CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

19 ianuarie, 1942
                    Dimineaţa m-a găsit  împreună cu infanteriştii, căci plutonul meu nu sosise încă. Ofiţerul a plecat la comanda Regimentului, iar eu am rămas cu infanteriştii şi cu un subofiţer. Avioanele ruseşti n-au întârziat să apară la orizont şi să mitralieze intens. Eu, care eram obişnuit cu astfel de scene, nu mă temeam. Am ieşit din casă şi m-am dus de mi-am luat cafeaua de la bucătăria de campanie. Infanteriştii, săracii, dacă nu mai văzuseră nicio luptă până atunci, nu voiau să iasă din casă. 
                    - Ieşiţi mă, fraţilor şi voi afară! -le ziceam eu-şi instalaţi o puşcă-mitralieră antiaeriană şi trageţi şi voi, că în avioanele alea tot oameni ca noi sunt! Dacă ei văd că trageţi şi voi, le e şi lor teamă să nu-i loviţi!
Dar, degeaba le ziceam eu, că ei tot nu ieşeau din casă.
                     - Ia, ziceţi, care dintre voi au zis că vor să meargă să vadă morţii ăia? Nu mai vreţi niciunul! Doar voi trei mergeţi? i-am întrebat, văzând cum s-a redus numărul curajoşilor. Haideţi, să mergem! Luaţi-vă armele şi băgaţi cartuşe pe ţeavă, ca să fiţi pregătiţi pentru orice!
                     - Păi... de ce, mă, dacă zici că frontul e niţel mai încolo?
                     - Fiindcă mergem în câmp deschis şi ne pot surprinde avioanele inamice, iar noi trebuie să ne apărăm! De-aia!
În fine, am ajuns acolo unde dorisem şi infanteriştii, văzând atâţia morţi, au început să bată în retragere.
                    - Hai înapoi, că nu ne mai trebuie nimic! Noi credeam că sunt şi ei morţi aşa... ca morţii, ca să putem să luăm şi noi ceva de la ei, dar... Ia, uite! Unii nu au capete, alţii nu au mâini sau picioare... Cel de colo are maţele scoase, săracul! Ce soartă a avut!
Infanteriştii n-au mai rămas niciun moment printre morţi şi ne-am întors la bază. 
Camarazii noştri au ajuns în cele din urmă în sat, după ce i-au înlocuit infanteriştii.  Inamicul ataca şi el cu avioanele. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte. Noi n-am avut linişte, deşi ne înlocuise infanteria, căci am plecat pe timpul nopţii într-un alt sat în care debarcaseră ruşii. Fiind în număr mic, aceştia au fost înfrânţi. Dar, cum infanteria înainta rapid, s-a întâmplat să dormim iarăşi împreună în sat.

20-25 ianuarie, 1942
                     Am plecat de dimineaţă la "caii la mână" pe un frig îngrozitor. Avioanele inamice ne-au surprins în timpul marşului şi ne-au atacat. Din acel atac am scăpat ca prin urechile acului. Gloanţele mi-au trecut chiar pe sub nas, gata-gata să mă mutileze. Apoi, m-am rătăcit de Excadron şi prima noapte am petrecut-o într-un canton împreună cu soldatul Găină Ion, rătăcit şi el. Cantonierul ne-a dat păsat să mâncăm. 
Câteva zile şi nopţi am rătăcit pe la alte unităţi. Frontul mergea bine, deşi era un frig năprasnic. Se zvonea că ne vom retrage, dar nu primiserăm niciun ordin în acest sens. Spre bucuria mea, am regăsit Excadronul şi am aflat că băieţii noştri nu mâncaseră de vreo trei zile. 
Am rămas cu toţii în aşteptarea noilor ordine şi, între timp, am primit vizita domnului colonel Hristea, care venise în inspecţie. Domnul colonel era îndrăgit de întregul Regiment. Deşi era moldovean ( din Iaşi), iar noi, teleormăneni şi olteni, avea, totuşi, încredere în noi şi noi în dumnealui. Atunci când se iveau situaţii deosebite, răsărea ca din pământ în mijlocul nostru să ne încurajeze.
                     - Băieţi, s-a mai îndulcit treaba, dar tot o să ne mai deranjeze inamicul, fiindcă este încă puternic, ne spunea domnul colonel după inspecţie. 
În scurt timp, după aceea, tunurile infanteriei noastre băteau continuu şanţul anticar spre Kerci. Noi am început retragerea spre giurile Crimeei şi tot gândeam la promisiunea care ni se făcuse, adică: dacă ne înlocuia infanteria, noi mergeam în ţară.

