CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

15-17 octombrie, 1941
                     Înaintaserăm pe teritoriul inamic vreo 200km, după care am făcut cale-ntoarsă, coborând spre Crimeea. Vremea începuse să se schimbe. Căzuse brumă groasă şi era frig. Ne-am adăpostit într-un grajd, alături de cai, pentru că nu aveam unde. Oricum, trebuia să-i îngrijim şi pe ei niţel. Pe cei răniţi i-am trimis la spitalele veterinare să se vindece. Şi noi ne-am organizat plutonul, fiindcă ne cam împrăştiaserăm în ultimul timp.
Condiţiile de trai erau din zi în zi mai grele. Mai găseam câte un pepene pe câmp şi-l mâncam să ne amăgim foamea şi setea. Noaptea mai bombarda câte un avion rusesc doar aşa, ca să nu ne lase să ne odihnim, altminteri, nu făceau nicio pagubă.

18 octombrie, 1941
                   Nemţii au ajuns înaintea noastră pe malul Mării de Azov, iar noi am ocupat fostele poziţii ale acestora. Stam în nişte gropi mari, în care încăpeau câte patru soldaţi, acoperite cu foi de cort. Era o vreme urâtă, cu burniţă rece. Noaptea era întuneric beznă. Numai apa mării se vedea sclipind în întunericul de smoală. 
Aveam misiunea să acoperim flancul stâng la gurile Crimeei, căci era vorba să începem atacul pe la ora nouă seara. Participau la luptă două corpuri de armată nemţeşti şi trei regimente româneşti.
Ruşii aveau fortificaţii puternice la intrarea în Crimeea. Împotriva tancurilor foloseau traverse de cale ferată, pe care le înfigeau în pământ, iar ei se adăposteau în cazemate construite sub pământ. 
                   Detaşamentul "Radu Korne" a intrat primul în luptă, înaintând câţiva kilometri pe partea dreaptă. Pe timpul nopţii, o unitate rusească a intenţionat să treacă prin sectorul nostru, dar nu a reuşit, fiind oprită de minele plantate pe plajă. Am luat vreo 14 ruşi prizonieri. Ei ne-au mărturisit că ne văzuseră încă din timpul zilei de pe istmul de pământ ce înainta în mare în faţa dispozitivului nostru şi au vrut să ne prindă şi să obţină informaţii despre acţiunile noastre. Veniseră cu bărcile, dar, din cauza întunericului, au nimerit în câmpul de mine. 
O altă grupă de soldaţi ruşi a vrut să vină peste noi, dar şi aceasta a căzut pradă minelor. Mulţi soldaţi au murit, alţii au fost răniţi şi vreo trei dintre ei ne-au căzut prizonieri. Comandantul lor dorea să afle cu orice preţ ce putere de foc şi câte trupe aveam noi. 

19 octombrie, 1941
                   De ceva vreme, inamicul nu mai dădea niciun semn de viaţă. Ni s-a părut ciudat acest lucru şi ne întrebam ce s-o fi întâmplat cu ruşii de nu mai fac nicio mişcare? Şi, în timp ce ne dădeam de ceasul morţii că nu ştiam ce s-a întâmplat cu ruşii, în tabăra noastră au venit nişte nemţi cu o maşină. Nemţii n-au apucat să spună ceva, că alde Ivan au reluat vechiul obicei şi au atacat cu brandurile. Noaptea chiar au reuşit să pătrundă în sectorul Excadronului 3, aflat în dreapta echipei mele. Trei băieţi de-ai noştri au fost luaţi prizonieri, dar doi au reuşit să scape. 
                    Pe de altă parte, nici ruşii n-au avut o soartă mai bună. Trei dintre ei au nimerit în câmpul de mine. Unul a fost rănit la picior, altul, la mână şi al treilea a rămas acolo pe burtă până dimineaţa. Deci, ne luaseră un om şi ne-au lăsat trei în loc. 
Pe malul apei, în stânga câmpului minat, era o căsuţă în care se instalase o grupă de-a noastră. Băieţii, alertaţi de zgomotul exploziilor, au ţinut sub foc terenul minat până dimineaţa, astfel încât, prin acel sector să nu mai poată pătrunde alte trupe inamice. 

