CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

25-29 august, 1941
                  Am continuat înaintarea, trecând prin mai multe oraşe şi am poposit într-unul dintre ele, al cărui nume nu l-am reţinut. Caii erau obosiţi de-atâta drum, nedormiţi, nemâncaţi, plini de praf, iar noi eram şi mai rău. Bucătăria de campanie nu mai ţinea pasul cu noi şi ne hrăneam şi noi cum puteam. 
Într-o zi, am plecat cu soldatul Ene Nicolae (un consătean) după mâncare şi am căpătat ouă, lapte şi pâine de la localnici. Noi, românii, eram primiţi bine de aceştia. Nu ne priveau cu ură, aşa cum îi priveau pe unguri, de pildă.
Cât am stat în refacere, ne-am curăţit şi noi, ne-am spălat cămăşile, am spălat caii, am curăţat harnaşamentul Printre toate acestea am mai făcut şi instrucţie, de parcă duceam lipsă de aşa ceva pe front. Ea avea, totuşi, un scop: să-i piară ostaşului gândul şi dorul de ţară. De altfel, chiar s-au transmis vreo două ordine de plecare spre ţară, dar ambele au fost revocate foarte repede. 
                     Aşteptarea era grea, de aceea ne găseam tot felul de preocupări care să ne înlăture dorul de casă. De pildă, am găsit o bicicletă şi nu ne-am lăsat, până nu am făcut câte o tură cu ea fiecare. În altă zi, două grupe au fost trimise într-un sat vecin, ca să împuşte 12 evrei, bătrâni, femei şi copii, după  cum afirmau cei care au executat ordinul. Soldaţii erau afectaţi de ceea ce făcuseră pentru prima dată în vieţile lor de soldaţi.
Ni se părea ciudat, pentru că niciodată nu ni se spusese să tragem în civili, indiferent de naţionalitate, ci numai în inamicul militar. Dar ordinul venise de "sus" şi trebuia executat fără comentarii. 
                       Executarea celor 12 evrei a fost motivată astfel: doi soldaţi nemţi au trecut cu motocicleta prin localitatea aceia şi cineva ar fitras în ei cu arma. Atunci nemţii au făcut apel la unitatea cea mai apropiată, adică unitatea noastră. Norocul meu a fost că eram plecat după hrană şi nu am participat la o astfel de crimă. Echipa mea, însă, a făcut parte din grupul celor trimişi să ucidă evrei. 
                   - Măi Crăiţă, bine că nu ai fost acolo! Să fi văzut cum au murit bieţii oameni... Parcă îl văd pe bătrânu' ăla cum sta pe burtă şi încerca să se ridice, ca să se uite la mine... Oi ţine minte cât oi fi eu- zicea unul dintre soldaţi.

30 august, 1941
                 
               Am început înaintarea spre gurile Niprului. Inamicul ne-a atacat, dar a fost respins. Avioanele ruşilor au fost îndepărtate de aviaţia şi de antiaeriana română. 
Eram cu soldatul Roman Stancu ( din Putineiu) pe un câmp cu pepeni, când au apărut avioanele ruseşti ("ratele sovietice"), dar, spre norocul nostru, am scăpat nevătămaţi. Nu aceiaşi soartă au avut-o pepenii, care au fost făcuţi zob şi nici copţi nu erau măcar. 

1-3 septembrie, 1941
                   A fost o perioadă mai liniştită, dacă pot spune aşa. Regimentul 10 ( regiment motorizat) a ocupat poziţie pe malul Niprului. Ruşii s-au retras lângă Nipru şi chiar au încercat să-l traverseze cu nişte bărci blindate, dar i-a respins Regimentul 10.

4 septembrie, 1941
                     Am mers la comanda brigăzii pentru a asista la decorarea medicului militar , maiorul Doşoveanu, precum şi a altor ofiţeri. La ceremonie a fost prezent şi generalul Mihail Racoviţă, comandantul Armatei a- IV-a. 
Apoi am participat la o slujbă religioasă într-o biserică, folosită de ruşi pentru depozitarea cerealelor. 

5 septembrie, 1941
                      Divizionul 1 al Regimentului 2 Călăraşi, a plecat să sprijine Regimentul 10.

6 septembrie, 1941
                     Am plecat şi noi în recunoaştere prin localităţile vecine, dar am constatat că ruşii se retrăseseră. 

7-9 septembrie, 1941
                     Împreună cu soldatul Roman Stancu, am plecat cu o căruţă, să luăm grâu dintr-o magazie din sat, ca să hrănim caii. În timp ce încărcam grâul în căruţă, am văzut apropiindu-se o maşină decapotabilă. Era maşina colonelului Dănescu. Acesta venea să inspecteze caii şi, când ne-a văzut, a venit spre noi. 
                   - Am încurcat-o, Stancule! Are să ne pedepsească domn' colonel.
                   - Ce-o vrea să ne facă! Nu e pentru noi, mă Crăiţă, e pentru cai. Ce, dumnealui nu ştie cât sunt de osteniţi, săracii, de-atâta goană?
Maşina a oprit lângă noi. Domn' colonel s-a ridicat în picioare. Ăsta îi era obiceiul: când eram în marş şi trecea cu maşina pe lângă coloana noastră, se ridica în picioare şi rămânea aşa, până depăşea coloana şi mai făcea câte o observaţie, când vedea ceva în neregulă. 
                    - Ce faceţi, mă băieţi, cu grâul? - ne-a întrebat colonelul.
                     - Trăiţ', domn' colonel! Caii ne sunt osteniţi, nemâncaţi şi, neavând fân, ne-am gândit să le dăm şi lor niţel grâu... 
                    - Măi, băieţi! Eu ştiu că trebuie să hrăniţi caii, dar nu luaţi mult grâu şi nu distrugeţi stogul! Nu se ştie! Palma asta, pe care le-o tragem noi ruşilor, mă tem să nu ne-o dea ei înapoi dublă!- a spus colonelul îngândurat. 
Vorbele colonelului ne-au pus pe gânduri şi nu le vom uita câte zile vom avea, fiindcă s-au adeverit în scurt timp.
            

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

9 august, 1941
               Dimineaţa am primit ordinul de înaintare. Am trecut pe lângă satul Codrii. În zare se distingeau clădirile unui colhoz. Dintre acele clădiri se ridica uşor un firicel de fum. Curioşi, ne-am apropiat de colhoz şi am văzut că fumul ieşea de la bucătărie. Bucătarul moţăia pe o buturugă, aşteptând să fiarbă ceaiul. Alături erau două căruţe cu merinde sau cu muniţie. Ne-am strecurat tiptil în spatele bucătarului şi l-am speriat de moarte.
             - Boje moi! Boje moi!- a exclamat bucătarul când ne-a văzut.
Unul dintre camarazi l-a speriat şi mai tare, anunţându-l că îi confiscă ceaiul.
               - Lăsaţi ceaiul deocamdată!- am intervenit eu, văzând că băieţii noştri uitaseră de ce ne aflam acolo. Trebuie să cercetăm locul mai întâi! Să vedem ce ascund dumnealor în căruţele alea!.
Unul dintre soldaţi s-a dus la căruţe şi, deodată, îl văd că ia arma şi, îndreptând-o spre căruţe, zice:
              - Hei, ruski, deşteptarea!
Auzind acestea, am alergat toţi acolo să vedem ce se întâmplă. Lângă căruţe dormeau şase soldaţi ruşi. Aveau ochii umflaţi de somn, iar când ne-au văzut, i-au făcut şi mai mari de uimire. 
                - Domn' caporal,- striga un soldat trimis de mine să verifice căruţele, -ia uite, ce am găsit aici! O căruţă are pâine, iar cealaltă, muniţie! 
                 - Ei, băieţi, pâine avem, muniţie avem... Ia, hai să bem şi noi un ceai, dacă tot suntem în vizită!

