CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                            Dimineaţa, când ne-am trezit, gândul ne era la mâncare. Mai rămăsese carne de la porcul sacrificat pe malul apei şi băieţii au pus tuciul pe foc, chiar pe mal, printre sălcii, la vreo 20m de locul în care dormiserăm. Înainte să ajung şi eu la mica "bucătărie", am făcut puţină ordine în locul în care am dormit. Am scuturat foaia de cort, că avea nisip pe ea şi, când am vrut să o pliez, am înlemnit!. Sub foaie dormise un şarpe, care a devenit agresiv în momentul în care l-am deranjat. L-am luat pe lopată şi l-am aruncat cât colo, dar el venea înapoi şi mai îndârjit. Atunci am luat lopata, l-am "altoit" drept pe mijloc şi l-am terminat. 
Între timp, băieţii făcuseră planul pentru gătit. Mergeau pe rând să pună lemne pe foc şi totul a mers bine, până când tovarăşii ruşi ne-au luat în colimator. Era rândul fruntaşului Neagoe Marin să meargă la cazan să mai pună lemne pe foc. Numai ce a revenit la adăpost şi bucătăria a sărit în aer cu tot cu cazan. Ce e drept, ruşii încercaseră de mai multe ori să ne distrugă bucătăria,dar de data aceasta au reuşit să ne distrugă toată mustăria. 
                       Ce era de făcut? Bucătăria de campanie nu putea ajunge la noi. Era periculos, pentru că ruşii trăgeau încontinuu cu artileria. Numai pe timpul nopţii luam legătura cu bucătăria. Pentru siguranţă, aceasta oprea la aproximativ 1km distanţă, noi fiind aceia care mergeam să luăm alimentele de acolo. Ruşii mai slăbeau tirurile pe la miezul nopţii, dar pericolul nu dispărea definitiv, deoarece aceştia foloseau proiectile-trasor şi paraşute cu rachete luminoase, de luminau ca ziua. Şi, ca să nu fim surprinşi de inamic, am primit ordin de la comandanţi, ca din când în când să golim câte un încărcător de armă spre ostrov. La fel şi artileria. Era un exerciţiu de intimidare a inamicului în cazul în care ar fi întreprins vreo incursiune în liniile noastre. Astfel, crezându-se descoperit, inamicul răspundea la provocări şi aşa am descoperit multe dintre cuiburile de arme automate care pe timpul zilei ar fi fost imposibil să le localizăm. De pildă, o mitralieră cu vreo patru servanţi, ne rănise mulţi oamnei. Brandurile noastre trăgeau pe lângă ea, dar nu reuşeau s-o amuţească. Noaptea, însă, executând acele tiruri- capcană, am observat, nu departe , o grămadă de crăci şi din spatele ei ţâşneau râuri subţiri de scântei. Am localizat-o şi dimineaţa am mers la observatorii de la branduri şi le-am zis să telefoneze la comandanţii lor şi să le spună coordonatele mitralierei, ca să o distrugă. 
                        - Nu se poate, mă, Crăiţă! Nu e nimic acolo! Crăcile alea au fost mereu în faţa noastră şi nu a mişcat nimic pe lângă ele. Nu-ţi dai seama, că 2-3, de când stăm noi aici, tot ar fi ieşit, mă, şi ei să bea apă sau să se ducă şi ei ca omu'....Dar n-am văzut nimic până acum!
N-am cedat. Am insistat, până a înţeles că trebuie să-i informeze pe comandanţii brandurilor despre mitralieră.
                      - Fă, mă, aşa cum îţi spun eu! telefonează la comandant să dea ordin să se tragă măcar un proiectil!
                      - Cum să tragă, mă, Crăiţă? Îi loveşte pe ai noştri....
                      - Lasă, mă, că nu-i loveşte! Ştiu ei să tragă, fără să-i lovească. Tu nu te gândeşti? Ăştia ne ciuruie pe toţi până la urmă!
În cele din urmă, soldatul a telefonat la comandant, iar brandurile au şi intrat în acţiune. Al doilea proiectil a căzut chiar pe grămada de crăci, scoţându-i pe ruşi din luptă.
Cel mai mult ne chinuia setea, iar apă luam dintr-un izvor de pe malul Niprului. Apa era curată, rece, dar mirosea îngrozitor. Cu groază am descoperit că mirosul provenea de la cadavrul unui soldat, căzut în pârâu de câteva zile. Am convenit cu Gheorghe Popescu, cel cu care plecasem după apă, să nu le spunem celorlalţi, ca să nu se îmbolnăvească. În susul izvorului, dincolo de cadavru, apa era foarte bună şi nu mirosea deloc, astfel încât am umplut bidoanele fără teamă.