai sătura. 
                       - Crăiţă, descalecă, mergi pe jos şi ţine calul de frâu până ajungem în sat! mi-a ordonat domn' plutonier Mitroi Ion. 
                       - Domn' plutoner, să rămână unul dintre băieţii care ţin caii cu el şi să iau eu calul lui să merg înainte...
                      -Nu se poate, Crăiţă! E calul tău şi aşa trebuie să rămână!.
Între timp au început să iasă mai multe camioane cu soldaţi ruşi din sat. Ai noştri, împreună cu căpitanul, au forţat caii la galop, pentru a tăia calea camioanelor la poalele dealului. Eu am rămas de căruţă, că aşa vroia calul meu! Şi, cum mergeam eu aşa, amărât , am privit în urmă şi am zărit maşina comandantului de regiment. Era o maşină descoperită, A oprit în dreptul meu. Domnul colonel Hristea, om bun, pe care-l consideram ca un tată, m-a întrebat:
                       - Ce are calul măi, băiete?
                       - Nu ştiu, domn' colonel! Trage mereu la apă.
                       - Păi să nu-l mai încaleci! Mergi cu el în sat, că nu mai e mult până acolo şi vedem ce e de făcut!
                       - Înţeles, să trăiţ'!
În sat am ajuns cu bine şi m-am gândit să pregătesc ceva de mâncare pentru luptători. Nici prin gând nu-mi trecea mie că ai noştri n-au reuşit să captureze camionele inamice. Şi, umblând de colo până colo prin sat după alimente, am simţit că veneau nişte gloanţe, dinspre deal, dar nu ştiam ce vrea să însemne asta. 
Am ajuns la colhoz de unde am luat o sută de ouă, pe care le-am fiert pentru băieţii din plutonul meu.