18 ianuarie, 1942
Dimineaţa am primit ordin de atac. Trebuia să luptăm la cota 209,5. Însă acolo nu am găsit pe nimeni. Ruşii s-au retras pe timpul nopţii. Excadronul nostru a primit ordinul de înaintare şi, când ne-am apropiat de sat, s-au pus ruşii cu brandurile pe noi şi ne-au rănit trei soldaţi. Căpitanul a ordonat retragerea, lăsând în urmă o grupă cu rol de ariergardă, precum şi pe soldatul Geicu Iordan din Ţigăneşti, rănit grav şi care agoniza.
Nici n-am ajuns bine la adăposturi şi căpitanul mi-a ordonat să mă întorc la ariergarda Excadronului şi să transmit ordinul de retragere al acesteia şi să-l ia şi pe Geicu Iordan, soldatul rănit. acesta nu murise, dar nu mai avea mult de trăit, săracul!.Fusese lovit de o schijă de brand în frunte şi-i ieşise prin ureche. n
Am oprit trei soldaţi cu mine şi împreună l-am aşezat pe o foaie de cort şi l-am luat de-acolo. Nu ne-a fost uşor să-l transportăm, fiindcă ruşii nu dormeau şi ne-au încadrat din toate părţile, supunându-ne unui tir intens cu brandurile. Din fericire, niciunul dintre noi nu a fost lovit şi am ajuns cu bine la maşina salvării, care venise să ia răniţii. Ulterior am aflat că Geicu murise pe drum în maşina salvării.
Ne-am retras spre satul Kiet, iar eu am primit sarcina de a căuta în sat locuri pentru cantonarea trupelor pe timpul nopţii care urma.
Până la Kiet erau vreo 3km. Am plecat dimineaţa, pe la zece. I-am lăsat pe ceilalţi camarazi lângă o casă, undeva între Kiet şi satul pe care îl atacaserăm, atunci când i-am uimit şi pe nemţi cât de repede am acţionat. De altfel, Regimentul nostru a fost declarat cel mai bun Regiment pe corp de armată.
Camarazii mei trebuiau să aştepte trupele de infanterie, conduse de generalul Dragalina, care urmau să-i înlocuiască pe la miezul nopţii. Dar infanteria a întârziat foarte mult.
Eu am parcurs cei 3 km spre Kiet, mergând pe un islaz. În faţa mea, spre dreapta, la vreo 300m, treceau nişte căruţe. Deodată a apărut un avion rusesc şi a început să mitralieze căruţele. Eu îmi vedeam de drum, dar eram cu ochii după vreo groapă în care să mă ascund, dacă m-ar fi atacat avionul.
Din nefericire, n-am găsit niciun adăpost şi nu-mi rămânea decât să trag şi eu cu puşca. Am introdus cartuşe în încărcător, ca să fiu pregătit pentru orice situaţie. După ce a terminat războiul cu căruţele, avionul a executat un viraj şi m-a abordat din faţă. "Acu' ţin-te, Stane, că noaptea e mare!" ziceam eu în sinea mea, conştient de lupta inegală pe care trebuia să o duc cu avionul.
Acesta s-a lăsat atât de jos, încât vedeam pilotul şi a început să tragă. Dar nici eu nu m-am lăsat mai prejos, am tras cu puşca spre el şi primul cartuş a trecut prin spatele avionului, iar al doilea, prin faţă. Pe al treilea nu l-am mai tras, din cauza gloanţelor care cădeau din avion ca ploaia de vară.
La un moment dat, când îmi făceam curaj să mai trag şi eu câteva focuri, avionul s-anălţat spre cer şi a plecat.
M-am controlat să văd dacă sunt rănit şi am constatat că scăpasem fără nicio zgârietură. Când am ajuns în sat, am văzut nişte imagini apocaliptice. Satul fusese bombardat şi distrus în mare parte, iar pe jos zăceau sute de cadavre îngheţate. Am căutat, totuşi, o casă în care să stăm pe timpul nopţii şi am găsit pentru plutonul nostru două camere cu două paturi. Apoi am făcut rost de nişte paie, le-am aşezat pe jos, ca să dormim pe ele şi am aprins focul în sobă. S-a făcut cald în cameră, o căldură de care nu mai avusesem parte de mult timp. Începuse să se întunece. Mi-am dat jos mantaua şi am aşteptat să vină restul plutonului, dar, fiindcă infanteria întârziase, camarazii mei n-au ajuns nici până dimineaţa la Kiet. Eu îi aşteptam cu toate condiţiile pentru odihnă, dar ei au dat piept cu inamicul în timp ce-l aşteptau pe generalul Dragalina cu infanteria.