10august, 1941
                 Inamicul s-a retras din satul Codrii, nu înainte de a ne supune unui tir intens cu artileria. Cu toate acestea, ne-am ţinut scai de el, până în satul următor, unde ne-am oprit din urmărire.  Trebuia să hrănim caii şi, împreună cu doi camarazi, am plecat să luăm fân cu una dintre căruţele capturate la colhoz. Stam rezemat de văcalul din faţă şi mânam caii. Văcalul nu era fixat bine şi, la viteza cu care mergeam, trap întins, am căzut între cai. Hăţurile mi-au prins picioarele şi am fost târât aşa câţiva metri, cu capul izbit de nişte pitroaie mari. Casca îmi căzuse de pe cap, astfel încât, m-am ales cu răni grave, din a căror cauză, n-am putut să-mi revin până a doua zi. 

11-12 august, 1941
                Spre dimineaţă mi-am revenit şi am constatat că aveam capul înfăşurat în bandaje. Rănile mă dureau, dar nu am vrut să merg la spital. Am rămas alături de camarazi, continuând drumul într-o căruţă. Lângă mine era sanitarul nostru, sergentul Anastasiu, care avea grijă să-mi schimbe bandajele.

12-18 august, 1941
              A început să se strângă cercul în jurul trupelor sovietice. Până la Bug se predaseră patru armate inamice. 
Ne aflam în satul Verosetia pentru refacere şi a fost prima dată, după atâta drum şi încleştare, când ne-am spălat şi noi şi ne-am odihnit niţel. Eram fericiţi că ne vom întoarce în ţară. 

19 august, 1941
              Am început pregătirile pentru plecare, dar nu spre ţară, ci pentru trecerea Bugului. Ordinul venise de la mareşalul Antonescu. Acesta ne-a lăudat mai întâi, că suntem o armată de elită, vitează şi nu mai ştiu cum, apoi ne-a ordonat să trecem Bugul, alături de armatele germane. Acest lucru nu ne-a încântat deloc.

20-21 august, 1941
               Am trecut Bugul şi am înaintat spre Nipru. Sovieticii nu au putut să-şi ia toate catrafusele în retragerea lor precipitată şi au incendiat muniţia, carburanţii şi efectele militare. 

22-24 august, 1941
                 Am pătruns în oraşul Ofrapol, dar n-am rămas mult timp acolo. Trebuia să înaintăm mereu spre alte puncte principale, împreună cu trupele nemţeşti şi ungureşti. Soldaţii unguri nu voiau să stea de vorbă cu noi şi nici să ne răspundă la salut.  
                   

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

6 august, 1941
                 Când ne-am trezit  de dimineaţă era linişte. Dar, pe la ora nouă, servantul de la puşca-mitralieră, Popescu Gheorghe, ( din Cervenia) a spart liniştea.
                 - Crăiţă, vino repede aici! Se aude o maşină acolo, pe drum! Vezi tu, ce e, că eu nu văd de porumbu' ăla!
Am privit spre drum şi am aşteptat până când maşina a apărut în câmpul vizual, lăsând-o să se apropie la 30 de metri.
                 - Măi, da' ăsta-i domn' maior Doşoveanu, doctoru'! Ce, nu-i cunoşti maşina?
                 - Măi băieţi, nu trageţi! Sunt eu, doctorul, zicea domn' maior, când l-a văzut pe Gheorghe cu degetul pe trăgaci.
                 - Nu tragtem, domn' maior, că v-am recunoscut maşina!
                 - Măi băieţi, sunteţi toţi vii şi întregi? Bine c-aţi scăpat teferi!
Bucuria doctorului nu era pentru integritatea noastră, ci pentru că Gheorghe nu apucase să apese pe trăgaci. L-am lăsat pe maior să-şi vadă de răniţi şi ne-am îndreptat atenţia spre satul în care se aflau cazacii. Excadronul 3 pornise la atac şi ne tot gândeam cum să-i ajutăm pe băieţi să câştige lupta. Nu aveam prea multe posibilităţi, doar să privim prin luneta tunului, să vedem ce se petrecea în satul pe care trebuia să-l elibereze Excadronul 3 din mâinile cazacilor. Aşa am văzut că, atunci când avantgarda Excadronului 3 mai avea vreo 150 de metri până să intre în sat, i-au ieşit în întâmpinare cazacii cu săbiile. Ai noştri, luaţi prin surprindere, au sărit de pe cai şi, deşi aveau şi ei săbii, au dat drumul cailor, s-au amplasat în teren şi au deschis focul cu armamentul din dotare. Şi, a început nebunia:cazacii călare, ai noştri, pe jos. Distanţa era cam mare şi cu greu îi deosebeam pe băieţii noştri de cazaci, astfel încât să-i putem ajuta în vreun fel. 
Totuşi, comandantul tunului a ordonat să se tragă 4-5 proiectile în spatele cazacilor, care au bătut în retragere imediat ce s-au simţit luaţi în vizor. Atacul a fost foarte rapid. Nu ştiu, dacă a ţinut mai mult de un sfert de ceas. Cazacii s-au retras în sat, iar ai noştri au prins caii şi au început să-i urmărească la galop. În timpul luptei trei cercetaşi au căzut prizonieri şi şase soldaţi au fost răniţi. Cercetaşii au fost recuperaţi, deoarece cazacii n-au mai avut timp să-i ia cu ei. În plus, aveau mulţi morţi şi răniţi. 
Ceea ce s-a întâmplat, însă, după ce am părăsit satul, e demn de filmele de comedie. Ruşii au adus o baterie de artilerie pe deal şi se pregăteau să ne atace. Numai că noi plecaserăm de mult din sat. Şi, pe la ora trei după- amiază, au început să bată cu artileria, de-au întors pământul pe dos. Au distrus multe case şi au ucis mulţi oameni nevinovaţi. Când au intrat în sat şi au constatat că nu era picior de inamic ,probabil, au amuţit.

7 august, 1941
                Am revenit la unitatea noastră şi am reluat urmărirea inamicului, ce începuse să se retragă, după ce s-a rupt linia frontului. 

8 august, 1941
               Echipa mea avea misiunea să flancheze Excadronul 4 pe partea dreaptă. Luînd contact cu inamicul, l-am informat imediat pe domn' căpitan Dobrescu. Acesta a ordonat să ne oprim şi să înfruntăm inamicul. Am descălecat, am trimis caii într-un loc sigur şi am început să ne duelăm cu inamicul, ce se ascunsese într-o căpiţă cu fân. Ne-am apropiat de căpiţă, trecând printr-un lan de porumb.Am tras cu armele pe care le aveam şi cu puşca-mitralieră până l-am scos pe inamic din ascunzătoare. Erau doi soldaţi, care au şi murit în schimbul de focuri. 
Pe centrul înaintării, însă, inamicul nu a fost înfrânt complet. Acesta a rezistat mai mult spre partea de sud a unui sat, căruia îi spuneau Codrii, producându-ne pierderi însemnate, printre acestea numărându-se: soldatul Bunea Ion şi sergenţii Drăgulin şi Stoica Mihai. Pe morţi i-am îngropat, pe răniţi i-am evacuat, iar noi am rămas cu un gust amar din cauza despărţirii de tovarăşii de luptă. 
                Deoarece inamicul nu fusese înfrânt definitiv, am primit ordin să rămân cu echipa pe loc şi să asigurăm paza. Am rămas toată noaptea acolo. Drept să spun, ne era teamă, fiindcă nu aveam pe nimeni pe lângă noi. Eram singuri împotriva unui inamic încă puternic.
 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