20-21 octombrie, 1941
                     Când s-a luminat de ziuă, am evaluat pagubele şi i-am interogat pe ruşi. Toată ziua am stat sub ploaia de proiectile ale brandurilor ruseşti. Noaptea ne-au luat locul vânătorii de munte, iar noi ne-am deplasat în sectorul Divizionului 1 al Regimentului 2 Călăraşi. Acolo am stat în refacere. Ne-am spălat şi noi, am plimbat caii pe malul mării, am făcut şi instrucţie. Ne pregăteam pentru campania din Crimeea. Artileria deja bătea gurile Crimeei. Parcă tuna în depărtare, aşa se auzea.
Regimentele 4 Roşiori şi 3 artilerie călăreaţă au atacat o insulă în Crimeea şi au fost victorioşi. În plus, au capturat şi două baterii de artilerie cu tot cu servanţi. 

22-30 octombrie, 1941
                       Plutonul nostru a rămas în refacere şi în această perioadă. Ne preocupa găsirea hranei şi am mers într-un sat cu TR-istul Emil Dragomirescu, să luăm fân pentru cai. Satul era mic şi, după câte am înţeles noi, nu mai trecuseră pe-acolo alte trupe. Sătenii ne-au primit bine şi chiar ne-au oferit alimente. Totodată, erau curioşi să afle ce naţie mai eram şi noi. 
                      - Noi, rumânski! Rumânski! - ziceam noi şi se vedea treaba că le plăcea acest lucru. După vreo 4-5 ore petrecute în acel sat, am plecat încărcaţi cu de toate, pe deasupra şi cu o gâscă. Aveam mâncare pentru toată grupa. Am mâncat pe săturate. Caii s-au săturat şi ei cu fân. Ce e drept, o duceam rău cu mâncarea. Cu toate hărţuielile cu inamicul şi cu toate incursiunile noastre pe teritoriul acestuia, bucătăriile de campanie nu mai ştiau pe unde să ne găsească.

30 octombrie, 1941
                    Ne-a venit şi nouă rândul să intrăm în Crimeea.  Celelalte trupe ale noastre, cele care porniseră atacul pe 18 octombrie, au intrat în Crimeea prin partea de nord. Noi am intrat pe la răsărit. Am trecut printr-un vad lat de vreo 20-30 de metri, cu apa până la genunchii cailor şi am înaintat spre un sat ce se afla la gurile Crimeei. Echipa mea era avantgarda plutonului 2, iar plutonul 2 era avantgarda Excadronului 4 Regimentul 2 Călăraşi. 
Eram primii care intram în Crimeea, sub comanda colonelului Dobrescu Alexandru, cel care ne condusese până atunci cu mare dibăcie. Am intrat în sat cu mare atenţie, ascunzându-ne pe sub pomi, să nu fim reperaţi de aviaţia inamică. Trecând pe lângă o căsuţă, am fost surprins să aud grai moldovenesc.
                     - Şe-i cu voi pe-aişi, măi, românaşilor?- ne-a întrebat un bărbat.
                    - Dar cu dumneata, ce e mă, omule? Cum ai ajuns aici?
                    - Am rămas aişi din 1918, de când cu revoluţia comunistă. Îs de prin părţile Bârladului. M-am însurat cu o rusoaică şi avem trii copii. Aveam şi în Moldova nevastî cu trii copii. 
                    - Păi, ş-acu' ce faci? Mai te duci la nevastă-ta din Moldova?
                    - Eh! Mi-i tari dor di copilaşi şi di ţară, dar mi-i milă şi di aiştea. Nu ştiu ş-o sî fac!
Am fi stat noi la vorbă cu bărbatul acela, dar aveam altă misiune acolo. Am înaintat spre comanda brigăzii, care se afla într-un sat vecin. În acelaşi timp, Regimentul 4 Roşiori şi un Divizion din Regimentul 3 Călăraşi, au fost supuse tirurilor de artilerie ale inamicilor, care trăgeau de pe mare. 
Au avut pierderi mari. Pe noi, însă, ne-a prins ploaia şi am cantonat în sat, unde erau multe gâşte şi găini. Am tăiat şi noi câteva, le-am fript, le-am mâncat şi astfel ne-am potolit foamea.