25 ianuarie -1 februarie, 1942
                     În această perioadă am stat în refacere. Ne-am curăţit şi noi, am reparat ce aveam stricat, am acoperit lipsurile şi ne-am primit solda.

2-5 februarie, 1942
                    În noaptea de 1 spre 2 februarie, am primit ordinul de întoarcere pe front. Am ajuns într-un sat. Am trimis "caii la mână" înapoi, în satul pe care tocmai îl părăsiserăm. Am continuat marşul spre front pe jos. Constituiam a treia perte din rezerva generalului Dragalina. Aşa se spunea despre noi. Am ajuns într-un alt sat în care se afla şi comanda brigăzii. Se auzea cum băteau tunurile, fără milă, iar avioanele zbârnâiau pe sus, de-ţi lua auzul. 
Noaptea am plecat pe poziţia de luptă, ca să săpăm lăcaşuri pentru dormit. Nu am rămas mult timp acolo, deoarece s-a crezut necesar ca cei care vor continua săpăturile să fie luptătorii Excadronului 4 Roşiori. 
Avioanele ruseşti cădeau doborâte de Messerschmidt-urile nemţeşti, patru dintre ele chiar sub ochii noştri. Ele aveau la bord armament bun, dar nu depăşeau 350 km/h, în timp ce avioanele nemţeşti prindeau 700km/h.

6-8 februarie, 1942
                       Ne-am adunat toţi gradaţii Excadronului 4 ca să-l primim pe generalul Dragalina, care venea să ne vadă. Am defilat prin faţa dumnealui în pas alergător, ca să nu părem osteniţi.
Generalul Teodorini, comandantul Brigăzii a-VIII-a Cavalerie, a venit împreună cu generalul Dragalina în aceiaşi maşină. Când au ajuns la noi, generalul Teodorini a sărit din maşină, ca să primească raportul căpitanului Dobrescu Alexandru, iar când a salutat cu mâna la bonetă (că avea bonetă), a alunecat şi a căzut. Căpitanul s-a grăbit să-l ridice pe general şi abia apoi a prezentat raportul.
                      - Ăsta nu-i semn bun! a exclamat generalul, apoi, la rându-i, a prezentat raportul generalului Dragalina. 
Generalul Dragalina era îmbrăcat cu şubă şi pe cap purta o căciulă mare de miel. Se vedea că vine de undeva unde iarna era foarte grea. 
După ce am defilat prin faţa generalului Dragalina, ne-am aşezat în linie pe două rânduri. Generalul a trecut prin faţa noastră şi ne-a strâns mâinile fiecăruia dintre noi. 
                        - Băieţi, se vorbeşte despre voi în ţară că sunteţi foarte buni. Acum m-am convins şi eu de acest lucru - ne spunea generalul Mă bucur că sunteţi graşi, roşii la faţă şi aveţi o ţinută bună şi curată. De ţară să nu vă faceţi griji, că acolo e bine până acum!
Şi, în timp ce vorbea generalul, în spatele detaşamentului se aduceau sticle de şampanie ( câte una la doi soldaţi), ţigări, bomboane şi ciocolată.
                        - Îmi place de voi că arătaţi bine -a reluat generalul. Pesemne aţi mâncat găini grase pe-aici. Dar cum le-aţi prins? l-a întrebat generalul pe Nebunu Alexandru, care era în faţa lui 
                         - Uite-aşa, domn' general! a zis Alexandru, luând repede o sticlă de şampanie şi dând-o pe la spate vecinului, care, la rândul lui, a dat-o mai departe până a ajuns la celălalt capăt al rândului. 
Generalul a râs în hohote după demonstraţia lui Alexandru, apoi ne-a oferit cu mare bucurie cadourile aduse. 
După vizita generalului mi s-au cerut datele personale pentru avansarea la gradul de sergent. Până atunci primisem deja două decoraţii "Bărbăţie şi Credinţă" cls. a-III-a şi a-II-a. 
Într-o altă zi am plecat să organizăm terenul în linia a treia de rezistenţă. Eu am profitat de această ocazie şi m-am apropiat de un avion de bombardament rusesc doborât de nemţi. Până atunci văzusem morţi de toate felurile, dar ce-am văzut în avionul acela era de nedescris. Nu se mai alegea nimic din cei care au fost în avion. Erau sfârtecaţi, carbonizaţi...