Ce se întâmplase? Posturile de pază, pe care le fixaseră, erau rare şi, pe la două noaptea au fost surprinşi de o unitate inamică, alcătuită din 60 de soldaţi. Aceştia s-au strecurat printre posturile de pază, înarmaţi cu grenade, dar au fost, totuşi văzuţi de un soldat de-ai noştri, care a alertat întreaga trupă. Colonelul dormea în casă şi, auzind zgomot, a vrut să iasă afară, dar, uşa fiind blocată, a ieşit pe fereastră. El a descoperit locul în care se aflau ruşii şi a tras câteva rachete de semnalizare spre ei. Ai noştri au început să tragă, ţintuindu-i pe ruşi la pământ, până i-au făcut prizonieri. Dacă n-ar fi fost beţi, i-ar fi măcelărit pe ai noştri. Dar, erau beţi-turtă şi încă mai aveau bidoane pline cu votcă.
Despre această întâmplare am aflat de la camarazii mei, când ne-am reîntâlnit a doua zi. Dar, până la reîntâlnirea noastră, am avut şi eu parte de o noapte agitată. După ce am pregătit locul de dormit şi tot aşteptându-i pe băieţi să vină, am adormit. Pe la miezul nopţii am auzit gălăgie afară. M-am echipat şi am dat să ies afară şi să văd ce se întâmplă, dar când am deschis uşa, nişte indivizi vroiau să intre peste mine. Erau soldaţii de la trupele de infanterie, care ajunseseră în sat şi căutau loc de cantonare.
- Staţi! Nu intră nimeni aici! E ocupat pentru băieţii noştri, care trebuie să vină acum de pe câmpul de luptă! le-am zis, revoltat că ei ţineau morţiş să intre şi să ocupe locul băieţilor noştri.
- E departe, mă, câmpul ăla de luptă? m-au întrebat ei când au auzit că aveam camarazi în dispozitivul de luptă.
- Păi... e! Că sunt vreo 3 km până acolo...
- De ce spui, mă, că e departe, când sunt doar 3km?.A?
- Pentru noi, cei care am stat numai în prima linie, e departe! le-am răspuns eu cam înţepat şi, dacă au auzit aşa, m-au lăsat în pace şi au plecat de la uşa mea. Dar nu aveau unde să se ducă, fiindcă satul era distrus aproape în întregime. Aşa că m-am trezit cu un sublocotenent infanterist la uşă.
- Cum? Tu stai singur în două camere şi oamenii mei să doarmă afară? s-a răstit el la mine.
- Domn' subl'ent, vă rog frumos să nu vă răstiţi la mine, că eu nu sunt aici de capul meu! Domn' colonel Hristea m-a trimis aici pentru cartiruire. Aşa că... băgaţi de seamă! Dumneavoastră aţi venit acum din ţară, dar noi suntem tociţi de război!
Ofiţerul a plecat, fără să mai spună ceva, dar a revenit, căci nu găsise niciun loc pentru odihnă.
- N-am găsit loc pentru băieţii mei, mi-a spus el pe un ton prietenos. Te rog, dă-mi voie să aduc plutonul meu aici, până vin ai voştri! Îţi dau cuvântul meu, că atunci când vor veni camarazii tăi, noi vom pleca de aici...
- Ei, domn' subl'ent, nu vă daţi cuvântul faţă de mine! Oricum veţi fi daţi afară când vor veni băieţii, că sunt obosiţi, mai ales că ieri am dus un atac şi am avut pierderi... Dar... Fie! Intraţi!
Ofiţerul şi-a adus camarazii şi ne-am culcat. Eu, ca "proprietar" al casei, m-am culcat într-un pat, iar în celălalt s-a culcat ofiţerul infanterist. Dar, parcă am putut să dorm? Atât ofiţerul cât şi soldaţii lui îmi puneau tot soiul de întrebări: dacă vin avioane ruseşti pe-aici, de ce a fost distrus satul şi multe altele de felul ăsta.
- Avioanele mitraliază toată ziua satul şi tot ce le iese în cale, iar satul a fost distrus fiindcă de câteva ori a căzut ba în mâinile ruşilor, ba în mâinile noastre, le spuneam eu, dar, dacă nu credeţi, să vedeţi mâine pe zi câţi morţi zac pe drum neîngropaţi!
- La ziuă să ne duci şi pe noi să vedem morţii, ziceau unii dintre ei, care se credeau mai curajoşi.
- Vrem să le luăm bocancii şi cămăşile, ziceau alţii.
Acum, dacă mă gândesc bine, infanteriştii erau echipaţi cam subţire pentru vremea aceea şi de-aia vroiau să facă rost de haine mai groase şi de încălţăminte călduroasă.
Eu îmi procurasem o manta rusească nouă, pe care o purtam pe sub mantaua mea. Aveam şi vreo 4-5 cămăşi şi mănuşi, dar nu le luasem de la morţi, ci făcusem rost de ele în timp ce-l urmăream pe inamic.
Găseam câte un depozit de efecte militare şi ne aprovizionam de-acolo cu tot ce ne trebuia.
Le-am promis infanteriştilor că le voi arăta pe unde sunt soldaţii ruşi morţi, deşi nu-mi plăcea rolul de dădacă. Unii dintre ei au cerut voie de la ofiţer ca să meargă să vadă morţii.
- Măi, băieţi, duceţi-vă, dar să nu vă îndepărtaţi prea mult! Luaţi-vă ce vă trebuie şi veniţi repede înapoi!.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu