CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                               După incidentul cu mitraliera ne-am întâlnit cu restul unităţii sus, în deal. Toţi ne credeau morţi. Ruşii se retrăseseră, lăsând în urmă mult armament ( trei tunuri anticar, mitraliere, puşti- mitralieră, branduri, muniţie) şi mulţi morţi. 
Eu, ca să nu stau locului, am luat-o la stânga, spre mare, prin tranşeele ruşilor. L-am luat cu mine pe soldatul Ţârdel.Până la mare erau aproximativ o sută de metri. Mergeam prin amplasamentele ruşilor, eu pe partea stângă, Ţârdel pe partea dreaptă. 
                     Tot mergând noi aşa, am dat peste un adăpost din care ruşii nu plecaseră. Câţiva şedeau pe vine pe două rânduri faţă-n faţă. Când i-am văzut, am privit în spate, să mai chem pe cineva, dar pe cine? Eram doar noi doi. Dacă fugeam înapoi, ne prindeau ruşii. I-am făcut semn lui Ţârdel să treacă pe partea mea şi i-am luat pe ruşi ca din oală. 
                     - Predaţi-vă! am strigat către ruşi, nu înainte de a trage un foc de armă. 
Ruşii nu s-au lăsat rugaţi, ci au început să iasă afară unul câte unul cu mâinile sus şi fără arme. 
Eu stam cu arma îndrepetată spre ei, iar Ţârdel îi controla de arme şi de grenade. Au ieşit din ascunzătoare vreo 17 ruşi. Erau nişte băieţi înalţi în comparaţie cu noi, care eram nişte mărunţei.
Când au văzut ei că doi oameni au fost în stare să-i ia prizonieri, nu le-a venit să creadă ochilor. Dac-ar fi ştiut, nu s-ar fi predat în ruptul capului. Printre ei se afla şi un ofiţer, iar când l-am scos afară, s-au repezit la el şi i-au luat pâinea şi alimentele pe care le avea şi le-au împărţit între ei. 
                     I-am luat pe ruşi din urmă şi am pornit cu ei spre bază şi, pe drum,  am mai prins încă cinci ruşi prin tranşee. Doi erau într-o groapă şi trei în alta. Au ieşit ei singuri şi s-au predat. 
                     - De pe unde i-aţi mai luat, mă, şi p-ăştia? ne-a întrebat căpitanul când ne-a văzut cu ruşii. 
                     - De-acolo, din gropile alea, domn' căpitan! Ar fi bine, dacă aţi trimite o grupă de luptă să mai caute până spre mare, fiindcă s-ar putea să mai fie ruşi pe-acolo! i-am zis eu căpitanului. 
Dar căpitanul n-a mai avut timp să trimită soldaţi să cerceteze gropile, fiindcă ruşii au contraatacat cu mic cu mare dinspre răsărit. 
Noi ne-am instalat rapid în teren şi i-am respins, utilizând pentru aceasta cele trei tunuri anticar, precum şi de mitralierele abandonate de ei pe câmpul de luptă. Dar ruşii veneau în număr mare, căci, atunci când proiectilele cădeau peste ei, făcând breşe în rândul atacatorilor, acestea erau completate rapid cu alţi soldaţi. 
                       Cu toate acestea, i-am respins pe ruşi definitiv. 
Noaptea am rămas pe poziţia ocupată şi pot spune că eram norocos că nimerisem într-un adăpost săpat în pământ, bine camuflat, în care încăpeau în jur de 30 de soldaţi. În plus, în adăpost erau mantalele soldaţilor ruşi, foi de cort, alimente, pe care n-au putut să le mai ia , mulţi dintre ei fiind morţi. 
După ce ne-am instalat, comandantul plutonului a ordonat comandanţilor de grupe să-şi fixeze posturi de pază pe timpul nopţii. Mi-am desemnat şi eu oamenii pentru pază, dar numai câte o oră fiecare, deoarece afară era frig, iar zăpada îngheţată, trosnea sub bocanci. Cum era şi firesc, mi-a venit şi mie rândul să stau de pază la intrarea în adăpost, împreună cu un camarad. 
                      Afară era întuneric şi ceaţă groasă, de nu se vedea nimic. Dar asta nu era o problemă grea pentru noi, pentru că eram inventivi şi ne descurcam. De pildă, ne trebuiau rachete albe de semnalizare ca să marcăm sectoarele de luptă, dar aveam numai câte două pistoale de semnalizare pentru fiecare excadron şi trebuia să facem economie. În tranşeele ruşilor am găsit lăzi întregi cu rachete albe şi, lipsindu-ne pistoalele de semnalizare, am aplicat o altă metodă: aşezam rachetele cu capsele în baionete şi trânteam paturile armelor de pământ, iar rachetele plecau în sus şi ne luminau sectorul de luptă.