CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

5-9 octombrie, 1941
                   Înaintam spre Don şi întâlneam o armată inamică în retragere, cu moralul la pământ, care se preda cu tot cu maşini şi armament. Ruşii erau surprinşi de înaintarea rapidă a armatei germane care venea de la Kiev. 
Noi ne umflam în pene că aveam ajutor puternic din partea nemţilor. Dar, niciodată nu e bine să te bucuri de necazul altuia, căci nu ştii când te loveşte şi pe tine. 
                  Şi, iată că, o grupă de soldaţi de la comanda regimentului a dat peste o mină şi a avut o soartă tragică. Trupurile sfârtecate a doi sergenţi, al unui fruntaş şi a doi soldaţi, au fost adunate în foi de cort şi îngropate în pământ străin, departe de ţară. Le-am adus un ultim omagiu şi am plecat în urmărirea inamicului ziua şi noaptea, fără oprire. Ruşii se predau cu miile.
După atâta goană şi încordare, m-am îmbolnăvit şi am rămas la trenul de luptă, condus de un plutonier, Negoiţă.

10-14 octombrie, 1941
                     Plutonierul era vorbăreţ şi, de multe ori, stam la discuţii, până la ore târzii în noapte. 
                    - Ce zici, Crăiţă, mă întreba el, mergem după ai noştri sau ne oprim în primul sat care ne iese-n drum? Nu de alta, dar Excadronul nostru, după cât înaintează de repede, nu ştiu, dacă îl vom mai ajunge vreodată.
                     - Eu mai ştiu, domn' plutoner? Nu vedeţi? Ruşii sunt peste tot şi pot să ne creeze probleme, căci am depăşit dispozitivul lor de luptă.
Dar plutonierul Negoiţă avea probleme şi cu orientarea în teren, mai ales pe timp de noapte. De aceea mă chestiona deseori referitor la traseul de parcurs, iar dialogul se desfăşura cam aşa:
                   - Domn' plutoner, haideţi s-o luăm la stânga, pe drumeagul ăsta!
                   - Crezi că e bine, mă, Crăiţă?
                   - Acu'... ce-o vrea să fie, domn' plutoner! trebuie să mergem undeva. Nu?
                   - Bine, mă! Hai s-o luăm pe unde zici tu!
Am luat-o la stânga pe drumeag şi am ajuns într-un sat. Acolo ne-am cazat câte 2-3 soldaţi pe la casele localnicilor. Eu şi alţi 3 soldaţi am intrat într-o căsuţă şi, de obosiţi ce eram, am adormit foarte repede, astfel încât, n-am avut timp să ne facem o idee despre gazdă şi locuinţa acesteia. Dis- de- dimineaţă ne-a trezit o femeie, probabil, proprietăreasa şi ne spunea ceva pe limba ei. Dar, cum noi nu înţelegeam o iotă din ce spunea, femeia ne-a luat de mână şi ne-a dus la fereastra care despărţea două camere. În camera vecină dormeau vreo 16 soldaţi ruşi. Dormeau pe jos, pe nişte paie. Când i-am văzut, mi s-a făcut părul măciucă. Totuşi, nu mi-am pierdut cumpătul. I-am trezit pe tovarăşii ruşi trăgând un foc de armă şi le-am ordonat să iasă afară câte unul, fără arme şi i-am făcut prizonieri.
Plutonierului nu-i venea să creadă ochilor. 
                     - Ce le facem, mă, Crăiţă, ăstora? Unde-i ducem, mă, că tu poate ai mai trecut prin situaţii dintr-astea?- mă întreba de zor plutonierul.
                     - Păi... Domn' plutoner, eu zic să nu-i luăm cu noi, că n-avem loc în căruţe, iar, ca să-i predăm cuiva, cui să-i predăm? Că trebuie să mergem după ai noştri.
                    - Şi-atunci ce facem, mă? Spune! Că tu i-ai luat prizonieri, nu eu!
                     - Domn' plutoner, eu zic aşa: să le luăm închizătoarele armelor şi să-i lăsăm să se ducă încotro or vedea cu ochii!
                     - Eu ştiu mă, Crăiţă? Tu ne-ai băgat în beleaua asta, tu să ne descurci! Fă-le ce le-oi face şi hai să plecăm mai repede de aici!
                      - Înţeles, domn' plutoner! Bă, tu, ăla care ştii ruseşte - m-am adresat eu  unui soldat din Bucovina- ia, spune-le mă, tovarăşilor ruşi că nu vrem să-i luăm prizonieri, ci sunt liberi să plece încotro or vedea cu ochii!.
                      - Spasiba! Spasiba! - ziceau ruşii în culmea fericirii, că nu-i luăm prizonieri.
Şi aşa am descurcat problema cu ruşii. Însă, pe mine mă tot chinuia o întrebare şi nu-i găseam răspuns: noi am fost primii în casa aia sau ruşii?

15-17 octombrie, 1941
                       Am reluat înaintarea. Foarte mulţi ruşi se predau, umblau de colo până colo, că nu ştiau încotro s-o mai apuce. Erau încolţiţi, dar nouă ni se cam urâse de atâta război, mai ales că ne mergea din ce în ce mai greu. De când am trecut Niprul am dus mare lipsă de apă, căci în stepă apa era la o sută de metri adâncime. Caii se aprindeau din cauza marşurilor forţate şi de sete, că nu le ajungea apa pe care le-o dădeam. Mulţi dintre ei cădeau în timpul trapului şi mureau atât de repede, încât nu aveam timp nici să le scoatem şeile. Săracii! Le era de ajuns şi lor atâtea zile şi nopţi de goană după inamic.