       Am părăsit poziţiile în plină zi. Ne-am strecurat prin vale, feriţi de privirile inamicului. La început am mers pe jos, pe lângă cai, vreo 200 de metri, apoi am încălecat şi ne-am depărtat de sat la trap întins. Nimeni nu ar fi crezut că ne-am retras pe sub nasul ruşilor , în plină zi, fără să ne observe nici chiar avioanele lor , care mişunau prin zonă. Dar, chiar dacă ne-ar fi observat, nu ne-ar fi atacat, fiindcă aveam camioanele capturate şi, mai ales, aveam echipamentul asemănător cu al lor. De aceea nu intram în panică atunci când apăreau avioanele, ci ne continuam drumul, ca şi când nici usturoi nu mâncaserăm, nici gura nu ne mirosea. 
Echipa mea a primit ordinul de a asigura spatele detaşamentului.După ce i-am păcălit pe ruşi, am mers tot mai mult spre nord, apropiindu-ne de linia frontului. Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât zgomotul bombelor se auzea mai tare. După vreo patru ore de mers, am ajuns aproape de linia frontului lângă o şosea. De-o parte şi de alta a şoselei erau copaci, care camuflau foarte bine tancurile sovietice. 
                    - Măi băieţi, ne-a zis căpitanul, vedeţi câte trupe inamice sunt de-a lungul şoselei? Nu mai putem înainta într-acolo, c-o să dăm nas în nas cu ruşii. Trebuie s-o luăm la stânga, spre nord. Dar trebuie să trecem dealul care se vede în faţă. Dacă trecem neobservaţi, mergem şi ocupăm un sat de-al lor, la vreo 4km. Altă scăpare nu avem! Satul nu e mare şi, probabil, nu sunt trupe puternice acolo. Trecem în cea mai mare linişte şi ordine. Chiar dacă ne încearcă cu foc, să nu daţi semne de panică, ci să vă continuaţi drumul, ca şi când nu v-ar interesa nimic!.
Tanchiştii sovietici ne observaseră deja, căci se uitau la noi de pe tancuri, dar erau derutaţi de prezenţa camioanelor lor în mijlocul coloanei noastre. 
Am pornit la pas pe drumul indicat de căpitan şi, când am început să urcăm dealul, ruşii ne-au încercat cu un proiectil, care a căzut alături. Deşi tremuram cu toţii de frică, n-am schiţat niciun gest care să ne trădeze şi, odată ajunşi în deal, am executat trap. Desigur, ruşii au mai tras spre noi câteva proiectile, dar, dacă nu ne-au mai văzut, ne-au lăsat în pace. 
Vreo 2km am mers la galop, de duduia pământul sub copitele cailor, până ne-a oprit domn' căpitan.
                    - Crăiţă! Unde eşti, mă?
                    - Aici, domn' câpitan, ordonaţ'!
                    - Îţi iei echipa şi te întorci pe unde am venit, că a rămas un tun în urmă! Fără tun să nu vii!
                    - Înţeles, domn' căpitan!
Mi-am luat echipa şi, iute, am plecat după tun, dar tunarii veneau cu tunul, de-i sfârâiau roţile. 
                    - Trebuie să ocupăm satul acela, ne-a spus căpitanul, după ce am venit şi noi cu tancul. Trebuie să-l ocupăm neapărat! Dacă îl ocupăm nu mai plecăm de-acolo, că nu mai avem încotro. Aşteptăm, că odată şi-odată, va cădea şi oraşul şi împreună cu el toată linia frontului.
Soarele începuse să apună. Căpitanul a luat toate măsurile necesare pentru intrarea în sat. A numit o grupă care avea rol de cercetare. Grupa, la rândul ei, a numit doi cercetaşi. Aceştia mergeau în faţa noastră la mică distanţă.Mergeau călare 100-200 de metri şi întorceau caii brusc. Apoi mergeau la galop alte câteva sute de metri. Făceau aceste "minciuni" în mod special, ca să fie observaţi de inamic. Acesta, crezând că a fost descoperit, deschidea focul, făcându-şi cunoscută prezenţa în zonă. 
Cercetaşii au executat 2-3 "minciuni", dar nu au descoperit nimic. Apoi au intrat în sat şi au săltat un civil rus, pe care l-au adus la căpitan. Cu ajutorul lui Ştefan, basarabeanul, căpitanul a aflat de la rus, că în urmă cu vreo două ore, prin sat a trecut o unitate căzăcească de cavalerie şi că aceasta se afla în acel moment la 4-5 km distanţă, într-un sat vecin.
Am intrat cu toţii în sat, iar comandantul ne-a organizat dispozitivul. Grupa sergentului Măglaşu, alcătuită din două echipe ( una condusă de mine), a ocupat poziţie pe drumul ce intra în sat. Celelalte grupe au fost instalete la celelalte intrări ale satului. 
Se înserase de-a binelea, când am terminat noi instalarea. Echipa mea s-a instalat de-o parte şi de alta a drumului. Cealaltă echipă s-a instalat în dreapta noastră, fiind orientată spre nord. În partea stângă, spre sat, a fost instalat un tun de câmp de la regimentul de artilerie călăreaţă. În faţa noastră, în vale, era un câmp cu grâu secerat de curând. Satul în care se duseseră cazacii se vedea spre răsărit, pe direcţia tunului de câmp. 
După ce şi-a instalat trupa, căpitanul Dobrescu a încercat să ia legătura cu unităţile noastre, de care începuserăm să ne apropiem din nou. Vuia văzduhul de semnale ruseşti, româneşti, nemţeşti, dar mai mult ruseşti, fiindcă erau la ei acasă, ceea ce făcea imposibil contactul cu unităţile noastre. După multe încercări, telegrafistul a reuşit să stabilească legătura cu regimentul. 
Colonelul Hristea a fost plăcut surprins, aflând că suntem cu toţii în viaţă şi că avem numai doi răniţi şi pe deasupra captură de război.  El i-a transmis ordin căpitanului nostru să nu plecăm din locul în care ne aflam, deoarece a doua zi, pe la zece, va veni cu restul trupei înspre noi. Totodată ne-a rugat să avem grijă de răniţi, până la sosirea doctorului, maiorul Doşoveanu. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

