CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( continuare)

26 septembrie, 1941
                    Înainte de ivirea zorilor, am pornit la atac, pentru ocuparea comunei Filiberta. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte de ambele părţi. Noi doream să înintăm cu orice preţ, ca să nu fim încercuiţi şi ca să lărgim "punga". Ruşii, la rândul lor, doreau să ne azvârle în Nipru. Aşadar, trupele noastre au forrmat două linii de atac. Eu eram în linia întâi.
Ne-am deplasat călare vreo 15-20 km. Era un "marş forţat", cum îi spuneam noi, un marş de noapte, greu şi obositor. Am ocupat poziţie pentru atac la ora stabilită de comandanţii noştri. 
Spre răsărit, la vreo 400 m, se afla satul Filiberta.Distanţa nu era mare, dar trebuia să trecem pe o miriştie de grâu, ceea ce nu era îmbucurător pentru noi. 
                  La ora stabilită am început atacul, mai întâi cu artileria, iar inamicul, instalat în sat, a ripostat puternic. După artilerie, a venit rândul liniei întâi să iasă la atac. Gloanţele "bâzâiau" pe lângă noi, silindu-ne să înaintăm în salturi. Nu ne convenea deloc acest lucru, pentru că pământul era uscat de secetă, se crăpase şi, ca să ne facem adăpost, trebuia să zgârmăm cu baioneta în pământ şi să scoatem câte o lespede să o aşezăm drept scut. Lopata Lineman nu o puteam folosi. După ce am înaintat vreo 50 m a pornit şi linia a doua la atac. Inamicul ne mitralia cu aviaţia, iar proiectilele de brand cădeau pe lângă noi, imitând fâlfâitul aripilor de porumbel. 
                  Simţind cum se apropia un proiectil, ne-am aruncat la pământ şi am scăpat cu toţii teferi. Sperietura a fost mare, desigur, mai ales pentru moş Bria. 
"Moş" Bria era un sergent, Bria Ion, din Romanaţi, mai mare ca mine cu un an, că era cotingentul 36. Noi îi ziceam moş Bria, fiindcă ni se părea bătrân, deşi avea numai 26 de ani. 
Un proiectil a căzut foarte aproape de capul lui Bria, dar nu a explodat. Bria, speriat tare, mi-a sărit în braţe.
                 - Bine, mă, Bria, de ce fugi, mă, de el? Câta omul de mare eşti tu şi te sperii de un proiectil?
                 - Băi, fratele meu, m-am gândit să-l iau şi să-l arunc mai încolo, dar m-am răzgândit. Mai bine ia, să fug eu la Crăiţă în braţe, zic, să scap de belea!
                 - Păi, eu ce sunt, mă, de-ai sărit în braţele mele? Sunt făcut, cumva, din material blindat  şi nu ştiam?
                - Nu ştiu, mă, dar la tine în braţe parcă nu mi-e frică....
Noi am scăpat uşor, dar alţi camarazi au avut altă soartă. Din cauza exploziilor s-au aprins paiele de grâu dintre cele două linii ale noastre, astfel înât, nu ne mai vedeam om cu om. Şi, vream, nu vream, noi, cei din prima linie, înaintam spre inamic, fiindcă ne împingea focul din spate. În cele din urmă, am ocupat satul, nu fără pierderi însemnate. Cele mai mari pierderi le-a avut linia a doua, căci acolo au căzut cele mai multe proiectile. 
Inamicul nu s-a lăsat mai prejos şi a contraatacat cu toate tipurile de arme din dotare. Colonelul Hristea Ion, precum şi ceilalţi ofiţeri, mergeau printre soldaţi, ca să-i îmbărbăteze. Ei nu se temeau de proiectilele care cădeau pe lângă ei, cel puţin aşa ni se părea nouă. 
                  Două proiectile inamice au făcut victime printre noi:unul a căzut în spatele liniei noastre, ucigând un sergent major şi doi soldaţi de la branduri, altul, chiar lângă echipa mea şi, dintre toţi, eu am rămas neatins. Ceilalţi patru - Gagiu Petre, Izină Ion, Neagoe Marin şi Dulgheru Mihai - au fost răniţi. 
Aşa s-a întâmplat, că am rămas singur. În dreapta, era grupul de comandă al Excadronului 4 din Regimentul nostru. Inamicul ţinea morţiş să înainteze, iar eu, fiind singur, mai trăgeam şi eu câte o rafală de mitralieră, că doar-doar s-or speria şi ne-o lăsa în pace. 
                  La un moment dat am observat un soldat rus chiar în dreapta grupului de comandă, printre nişte mărăcini. Soldatul ducea cu el o bobină cu cablu pentru telefon. Pesemne, venea să întindă firul pentru legăturile telefonice. Dacă îl lăsam, se ducea drept la grupul de comandă. Mă uitam la el cum mergea tiptil. Puteam să-i iau viaţa, dar n-am făcut-o, gândind că şi el e om ca mine şi ca ceilalţi. 
                - Un' te duci, mă? - i-am strigat, când mai avea ţiva paşi până la linia noastră.
Când a auzit vorbă românească atât de aproape, a luat-o la fugă, lăsând bobina cu cablul de telefon. Norocul lui a fost că nu l-au observat cei de la grupul de comandă.