CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     Stând de vorbă cu celălalt soldat cu care păzeam adăpostul, am auzit un fluierat. Am întrerupt discuţia şi am ciulit urechile. Semnalul s-a repetat şi l-a auzit şi tovarăşul meu.
                     - Fii atent! Să nu tragi niciun foc de armă! Stai, să vedem cine e! i-am zis. Apoi am fluierat şi eu semnalul de mai devreme şi cineva s-a îndreptat în pas alergător spre noi. Se auzea cum trosnea zăpada sub paşii lui. 
                     - Hei! Bine-ai venit! i-am zis individului în timp ce îi puneam piedică şi-l trânteam pe jos. 
L-am dezarmat imediat. Avea un pistol din acelea cu roată de 72 de focuri. Dându-şi seama de gravitatea situaţiei,rusul a început să se bată cu pumnii în cap şi să ne ceară să-l împuşcăm. Nu l-am împuşcat, ci l-am trimis la comandant însoţit de colegul meu de pază.
                    - Măi, dar Crăiţă ăsta numai de drăcii se ţine! a zis comandantul după ce camaradul meu i-a relatat cum l-am prins pe rus. 
În adăpost era activitate intensă: unii soldaţi aprinseseră focul, alţii îşi uscau ciorapii sau topeau zăpadă, ca să-şi umple bidoanele cu apă. "Clientul" nostru însă era foarte agitat. Se zbătea tot timpul şi cerea să fie împuşcat. După o jumătate de oră de la acel incident am fost înlocuit din postul de pază. Când am intrat în adăpost, rusul se mai calmase, căci era unul printre noi, Dumitru Macrinuc, care ştia ruseşte şi ne spunea ce zicea rusul.
                    - Lasă, mă, n-ai nicio grijă, îi spunea Dumitru, că românii nu-ţi fac niciun rău! Uite, ia nişte pâine prăjită şi mănâncă şi bea şi apă, dacă ţi-e sete!
Când m-a văzut pe mine intrând, m-a recunoscut şi i-a zis lui Dumitru că sunt "al dracului" că l-am păcălit cu semnalul. Mai spunea că era ofiţer cazac şi plecase cu o grupă de 14 cazaci într-o incursiune în tabăra noastră, cu scopul de a captura soldaţi români, pentru a obţine informaţii, dar din cauza ceţii şi a întunericului se rătăciseră şi nimeriseră în sectorul nostru. 
Dar noi nu ne-am culcat pe lauri, deoarece cazacul spunea că erau mai mulţi în acea incursiune şi puteau să ne surprindă în orice moment.
Noaptea s-a scurs liniştită în ciuda temerilor noastre că vom fi atacaţi de cazaci. 
Cine va citi aceste rânduri vreodată va crede că mă laud, dar nu mă laud deloc. Când s-a luminat bine de ziuă, am luat-o printr-un şanţ de comunicaţie. Aşa era felul meu, să nu stau mult timp într-un loc, până nu aflam ce se întâmpla în jurul nostru. Şi, mergând eu aşa,am văzut la 30-40 m în faţă nişte căşti mişcându-se. Eram singur şi mă gândeam ce să fac: să mai chem pe cineva sau să merg singur spre căştile mişcătoare? Ei bine, am ales a treia variantă: am pus arma la ochi şi am tras vreo două focuri în direcţia căştilor. Posesorii acestora au ridicat de-asupra capetelor batiste albe în semn de predare. Când am văzut batistele albe, n-am mai tras niciun foc, dar nici de ei nu m-am apropiat. Ştiam de la alţi camarazi că ruşii procedau astfel: arătau că se predă, dar, când te apropiai de ei, începeau să tragă. Cu lecţia învăţată, am aşteptat câteva momente, apoi le-am strigat să iasă din ascunzătoare. Au ieşit vreo 4 inşi cu mâinile sus. I-am luat dindărăt şi i-am dus la ai noştri. 
                    - Băi, fraţilor, atacul ăsta a fost mai mult al lui Crăiţă! le spunea comandantul băieţilor, surprins că luasem prizonieri încă de la prima oră a dimineţii.