5 august, 1941
                Acestea au fost indicaţiile căpitanului şi noi le-am executat întocmai. Echipa mea a ocupat poziţie de luptă lângă drumul ce ducea spre sat. Tunurile au fost aşezate în poziţie de tragere: unul la est, altul, la nord. Dimineaţa ne-a găsit instalaţi deja în teren. Aveam puşca-mitralieră în poziţie de tragere, spre drum. Eu îmi săpasem un locaş de tragere pentru poziţia !în genunchi", dar, ajungându-mă oboseala, am adormit lângă mitralieră preţ de trei ore. După ce m-am trezit, am efectuat o cercetare a terenului. 
               În faţă, spre nord, era drumul ce cobora spre sat printre dealuri. Se vedea ca-n palmă. În partea cealaltă, spre sud, de o parte şi de cealaltă a drumului, se vedeau lanurile de grâu, proaspăt secerat şi strâns în căpiţe. Sus, pe deal, se zărea o clădire înconjurată de o curte largă, plină cu păsări. Era colhozul. 
Am luat-o spre deal cu intenţia să văd mai bine împrejurimile, dar, privind spre nord, am văzut un soldat inamic pe bicicletă, care venea să verifice firele de telefon.
Am trecut imediat la puşca-mitralieră. Eram bine camuflat şi rusul nu putea să mă vadă. De altfel, nici nu era în sectorul meu, ci în sectorul grupei conduse de sergentul Măglaşu Florea. Dar toţi soldaţii, în frunte cu sergentul lor, dormeau duşi, în căpiţele de grâu. Astfel, am fost nevoiţi să preluăm noi sarcina de a urmări acţiunile inamicului în locul grupei lui Măglaşu.
Rusul mergea foarte relaxat pe lângă firul de telefon. S-a oprit o clipă, a privit în urmă, apoi spre sat, să se asigure că nu-l vede nimeni şi şi-a aprins o ţigară. Cred că fuma mahorcă, fiindcă se vedea o dâră groasă de fum în urma lui. Înainta spre noi, printre căpiţele de grâu şi l-am lăsat să se apropie la aproximativ 50 de metri.
                 - Stai, că trag! Predă-te! - am strigat eu către rus.
A vrut să fugă, dar şi-a dat seama că nu mai avea încotro. Când am mai tras şi un foc de avertisment, rusul a ridicat mâinile, arătând că se predă. 
La scurt timp, în partea de nord a apărut un alt soldat rus, tot pe bicicletă şi cu aceiaşi misiune: verificarea firelor de telefon.Aşa am înzestrat echipa cu două biciclete. Dar situaţia nu era una fericită. Inamicul începuse, deci, să ne viziteze, iar Măglaşu şi ai lui nu se treziseră încă. Nici să-i avertizăm nu puteam, fiindcă pe unul dintre soldaţi îl trimesesem cu "bicicliştii" la centrul de comandă şi-mi mai rămăseseră doar patru soldaţi şi, dacă trimeteam pe  unul din ei la Măglaşu, rămâneam descoiperiţi.Ori, trebuia să fim foarte atenţi, mai ales că în vârful dealului din faţă a şi apărut un camion inamic cu cinci soldaţi şi un câine-lup. 
Am lăsat camionul să coboare dealul, iar când s-a apropiat la 150 de metri, am deschis focul cu mitraliera. Am ţintit cauciucurile, dar şoferul a virat la stânga, reuşind să întoarcă maşina şi să urce dealul pe unde venise. Soldaţii săriseră din camion şi urcau dealul în fugă, până au reuşit să urce din nou în camion din mers. 
Grupa de soldaţi, amplasată în partea de nord, a fost mai norocoasă, fiindcă a reuşit să captureze un camion inamic şi pe soldaţii din el.
               Numai că, inamicul aflase de prezenţa noastră acolo şi a trimis tancurile. Se îngroşa gluma! Totuşi, n-am stat pe gânduri,ci am ataşat la mitralieră un încărcător cu cartuşe de ruptură. Am urmărit tancul, până a ajuns la 150 de metri, apoi am descărcat toate cartuşele în şenilele lui.  Acţiunea mea n-a avut rezultatul sperat, ci, din contră, a deconspirat prezenţa noastră acolo. Astfel, tancul a trimis un proiectil spre noi, dar acesta a căzut în spatele poziţiilor noastre. Un al doilea proiectil a căzut în faţa noastră şi ne-a împroşcat cu pământ. 
Ne-au sărit în ajutor băieţii noştri de la tunurile de câmp. Ei au tras asupra tancului, dar nici ei n-au fost încununaţi de succes, fiindcă nu aveau muniţia necesară într-o luptă cu tancurile. 
Nu ştim din ce motive, tancul a făcut cale-ntoarsă şi un altul i-a luat locul, dar şi acesta a procedat la fel. 
Băieţii lui Măglaşu s-au trezit, în sfârşit, când au auzit bubuiturile, dar au stat nemişcaţi, deoarece tancul era la aproximativ 50 de metri de ei şi i-ar fi nimicit, dacă îi descoperea. 
                 Pe la ora 12:00 a venit agentul de legătură, trimis de căpitan şi ne-a spus să părăsim poziţia în cea mai mare linişte şi să ne ducem să ne luăm caii de la adăpost. După ce ne-am regrupat, căpitanul ne-a dat noi ordine.
               - Maşinile şi pe prizonieri - ne-a spus el- îi luăm cu noi. Îi băgăm la mijloc şi ne retragem tot pe drumul pe care am venit, dar cu mare atenţie! Vedeţi cum se instalează ruşii în vârful dealului, ca să ne atace? Trebuie să plecăm cât mai repede de aici!.
 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

              
                               În momentul declanşării atacului ne-am deplasat spre calea ferată. Lângă aceasta era o pădurice de salcâmi, numai bună pentru camuflaj. 
                     - Băieţi, ne oprim aici, în salcâmii ăştia, până se lasă seara! N-avem mult de aşteptat, cel mult o jumătate de oră - ne-a zis căpitanul.
am rămas acolo, în salcâmi, aşteptând momentul prielnic pentru a ne continua acţiunea. În scurt timp şi-a făcut apariţia, în mare viteză, o locomotivă de manevră spre care am reuşit să tragem numai 2-3 focuri de armă. Soldaţii de pe locomotivă aveau arme automate şi l-au rănit pe subofiţerul Dumitrana în mână. Apoi locomotiva s-a dus şi nu s-a mai văzut.
Am traversat calea ferată, iar prima linie a detaşamentului a început înaintarea, trecând printr-un lan de grâu. Înţelegerea era ca înaintarea să se facă în cea mai mare linişte şi să nu se răspundă cu focuri de armă la provocările inamicului, pentru a nu fi descoperiţi.Astfel, doi soldaţi au fost răniţi: unul în mână, celălalt, în spinare. Cum se mai văita, sărmanul! 
Eu, aflându-mă cu echipa în ariergardă, nu eram la curent cu tot ceea ce se întâmpla în prima linie. Aveam, însă, datoria să transmit informaţii din spatele detaşamentului şi le transmiteam din om în om.
                     Ei, am înaintat noi aşa, preţ de 15 minute. Din linia întâi s-a auzit o rafală de mitralieră, apoi zgomotul a încetat. Cunoşteam bine acea mitralieră: era a noastră! Totuşi, am mărit atenţia. Un agent de legătură a venit şi mi-a spus că, pe lângă tunurile şi caii, pe care noi îi aveam în grijă, urma să primim şi un  camion inamic cu 6 prizonieri.
                     - Ia te uită, frate! Ne motorizăm , după cum se vede treaba! - le-am zis eu băieţilor, bucuros pentru capturarea camionului inamic.
La puţin timp după aceea, căpitanul a ordonat să încălecăm, deoarece trebuia să pornim spre Moara. 
Pentru ca acţiunea noastră să reuşească fără nicio problemă, era bine să obţinem nişte informaţii de la prizonieri, dar niciunul dintre noi nu ştia ruseşte. Pe drum, însă, am întâlnit un basarabean şi câţiva ucraineni. Ştefan, basarabeanul, ni s-a alăturat. I s-a dat calul unui soldat rănit şi a fost trimis la grupul de comandă. El ne-a ajutat să obţinem de la prizonierii ruşi informaţiile necesare asupra treseului pe care îl aveam de urmat. 
Când mai era aproape o oră până la ziuă, am ajuns la destinaţie. Satul Moara avea 50-60 de case şi un colhoz. Era străjuit de dealuri la est şi la sud, iar spre nord de o vale. Am intrat în sat pe la nord şi prima acţiune a fost distrugerea firelor de telefon. Nu ştiu, dacă am reuşit noi să le distrugem pe toate atunci, fiindcă era noapte şi nu se vedeau. În sat nu era nicio unitate inamică, toate trupele fiind grupate pe linia frontului. Ne aflam în spatele liniei de bătaie, la aproximativ 40 km. Era linişte, nu se auzeau nici tunurile, nici brandurile. Dar, foamea şi oboseala ne dădeau mari bătăi de cap.De aceea, căpitanul ne-a adunat şi ne-a zis:
                        - Măi, băieţi, ne-am îndeplinit misiunea pentru care am venit aici. Acum trebuie să ne hrănim şi să ne odihnim. Am vorbit cu preşedintele colhozului, l-am trezit din somn, să ne facă ceva de mâncare. A promis că va fierbe nişte ouă. În ceea ce priveşte misiunea noastră, am încercat să iau legătura cu unităţile noastre prin gheu, dar a fost imposibil să prind ceva. Distanţa e prea mare. Dar... În sfârşit, satul ne aparţine şi trebuie să-l apărăm. Iată care e planul: caii vor rămâne în sat, la adăpost. O grupă de soldaţi va merge la marginea satului în partea de nord, iar o altă grupă, pe firul văii, spre est şi se va instala lângă drum.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                           Trecusem de ce fusese mai greu. Misiunea mea era ca şi încheiată. Se vedea răsărind la orizont ultimul sat pe care trebuia să-l stăbat, căruia am înţeles că i se spunea Hetmanenta. Nu ştiu, dacă e denumirea corectă, dar nu cunoşteam limba şi s-ar putea să fi înţeles greşit numele localităţii. 
Am ajuns la timp şi primul contact l-am avut cu un grup din avantgarda Excadronului 4. Apoi m-am prezentat la comandantul Excadronului, căpitanul Dobrescu Alexandru.
                 - Domn' căpitan! Permiteţi să raportez! "Misiunea Bug a fost îndeplinită!" Sovieticii se retrag dincolo de Bug, fără să opună rezistenţă!
                 - Caporal Crăiţă, te felicit pentru îndeplinirea misiunii! Acum ştim ce-avem de făcut! Transmite-i comandantului de pluton, că se poate considera un om fericit, că are astfel de ostaşi în subordine!
                - Înţeles, domn' căpitan! Să trăiţi!
Imediat ce au primit informaţiile despre "misiunea Bug", trupele noastre au început înaintarea. Am participat şi eu la acea acţiune, alăturându-mă Excadronului 4. Înaintam pe un drum străjuit de pădure. Până la căderea serii, am străbătut pădurea, dar nu fără incidente, deoarece ruşii ne pregătiseră o ambuscadă.Trăgeau în duşmănie, dar nu ne-au provocat pierderi mari. Ei se bazaseră pe ajutorul infanteriei, dar aceasta nu i-a ajutat deloc, fiindcă părăsise mai devreme poziţiile de la marginea pădurii şi au dat greş. Din sens opus venea şi plutonul nostru. Eram din nou împreună şi împreună aveam să trecem şi prin alte suferinţe. 
Imediat ce ne-am reîntâlnit, s-a ordonat cantonarea trupelor pentru odihnă şi regrupare. Era vai, de odihna noastră! 
Sublocotenentul m-a chemat şi mi-a ordonat să-mi iau echipa şi să ne întoarcem pe drumul pe care veniserăm, până la capătul celălalt al pădurii, să asigurăm spatele trupei.
                   - Să nu pleci de-acolo, până nu-ţi trimit agent de legătură cu noile ordine!
                   - Am înţeles, domn' subl'ent!
                   - S-ar putea să rămâneţi acolo şi mâine şi să vă confruntaţi cu vreo unitate inamică rătăcită! Dar, după cât sunt de dezorientaţi sovieticii, nu cred că mai au forţă să opună rezistenţă!- a mai zis sublocotenentul.
Am luat cu noi hrană rece pentru vreo două zile şi ne-am dus de-am ocupat poziţia indicată de sublocotenent. Am executat trap forţat şi până la apusul soarelui eram la destinaţie. După ce ne-am instalat pe poziţie, am făcut un mic conăvăţ, de care să legăm caii pe timpul nopţii. Le-am dat şi lor fân de i-am săturat, că era din belşug prin pădure. Când am terminat cu toate  acestea, se înserase de-a binelea. Eram aşezaţi cu faţa spre sat: opt soldaţi cu două puşti-mitralieră.

