CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

9-12 decembrie, 1941
                     Am plecat din satul de tătari la "caii la mână", ca să-i îngrijim mai bine şi să-i îngrăşăm. Am mers pe jos până la Karasubasar şi mai departe, într-un alt sat, unde am improvizat nişte dormitoare pentru noi şi grajduri pentru cai. Din păcate, nu aveam cu ce să-i hrănim. Nu se găseau nici grăunţe, nici fân.

13-14 decembrie, 1941
                     Din ţară am primit veşti proaste. Iarna era foarte grea. În Crimeea, însă, vremea era schimbătoare: când era frig năprasnic şi zăpadă mare, când era cald, se topea zăpada şi se făcea noroi.
 Cu toate acestea Niprul era îngheţat şi nu se mai putea circula pe el.

15-17 decembrie, 1941
                      Dac-aş putea spune aşa, a fost cea mai fericită perioadă petrecută pe front pentru mine. Mi s-a adus iapa mea, pe care o aveam de-acasă. Pe când mă aflam în satul Codrii, iapa mea fusese rănită de un proiectil. Ea a scăpat cu viaţă, dar sergentul Stoica Mihai, care era călare, a murit. 
Din 22 iunie, de când a început războiul împotriva ruşilor şi până la această dată eu am avut  o iapă străină a unui camarad, Toma Marin. Aşa de bine am mers cu ea şi am îngrijit-o, că nu avea nici cea mai mică rană. Acum trebuia s-o las şi să o iau pe-a mea. Când o priveam, parcă-i vedeam pe toţi de-acasă: pe cei şapte fraţi şi pe cele două surori, pe părinţi, pe fetiţa mea, care nici nu mă cunoştea, pe soţia mea...
Un timp le-am păstrat pe-amândouă iepele, fiindcă îmi era greu să mă despart de una dintre ele. 
                       Cât am stat noi să îngrijim caii, am mai făcut şi instrucţie. Sublocotenentul Ciuciu mai ne şi certa, că nu îngrijim caii bine. Noi, însă, eram supăraţi că nu mai primeam veşti de acasă. Mi se făcuse dor de ţară, de sat, de cei de-acasă... Nu ştiam, dac-am să-i mai văd vreodată...

18-25 decembrie, 1941
                        Plutonul nostru a plecat în satul Novoţarţîi pentru a asigura paza regimentului. De acolo ne-am deplasat la Karaciatîi cu misiunea de pluton de alarmă şi gardă. 
Dumnezeu ţinea cu noi, căci vremea se încălzise atât de mult, încât ni se părea că e deja primăvară. 

26-28 decembrie, 1941
                        
                       Am plecat de la Regiment la Karasubasar pentru o altă misiune. 

29 decembrie, 1941
                      Din Karasubasar am mers o noapte şi o zi spre Feodosia, dar nu am intrat în oraş, deoarece se dădeau lupte grele în port, între trupele noastre şi cele ruseţti. Ne-am îndreptat spre Kerci.

30 decembrie, 1941
                      Am petrecut noaptea dintre 29 spre 30 decembrie, într-o casă de evrei. Am mâncat bine, am jucat cărţi cu o tânără care ştia româneşte, fiindcă locuise mai de mult în România.

31 decembrie, 1941
                      În zorii zilei am reluat drumul spre Kerci. Trebuia să ocupăm poziţii pe malul Mării negre, între Feodosia şi Kerci. 
Se făcuse cald din nou şi zăpada se topise, iar în urma noastră rămăsese o dâră groasă de noroi. 
Trupele ruseşti debarcau la Feodosia, iar debarcarea era asigurată de către aviaţie. Un avion s-a îndreptat spre coloana noastră şi ne-a mitraliat din spate. Zbura atât de jos, încât se vedea trăgătorul la mitralieră. Acesta deschisese o uşiţă prin care a scos ţeava mitralierei şi trăgea în noi. 
Eu eram la coada Excadronului, astfel că am înfruntat primele gloanţe. Într-o clipă am întors iapa cu capul spre avion, ca să devină o ţintă mai mică pentru mitralieră. De fugit, nu mai puteam să fugim, că erau caii obosiţi şi, pe deasupra, noroiul ne îngreuna deplasarea. Ceilalţi soldaţi au procedat ca mine. Apoi avionul a plecat şi, spre norocul lui, nu s-a mai întors, fiindcă ne luaserăm şi noi măsuri de apărare: aşezaserăm 4 puşti- mitralieră în pază, pentru că, la înălţimea de 20-30 de metri, la care zbura, avionul ar fi fost o ţintă uşor de doborât. 
La o primă evaluare, avionul crease dezordine printre ostaşii noştri: cai zlobozi, oameni alergând după ei să-i prindă, să-i încalice...
                          Căpitanul Dobrescu, aflat în fruntea coloanei şi surprins de raidul inamic, a trecut la inspectarea trupei, ca să evalueze pagubele. Din fericire, nu aveam nicio pierdere. Avionul nu lovise pe nimeni, nici măcar vreun cal.
                          - Doamne, ai făcut o minune mare! Nu credeam că vom scăpa cu viaţă! - zicea căpitanul, făcându-şi cruce.
După acel incident am continuat drumul până în zona Kenges, ajungând acolo pe la ora două după- amiază. 
Am instalat câteva echipe pe malul mării pentru pază, iar ceilalţi soldaţi s-au ocupat de îngrijirea cailor. Avioanele ruseşti roiau de-asupra noastră, ne mitraliau şi, din când în când, mai aruncau câte o bombă.  Un pilot mai priceput a lansat o bombă drept pe coşul unei căsuţe, pe care o aleseserăm pentru căpitan. Băieţii noştri voiau să prepare ceva de mâncare şi au făcut focul în sobă. Astfel pilotul a văzut fumul ieşind pe coş şi a lansat bomba. Căpitanul a avut iarăşi noroc, pentru că nici el, nici ordonanţa, nu erau în casă.