CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

31 octombrie -3 noiembrie, 1941
                    Am înaintat spre Marea Neagră trecând prin oraşul Djankoi, pe calea ferată spre Feodosia, port la Marea Neagră. Pe drum ne-am întâlnit cu inamicul, dar nu ne-am angajat în luptă cu acesta, deoarece în momentul acela se războia cu nemţii. Aceştia din urmă rupseseră linia frontului pe timpul nopţii, înlesnindu-ne nouă înaintarea spre Feodosia.

4 noiembrie, 1941
                    Am ajuns la Feodosia. Acolo am descoperit o fabrică de conserve din peşte. Ne-au prins bine conservele, chiar ne-am făcut provizii pentru zilele următoare. Dar, de când intraserăm pe teritoriul inamic, n-am găsit niciun strop de băutură, în schimb la Feodosia am găsit vin. Trebuia să plecăm mai departe, spre Kerci, dar tot ne-am făcut timp să "degustăm" vinul şi ne-am cam pilit.

5 noiembrie, 1941
                     Am petrecut noaptea de 4 spre 5 noiembrie în satul Daln-Kamişi, unde ne-a bombardat aviaţia rusească şi ne-a ucis mulţi oameni şi cai. Dimineaţa am reluat înaintarea spre Kerci. Regimentul 3 Călăraşi şi unităţile germane se pregăteau de atac. Noi am rămas în rezervă pe malul Mării Negre, într-un loc mai ascuns şi de unde puteam observa foarte bine acţiunile inamicului. 
Din locul în care mă aflam eu, vedeam foarte bine cele două tabere. Ruşii aveau o baterie de artilerie instalată la vedere, fără camuflaj. Nemţii au văzut-o şi au atacat-o cu tunurile. De câştigat, au câştigat nemţii, care nu s-au lăsat până n-au scos din luptă tunurile ruseşti. Toate încercările servanţilor ruşi de a muta tunurile din raza de acţiune a nemţilor, au fost în zadar. Cădeau lângă tunuri, răpuşi de tirurile nemţilor. 
Ai noştri au ocupat un sat, dar cu pierderi mici (50-60 de soldaţi) şi asta pentru că au fost susţinuţi de avioanele "Ştiukas" nemţeşti. Ruşii, în schimb, au împânzit câmpul cu morţi şi răniţi. Mulţi dintre ei au căzut prizonieri. 

6 noiembrie, 1941
                  Dimineaţa am părăsit Daln-Kamişi, îndreptându-ne spre Kerci, printre tunurile ruseşti abandonate pe câmpul de luptă alături de soldaţi şi de cai morţi. 

7 - 20 noiembrie, 1941
                    Eram tot pe drumul spre Kerci, iar aviaţia rusească s-a ţinut scai de capul nostru. Ne-a atacat cu vreo 7-8 formaţii de câte 9 avioane, care veneau din toate direcţiile. Când le vedeam că vin, fugeam şi noi ba la stânga, ba la dreapta, ca să ieşim din raza de acţiune a bombelor.  Duă ce trecea bombardamentul, nu ne mai cunoşteam de-atâta pref şi fum. Totuşi, multe avioane ruseşti au fost doborâte, fiindcă noi am reuşit să-l surprindem pe inamic pe flancul stâng şi să-l înfrângem.  Dar ruşii ne făcuseră destule pagube materiale şi ne-au omorât mai mulţi cai. 
Un soldat din Găuriciu ( Teleorman), Balborea Ilie, a fost rănit în gură, săracul! Păcat de el, că era un băiat aşa curajos!
                    Ca să-şi acopere trupele care se retrăgeau spre Kerci, inamicul a atacat cu artileria, ceea ce ne-a determinat să oprim înaintarea spre Kerci. Nemţii, însă, nu s-au oprit şi au fost atacaţi de aviaţia rusească. Noi ne-am întors la Feodosia. 
Se vorbea că, dacă ne-am întors din drumul spre Kerci, însemna că vom pleca în ţară. Creştea bucuria în inimile noastre, mai ales că nu mai trebuia să îndurăm nici asprimile iernii ruseşti, care bătea la uşă. Deja ningea viscolit şi era tare frig. 

20-22 noiembrie, 1941
                   Ne bucuram degeaba, fiindcă nici vorbă nu era despre întoarcerea în ţară. De la Feodosia am plecat din nou spre Kerci şi am cantonat vreo două zile într-un sat.
Vremea se mai îndreptase şi era cald. Spre surprinderea noastră, am mai găsit mere şi pepeni.

23-24 noiembrie, 1941
                  Cât am stat încartiruiţi ne-am lămurit ce-a fost şi cu plecarea în ţară. Comandanţii noştri trebuia să aleagă între a pleca în ţară ori să meargă în munţii Crimeei şi să ajute trupele române care înaintau spre Sevastopol şi care erau atacate de partizani. Ca un făcut, comandanţii au ales a doua variantă şi, iată-ne, plecând spre munţi. Aveam informaţii că pe 30 octombrie au trecut coloane de soldaţi români luaţi prizonieri la Odessa. Ruşii îi duceau spre Caucaz prin Crimeea şi prin Strâmtoarea Kerci.
Odată ajunşi în munţi, am început să ne facem meseria, dar nu mai era aceiaşi pe care o făceam la şes. Prin munţi era complicat, iar partizanii purtau uniforme diferite şi ne duceau în eroare. 
                    Excadronul Nostru a primit misiunea să asigure şoşeaua ce ducea spre Sevastopol. Se primiseră informaţii că într-un sat de tătari ar fi grupuri de partizani. Am mers acolo, dar nu i-am găsit pe partizani, ci doar nişte arme. Partizanii fugiseră în munţi, dpă ce-şi luaseră alimente din sat. 
Am rămas în satul tătarilor să îi aşteptăm pe partizani, care nu prea se grăbeau să revină. Astfel, am mai răsuflat şi noi niţel, ne-am spălat, ne-am curăţit, s-au mai odihnit şi caii...

26 noiembrie, 1941
                    Am efectuat o recunoaştere pe o distanţă de 15 km prin munţi. La 800m altitudine am dat peste partizani, dar s-au speriat şi au fugit. Ca să nu ne prindă noaptea pe munte, ne-am întors la bază. 

27 noiembrie -8 decembrie, 1941
                   În această perioadă am rămas în acelaşi sat de tătari şi, ca să nu stăm degeaba, a venit brigadierul în inspecţie, după care a urmat vizita medicală. Restul timpului ni-l petreceam ascultându-i pe tătari cum cântau sau executam acţiuni de patrulare, călare, pe şoşeaua care trecea printre munţi până la Ialta. Patrulam, deoarece partizanii  îi atacau pe soldaţii izolaţi, pe agenţi sau căruţele cu alimente care mergeau spre front. Abia aşteptam să ieşim la patrulare, fiindcă în sat era zăpada mare, iar când mergeam spre Ialta, ne dădeam jos mantalele de căldură.