3 august, 1941
               După o noapte liniştită, ne-am trezit în zorii zilei şi am reluat pânda. Până la amiază nu primiserăm niciun ordin. Dintr-o dată au apărut 6 avioane de vânătoare sovietice şi au mitraliat drumul din pădure, de sărea praful!.
               - Ia uite, mă Crăiţă, ce păţeam, dacă ne instalam pe drum!-  mi-a zis un camarad.
               - Păi, eu de ce am zis, mă, să ne dăm cu vreo 40-50 de metri spre est? Dacă ne instalam pe drum, nu aveam nici vizibilitate asupra împrejurimilor şi, pe deasupra eram şi ţintă uşoară pentru ei.
Spre fericirea noastră, n-a trecut mult timp şi a venit agentul de legătură, care ne-a transmis ordinul să urmărim unităţile noastre, Excadronul nostru fiind atunci în rezervă mobilă. 
Spre seară, avantgarda Regimentului, Excadronul 2, a avut câteva ciocniri cu sovieticii care rătăceau prin pădure.

4 august, 1941
                Trupele române au continuat urmărirea inamicului spre sud. Am pătruns într-un mare oraş şi ne-au întâmpinat cu tiruri de mitralieră. Nemţii, împreună cu vânătorii de munte şi cu Regimentul 3 Călăraşi, au trecut la atac spre seară. Nemţii au atacat cu tancurile.  Din teoria militară noi ştiam că un atac se dă în zorii zilei, dar, iată, practica ne-a demonstrat că atacul este eficient atunci când îl surprinzi pe inamic. 
Excadronul nostru s-a oprit din urmărire, pentru a i se distribui hrana. Dar, în timp ce primeam raţiile de mâncare, plutonul nostru a primit ordinul de înaintare. Trebuia să încălecăm repede, dar noi nu puteam din cauza gamelelor cu supă care ne frigeau palmele. Mutam noi gamelele dintr-o mână în alta, dar nici aşa nu era bine.Apoi ne ajutam unul pe altul: unul ţinea gamelele, până încăleca celălalt, apoi schimbam rolul. 
                 - Duppăăăă mineeeee, înainteee! - a ordonat comandantul.
Tot plutonul a pornit "după el, înainte" mânând caii cu o mână, iar cu cealaltă ţineam gamelele cu supă. Cum să mai mănânci?
                 - Traaap, maaaarş!- a răsunat a doua comandă.
Gamelele cu supă erau deja pe jos. 
Dar, de ce atâta grabă? Plutonul nostru fusese ales pentru o misiune specială. Comandantul Diviziei 8 Cavalerie, Dănescu, a format un detaşament format din vreo 60 de soldaţi pentru acea misiune. Detaşamentul format era dotat cu 12 PM-uri, un gheu şi două tunuri de câmp de la artileria călăreaţă. Era condus de un sergent. Încheietor de detaşament era un subofiţer, Dumitrana, iar comandant era căpitanul de stat major, Dobrescu Alexandru, nou venit la comanda Excadronului. Era un adevărat ofiţer: curajos, cu sânge rece.
                 - Măi băieţi, - ne spunea el,- avem de îndeplinit o misiune periculoasă. Dar, pe cât e de periculoasă, pe atât e de frumoasă. O adevărată misiune de cavalerie! Iată ce avem de făcut: trebuie să trecem linia inamică din partea de est a oraşului. Peste o jumătate de oră ai noştri vor pleca la atac împreună cu nemţii.Noi vom profita şi vom traversa calea ferată ce duce spre oraş. Când ajungem la calea ferată, ne organizăm pentru a pătrunde în dispozitivul inamic, adică: vom ocupa satul Moara, la aproximativ 40km în spatele inamicului. Satul nu e mare, dar acolo se află centrul legăturilor telefonice ale inamicului. Misiunea noastră este să distrugem toate firele de telefon. Ne vom organiza astfel: caii rămân în grija unor soldaţi. Ceilalţi soldaţi vor lua poziţie de înaintare, mai puţin o echipă, care trebuie să asigure spatele detaşamentului. Echipa ta va fi ariergarda detaşamentului, Crăiţă! Nu vreau să fim surprinşi de inamic din spate. Ştiu că mă pot baza pe tine şi de aceea te-am numit!
                     Atacul a început la ora stabilită. În dreapta noastră, Regimentul 3 Călăraşi, împreună cu o parte din Regimentul 2 - partea care mai rămăsese după plecarea noastră sub comanda generalului Radu Korne - şi unităţile germane, trăgeau de nu se mai vedea oraşul de-atâta fum. Nici sovieticii nu se lăsau, trăgeau şi ei de mama focului. 
Generalul Korne mergea în prima linie de trăgători împreună cu grupul de comandă al detaşamentului. L-am văzut când s-a apropiat de un soldat care se culcase la pământ de frica gloanţelor şi l-a îmboldit uşor cu bastonul:
                 - Hai măi, dă-i drumul, că inamicul ne aşteaptă!
Nefericitul soldat, văzându-l pe general lângă el, a rupt-o la fugă, de-i sfârâiau călcâiele. Generalul îi decora pe soldaţi chiar pe câmpul de luptă. Avea decoraţiile la el şi, în timpul atacului, pe care îl vedea că este un adevărat ostaş, îl decora pe loc.
        

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

30 iulie, 1941
             Am făcut o pauză, oprindu-ne la aproximativ 30 km de Bug, la marginea unui sat. Acolo am efectuat pregătirea de luptă, necesară pentru atacul asupra Bugului.

1 august, 1941
               Am pornit împreună cu nemţii spre Bug, strângând cercul în jurul trupelor sovietice. Atunci am văzut noi că nemţii aveau pierderi însemnate.

2 august, 1941
               Am ajuns la Bug şi am mers în josul lui, spre sud.În satul Osiski, pe care l-am ocupat, Smărăndescu, comandantul plutonului a fost înlocuit cu un tânăr sublocotenent, Ciuciu, care, deşi avea numai 21 de ani, era tare curajos. 
Ruşii au ripostat, fiindcă se grăbeau să treacă mai repede Bugul. 
La marginea dinspre nord a satului ne-am întâlnit cu un pluton de maghiari. Ofiţerul nostru i-a salutat pe maghiari, dar ei n-au răspuns la salut. Această atitudine l-a indignat pe Ciuciu, care le-a tras o înjurătură oltenească, el fiind din Craiova. 
Ajunseserăm, deci, la Bug şi trebuia să-l înştiinţăm pe comandantul Excadronului despre îndeplinirea misiunii. Sublocotenentul Ciuciu, deşi era nou la comanda plutonului, m-a luat de-o parte şi mi-a zis:
              - Caporal Crăiţă! Văd că eşti un ostaş de nădejde. Tocmai de aceea îţi încredinţez o misiune.Nu vei primi niciun înscris. Te duci înapoi la comandantul Excadronului şi-i raportezi: "misiunea Bug a fost îndeplinită fără luptă!". Vei traversa trei sate, dar să nu îţi fie teamă! La ruşi e mare dezordine şi n-o să te observe. Totuşi, te rog să lucrezi cu atenţie! Ai înţeles?
              - Înţeles, domn' subl'ent! Să trăiţi!
Apoi sublocotenentul a întocmit o schiţă a traseului pe care îl aveam de urmat pentru îndeplinirea misiunii. Am luat harta şi mă pregăteam de plecare, când sublocotenentul m-a oprit şi mi-a zis:
                - Caporal!
                - Ordonaţi!
               - Schimbă calul cu unul mai robust, al tău mi se pare cam obosit. Să nu ai necazuri cu el pe drum!.
                - Nu mă despart eu de iapa asta, domn' subl'ent! Cu ea am început războiul, cu ea vreau să-l termin, dacă mi-o ajuta Dumnezeu!.
E drept, aveam o iapă mărunţică, dar nici eu nu eram mai răsărit.
Am verificat încă o dată harta. Aveam de parcurs vreo 8 km, aproximativ o oră de trap întins. 
În sfârşit, am încălecat, mi-am luat rămas bun de la camarazi, l-am salutat regulamentar pe Ciuciu, iar el a venit la mine şi mi-a strâns mâna. Gestul lui m-a surprins, deoarece aşa ceva nu se întâmpla prea des. 
După câteva zeci de minute am ajuns la marginea primului sat, paremi-se, Kaneeba. Ca să nu fiu observat de prea mulţi curioşi, am iuţit trapul calului. Totuşi, câţiva bătrâni, nişte femei şi copii m-au văzut şi încercau să mă oprească. Nici n-am vrut să aud şi, în ciuda căldurii şi a setei, care ne cuprinsese pe mine, dar şi pe calul meu, mi-am văzut de drum cu cea mai mare viteză. 
În satul următor era lume multă, totuşi, am oprit lângă o fântână să beau apă. La fântână era o cazeică. Lua apă. Şi, fără să descalec, i-am cerut să-mi dea şi mie să beau apă din găleata ei. Mi-a făcut semn să aştept niţel şi a dat fuga până în casă, de unde  s-a întors cu o cană. A umplut cana şi a întins-o spre mine. 
               -Net! Bea tu prima!- i-am zis.
Eram prevăzător, că aşa eram instruiţi: să nu bem apă şi să nu mâncăm din alimentele primite de la civili, să nu fim otrăviţi.
               - Ha, ha! - a râs femeia şi a băut o cană întreagă cu apă, ca să-mi demonstreze că nu aveam de ce să mă tem.
                 - Ahhhhaaa! - a făcut, după ce a golit cana şi s-a şters cu mâna la gură.
Am luat cana repede din mâna ei şi am băut pe nerăsuflate. Iapa mea a întins şi ea botul spre găleată, că îi era sete, sărmana! Femeia a luat găleata şi i-a dat să bea. Dar eu, fiind ocupat cu potolirea setei, nu am băgat de seamă când s-a adunat atâta lume în jurul meu. Femeile îmi aduceau merinde şi mă îmbiau să mănânc. Aş fi mâncat eu, că mi-era foame, dar mă temeam să nu mi se întindă vreo cursă şi ar fi fost grav ca , din această cauză, să nu-mi îndeplinesc misiunea. 
Pe de altă parte, tot eu îmi ziceam că oamenii aceia n-aveau intenţii rele, căci, din câte am putut să înţeleg, habar nu aveau ce naţie de om oi fi şi eu, că nu văzuseră alţi ostaşi străini pe-acolo.
                 - Eu, romanski! Romanski! am venit călare dinpartea aia! În urma mea vin alte trupe. Şi din partea ailaltă, la fel! - minţeam eu, să nu se afle că eram singur.
Am luat, totuşi, câteva îmbucături la repezeală. Aş mai fi stat eu la taclale cu femeile acelea, că tare frumoase mai erau, dar războiul e război şi misiunea, misiune! Am salutat mulţimea curioasă, am mulţumit pentru mâncare şi pe-aci ţi-e drumul!. 
Vestea sosirii mele în sat se răspândise cu viteza luminii până la marginea satului. Oamenii ieşeau pe la porţi să mă vadă, de parcă ar fi trecut o nuntă prin sat. La ieşirea din sat mi-a ţinut calea un bătrân, care nu s-a lăsat până nu am oprit. Încerca să-mi spună ceva, dar numai după ce am trecut la limbajul semnelor, am înţeles că era vorba despre nişte arme şi echipamente ruseşti, agăţate într-un stâlp de telegraf. Erau vreo 6 arme cu baionetă şi aveau încărcătoarele pline. Bătrânul s-a repezit să ia armele şi să mi le dea, dar l-am oprit şi i-am arătat să-mi dea numai una dintre ele, că nu aveam timp pentru "captură de război".
Am luat închizătorul armei şi i-am cerut bătrânului să facă la fel cu celelalte şi să-mi dea închizătoarele, apoi să aşeze armele la locul lor. În timp ce bătrânul punea armele la loc, am ţâşnit ca din puşcă şi, la ieşirea din sat, am aruncat închizătoarele. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( continuare)

 22 -23 iulie, 1941
                   Am continuat urmărirea inamicului, dar am rămas cu un gust amar când am văzut cum ardeau tncurile ruseşti şi soldaţii odată cu ele.
În timpul urmăririi ne-am întâlnit cu trupele nemţeşti care ne depăşiseră pe timpul atacului. Îşi măriseră efectivele, fiindcă ruşii opuneau rezistenţă puternică. Pe timpul nopţii ne-am retras într-o pădure. Avioanele inamice ne-au bombardat şi au rănit vreo 5 -6 soldaţi de la artileria călăreaţă, care ne însoţea. 

24 -27 iulie, 1941
                  În primele zile am rămas în pădure.  Ne era foame, dar, din cauza înaintării rapide, bucătăriile de campanie au rămas în urmă.  De foame, am fiert grâu şi am mâncat. Lângă pădure era un lan mare de grâu şi ne miram că la noi, în Teleorman, grânarul ţării, n-am văzut aşa lanuri de grâu ca acolo. 
În zilele următoare vânătorii noştri au atacat inamicul şi l-au învins. Apoi am reluat înaintarea şi am trecut prin mai multe localităţi în care localnicii ne primeau cu bucurie. Pe lângă toate acestea, ne-a mai prins şi o ploaie puternică, ce ne-a udat până la piele, deşi ne acoperiserăm cu foile de cort.

27 iulie, 1941
             Am cantonat într-un sat în care artileria inamică ne-a supus unui tir intens, producându-ne pagube însemnate. A ucis 20 de cai, printre care şi calul comandantului regimentului Hristea Ion.

28 -29 iulie, 1941
                  Am început pregătirile pentru ocuparea poziţiilor de luptă. Comandantul Excadronului, căpitanul Lică Mihai, a fost înlocuit la comanda Excadronului cu căpitanul Dobrescu Alexandru. Totodată au fost înlocuiţi şi comandantul Divizionului 2, precum şi comandantul Excadronului 3. La comanda Divizionului 2 a fost numit căpitanul Ion, iar la comanda Excadronului 3, căpitanul Nicolae. 
Pentru întocmirea planului de luptă era necesară o misiune de recunoaştere a zonei înconjurătoare, pe care am executat-o cu soldaţii echipei pe care o conduceam. 
Când am revenit la bază, comandanţii excadroanelor întocmeau liste cu soldaţii care doreau să primească pământ în Basarabia sau Bucovina. Din regimentul nostru nu s-a înscris nimeni. Era un regiment alcătuit numai din olteni şi teleormăneni. Ce ne trebuia nouă pământ în Basarabia? S-au înscris alţii din alte regimente. Noi ziceam că, dacă atingem Bugul, aceasta ar fi ultima acţiune a noastră pe acel  pământ. Speram să ne întoarcem acasă, dar ne-am înşelat amarnic. 
Ruşii au încercat să treacă Bugul, dar a intrat în acţiune aviaţia nemţească şi a bombardat o porţiune de teren cuprinsă între Nistru şi Bug, tocmai locul ales de ruşi pentru traversare. 
Trupele ruseşti au fost încercuite. Trei divizii s-a u predat imediat. Altele 5 -6, au continuat să lupte, dar în cele din urmă, s-au predat necondiţionat.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( continuare)

    19 iulie, 1941
                  În zorii zilei am trecut Nistrul pe pontoane. Vânătorii de munte şi regimentele de nemţi au făcut cap de pod şi au avut multe pierderi. Artileria noastră trăgea neîncetat asupra cazematelor sovietice, dar acelea rezistau foarte bine. Erau construite numai din beton şi aveau câte trei creneluri dispuse pe trei laturi. La fiecare crenel era câte o mitralieră şi fiecare dintre ele trăgea într-o direcţie. Astfel se executa foc încrucişat între cazemate, încât cu greu se putea înainta printre ele. 
Cazematele mai erau împrejmuite şi cu un gard din sârmă subţire. Şi, fiindcă nu puteam înainta decât târându-ne, sârma ni se agăţa de centură şi de nasturii tunicii, îngreunându-ne şi mai mult înaintarea.
Dar cazematele trebuiau ocupate cu orice preţ. Pentru aceasta aveam nevoie de un plan. Aşadar, am întrerupt înaintarea să facem planul de bătaie şi ne-au surprins avioanele de bombardament ale ruşilor, "pline de icre", cum le spuneam noi. Avioanele au greşit ţinta, iar bombele au căzut la 150 -200m în urma noastră.  Pontonierii au fost loviţi în plin şi au murit atunci vreo 300 dintre ei. În cele din urmă, planul de atac a fost întocmit: unul dintre căpitani, al cărui nume nu l-am reţinut, a avansat ideea de a trece un tun anticar cu barca printr-un loc ferit de privirile inamice şi să tragem cu el chiar prin crenelurile cazematelor. Ideea a fost excelentă. 
                   Ruşii au mai slăbit tirurile, astfel încât am reluat înaintarea, dar fără să ne mai târâm pe jos. 
Ajunşi la cazemate, am aruncat câte o grenadă prin creneluri. Aşa am cucerit primul rând de cazemate. Celelalte rânduri ( unii spuneau că ar fi fost  vreo nouă) nu au opus rezistenţă, iar soldaţii ruşi s-au predat fără luptă. 

20 - 21 iulie, 1941
                     Noaptea dintre 20 şi 21 iulie am petrecut-o pe poziţii, între cazemate. Prima rezistenţă de pe Nistru fusese înlăturată. Ni s-au adus caii din urmă şi am început urmărirea inamicului.
Dimineaţa eram deja pe teritoriul inamic şi teama ne încerca din nou, văzând numărul mare de morţi şi de răniţi. 
Era o căldură teribilă, iar cadavrele zăceau alături de efectele militare şi de armamentul părăsit în grabă pe câmp. Miroseau îngrozitor. Treceam printre ele, urmărind inamicul prin Ucraina, dar urmărirea nu era deloc uşoară. Pentru a afla unde se ascundea inamicul şi când puteam să-l surprindem cu un atac noi, cavaleriştii, aplicam mai multe metode. Cât timp mergeam călare îndeplineam şi misiunea de cercetare, până vedeam inamicul şi nu-l mai scăpam din ochi după aceea. Dacă inamicul se instala pe poziţie şi opunea rezistenţă, noi descălecam şi ascundeam caii într-un loc sigur. Ei erau mijlocul nostru de transport şi trebuia să-i ocrotim ca pe ochii din cap. Lângă cai rămâneau totdeauna 2 -3 soldaţi care îngrijeau câte trei cai fiecare. 
După ce asiguram caii, atacam poziţia inamică. Dacă ne reuşea atacul, ni se aduceau caii de la adăpost şi continuam urmărirea inamicului. Nu dam înapoi nici atunci când atacul era respins. Stam agăţaţi de inamic, ţinându-l în şah, până soseau întăriri, adică: infanteria, vânătorii de munte sau artileria grea. 
Artileria ajungea de multe ori la 2-3 zile după atac, fiindcă venea pe jos, nu avea nici cai, nici maşini. Aşa se făcea că noi, cei de la cavalerie, eram puşi în situaţia neplăcută de a ne socoti cu inamicul pe cont propriu. Dar să nu mai vorbim de faptul că, de cele mai multe ori, acesta era superior din punct de vedere numeric.
 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

        9 iulie, 1941
                 Ne-am  oprit în satul Grimăncăuţi, iar spre seară am reluat înaintarea, trecând prin oraşul Briceni.  În Briceni erau multe familii de evrei. Eu nu am văzut, dar am auzit că mulţi dintre evrei au fost împuşcaţi de jandarmii români. Nu cred să fi fost adevărat, deoarece noi am fost primiţi bine de către locuitorii oraşului. 
 Din Briceni am plecat spre satul Fercăuţi, unde localnicii ne-au întâmpinat cu muzică. Dar, după atâta muzică  şi bucurie, ne-a prins o ploaie zdravănă, de ne-a făcut ciuciulete!.
Pe timpul nopţii dintre 9 şi 10 iulie am ocupat un sat vecin, dar de data aceea am fost întâmpinaţi cu "muzică" de mitralieră. Am "danasat" bine şi nu am avut pierderi de niciun fel. 

10 -12 iulie, 1941
                Am poposit în satul Româncăuţi. Vânătorii de munte ne-au depăşit, înaintând spre Nistru. În Româncăuţi am găsit un soldat, care, în timpul retragerii din Basarabia în 1940, a dezertat luând cu el echipamentul şi arma din dotare. Maiorul, comandantul Excadronului, ştia că acel soldat era de fel din Româncăuţi. Despre toate acelea aflase şi colonelul Hristea Ion, comandantul Regimentului. Acesta i-a transmis ordin soldatului dezertor să aducă echipamentul la unitate şi l-a iertat, gândind că, în acele condiţii grele de război, oricare  dintre noi putea să procedeze la fel.

13 iuli, 1941
               Am fost întâmpinaţi din nou cu muzică în satul Micăuţi. Acolo am participat cu toţii la o slujbă religioasă în memoria celor morţi pentru patrie. Până la acea dată aveam 20 de morţi şi 60 de răniţi.

14 -15 iulie, 1941
               Am înaintat spre Nistru şi pe timpul nopţii am trecut prin Hădărăuţi. Am tot mers aşa, până am ajuns într-o pădure, la aproximativ 15 km de Nistru. 

16 -18 iulie, 1941
                De la pădure am reluat înaintarea spre Nistru şi ne-am apropiat de el, intrând în satul Hiting, împreună cu ai noştri vânători de munte şi cu două regimente de nemţi. În Hiting am pierdut un maior, doi căpitani şi un soldat. I-am înmormântat cu onorurile cuvenite trăgând 20 de salve, chiar în faţa bisericii din sat. 
Ajunşi pe malul Nistrului, credeam că ne vom opri acolo şi ne vom întoarce acasă. Cu groază am aflat, însă, că rolul nostru nu se încheiase şi trebuia să continuăm acţiunile şi dincolo de Nistru, în Ucraina.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                                 După ce am ocupat dealul, ne-am adăpostit în gropile abandonate de ruşi. Eram foarte obosiţi şi , cât ai zice peşte!, am adormit buştean. La fel de repede ne-am trezit, fiindcă ruşii au început atacul cu artileria. Era un praf şi-o pulbere... de nu se vedea om cu om. Pământul fierbea de-atâtea explozii, iar regimentul nostru, care nu primise niciun ordin, a rămas pe loc şi a pierdut mulţi ostaşi. 
Pe la ora 17:00 a început pregătirea atacului final asupra Hotinului. Artileria călăreaţă şi brandurile trăgeau asupra Hotinului, de nu se mai vedea nimic într-acolo. Regimentul 3 Călăraşi a preluat atacul început de noi, depăşindu-ne şi înaintând spre Hotin. Regimentul nostru a rămas pe loc, prilej pentru noi de a face aprovizionarea cu apă şi alimente. Astfel, am scotocit prin sacii cu provizii abandonaţi de ruşi pe câmp şi am găsit pâine de război. 
Ne-am îngrijit apoi de găsirea unui loc bun pentru dormit, căci era la asfinţit. Am pregătit şi noi culcuşul cum am putut, sub cerul liber.
Baloşean Ştefan, soldat în grupa noastră, s-a dus să ia fân dintr-o căpiţă, ce se afla la 30 de metri în spatele nostru şi a dat peste un soldat rus. 
               - Rumânski predat! Rumânski predat! - striga rusul,ieşind în faţa lui Ştefan cu mâinile ridicate.
              - Ia uite, frate, ce-avem noi aici! Domnu' ruski, aici mi te-ascundeai mătăluţă? Că nu te-am ştiut eu.... Vedeai ce te-aranjam eu frumuşel! - îi zicea Ştefan, făcându-i semn să iasă din ascunzătoare şi să-l urmeze la comandant.
Acea întâmplare m-a ajutat să înţeleg de unde veneau mai devreme nişte gloanţe rătăcite şi pe care nu le-am luat în seamă. Veneau de la domnu' ruski. Văzându-se singur şi încolţit a renunţat la luptă şi a considerat că e mai bine să se predea decât să moară. 
N-a trecut mult timp şi odihna a fost întreruptă de artileria inamică. Zgomotul puternic mi-a afectat auzul şi mi-era teamă la gândul că, dacă voi supravieţui războiului, voi rămâne surd pentru tot restul vieţii. Însă afecţiunea nu a fost gravă şi, după o noapte de odihnă, mi-am recăpătat auzul spre uimirea celorlalţi, care se întrebau cum s-a produs minunea?
               Hotinul nu mai rezista mult timp şi s-a hotărât că era necesar să ne regrupăm şi să ne îndreptăm spre locul în care erau adăpostiţi caii. Acolo se afla şi bucătăria de campanie, care ne aştepta cu supă caldă. Am ajuns la adăpost, am mâncat apoi ne-am culcat pe saltea de fân sub cerul liber. Eu, surd fiind, m-am aşezat lângă Ilie, un consătean, şi l-am tot bătut la cap să nu mă lase, să mă anunţe şi pe mine, dacă se dă "deşteptarea" sau alarma, până când Ilie a izbucnit:
              - Bine, mă! Lasă, că te anunţ eu! Culcă-te acolo şi taci, dracului odată, că acuşi se face ziuă şi n-am închis un ochi din cauza ta!
După toată  tărăşenia, în zorii zilei, trupele noastre au început înaintarea spre oraşul Bălţi, în Basarabia. Pe drum am întâlnit Regimentul 3 Călăraşi în care luptau câţiva consăteni şi prieteni: Ghiţă Oanţă, Şchiopu Enache şi Bălăiţă Ion.
Ce bucurie a fost pe noi, revăzându-ne teferi şi nevătămaţi!.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

           6 iulie, 1941
                 
                  Ni s-a alăturat şi Regimentul 3 Călăraşi şi am început atacul pentru ocuparea Hotinului în zorii zilei şi am continuat până spre seară. A fost o luptă  grea, purtată pe un teren accidentat, cu multe dealuri şi văi. Trebuia să ocupăm deal cu deal, dar ruşii le apărau cu străşnicie, făcând multe victime printre noi. Dar cine mai avea timp să se gândească la toate acestea? Eram cu toţii distruşi de oboseală, nopţi la rând nedormiţi, iar singurul gând era să ajungem cât mai repede la Hotin.
În timpul atacului am întâmpinat moartea de câteva ori, dar m-a însoţit steaua norocoasă şi am scăpat cu bine de fiecare dată. Ţin minte că eram culcat la pământ şi un proiectil a explodat în aer, aruncând schije peste noi.  O schijă a căzut lângă mine şi mi-a lovit teaca baionetei. "Să mi-o fi căzut pe spinare, leşinam de râs", mi-am zis, făcând haz de necaz.
Înaintam cu greu, în salturi. Ne ascundeam după fiecare tufă, după fiecare ridicătură de pământ. În partea dreaptă se întindea un lan de grâu, dar ce folos, că nu era un scut bun contra gloanţelor inamice.
                    Coboram de pe o creastă, pe care tocmai o cuceriserăm şi mă pregăteam, alături de echipă, să cucerim şi dealul următor. Dintr-o dată, am simţit că sunt luat la ţintă de o mitralieră inamică. Nu puteam să fac nicio mişcare, că mitraliera mă ţintuia pe loc cu rafale repetate. Mitraliera noastră era departe de mine şi nu puteam să ajung la ea, iar cu puşca din dotare nu puteam ţine piept mitralierei ruseşti. O rafală mi-a trecut printre picioare, lovindu-mi pintenii. Într-o clipită m-am lipit de pământ şi am încercat să licalizez mitraliera inamică. La început nu am avut succes, fiindcă mă aflam într-o pziţie incomodă. În graba mea de a scăpa de tirurile mitralierei, mă aruncasem la pământ cu capul spre vale şi îmi era greu să observ ceva. Profitând, însă, de stângăcia celui care manevra mitraliera, mi-am schimbat poziţia, astfel încât să pot să văd din ce parte vin gloanţele. 
În faţa noastră, la vreo 200 de metri, era o mitralieră cu afet. Mi-am luat inima-n dinţi şi arma în mână şi am început să mă războiesc cu mitraliera. Primele gloanţe au lovit afetul. Apoi am reglat tirul cu ajutorul trasoarelor. Dar, o nenorocire nu vine singură niciodată. Un cartuş s-a înţepenit pe ţeavă şi, de teamă, de emoţie, nu reuşeam să-l deblochez. Spre norocul meu, mitraliera a încetat focul pentru câteva clipe, probabil, din cauza vreunei defecţiuni, timp în care am făcut un salt până în lanul de grâu şi m-am ascuns într-o groapă. 
                      Eram fericit că scăpasem cu viaţă, dar şi mai fericit m-am simţit când am văzut apropiindu-se din partea stângă a poziţiilor noastre o unitate de vânători de munte, condusă de un căpitan foarte curajos. Fără să mai ţinem seama de ordinele comandanţilor noştri, ne-am luat după vânători şi am înaintat împreună cu aceia, că nu mai aveam răbdare să ajungem mai repede la Hotin.În scurt timp a sosit în ajutor un grup motorizat de la Divizie, alcătuit din 40 de motociclete şi 12 tanchete, care aveau şi mitraliere în dotare. Nu era mare lucru, dar ne-au dat curaj. Cu ajutorul lor am înaintat atât de repede, încât n-am realizat când am trecut valea şi când am ocupat şi dealul pe care era instalat inamicul. Acesta, văzându-se încolţit, a preferat să moară ori să se predea, numai să fie nevoit să lupte la baionetă, ştiind cât eram noi de pricepuţi la asta.