CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( continuare)

                             Nu ştiu ce a mai făcut sublocotenentul după aceea, fiindcă a venit agentul şi ne-a adus scrisorile. Vestea, pe care am primit-o eu atunci, a căzut ca un trăsnet pe capul meu. Fratele meu, Marin, care lupta şi el într-un regiment de vânători de gardă, căzuse răpus de un proiectil în luptele de lângă Odessa. Am citit scrisoarea, apoi m-am aşezat într-un colţ, ca să nu mă vadă cineva şi am plâns. 
                    - De ce plângi, măi, Crăiţă? - m-a întrebat fruntaşul Geicu Iordan, care mă văzuse.
                    - Am primit scrisoarea asta, i-am răspuns printre lacrimi.
Fruntaşul a luat scrisoarea, a citit-o şi a început şi el să plângă.
                     - Măi, băieţi! De ce plângeţi, mă? Ce s-a întâmplat, mă?- întreba şi sublocotenentul care, ne primind răspuns, a luat scrisoarea, a citit-o şi ochii i s-au umplut de lacrimi.
                      - Măi, Crăiţă, ăsta e războiul... E dureros că ţi-ai pierdut fratele. Dumnezeu să-l ierte! Şi pe noi ne pândeşte moartea la tot pasul...
Ar fi vrut să-mi spună mai multe, ca să mă ajute să trec mai uşor peste durere, dar un proiectil căzut pe clădirea în care ne aflam, a întrerupt vorbele sublocotenentului. Din fericire, nimeni nu a fost lovit. Am părăsit clădirea în mare grabă, fiindcă tirurile inamice se înteţiseră. Şi, ca să-mi aline durerea, sublocotenentul m-a trimis la "ţine caii", la vreo 4 km în spatele frontului, într-un sat.
                    - Măi, Crăiţă, altfel n-am cum să te ajut, mi-a zis el. Vezi şi tu în ce situaţie ne aflăm. Nici acolo n-o să fii mai bine, dar nu e ca în prima linie. Vezi, ai grijă! Te strecori prin pădurea de salcâmi de lângă Malaia Belosjorka până ajungi la cai!. Hai, succes şi Doamne-ajută!, a mai spus sublocotenentul şi s-a dus să-şi vadă de restul trupei. 
Mie îmi era tare greu să plec de unul singur şi să-i las pe băieţi sub ploaia de gloanţe, dar, poate, aşa era mai bine. 

1-2 octombrie, 1941
                   Păduricea prin care treceam era bătută la milimetru de artileria rusă. Pomii nu mai aveau frunze, nu mai aveau ramuri... Era greu să te strecori, fără să fii lovit. Proiectilele cădeau în urma mea şi o luam la fugă înainte, iar când cădeau în faţă, stam pe loc, până se mai potoleau sau până îşi schimbau direcţia. 
Pe înserat am ajuns la destinaţie teafăr şi nevătămat. N-a trecut mult de când am ajuns eu şi artileria inamică a început să bombardeze satul în care mă aflam cu caii, deoarece acolo era şi comanda diviziei. Au murit atunci: comandantul diviziei, Dănescu Ion, căruia i s-a acordat gradul de general post-mortem, doi ofiţeri de stat major, colonelul Zaharia şi mulţi soldaţi. Şi numărul răniţilor era mare. 
Alături de unităţile de vânători româneşti se mai aflau în sat şi nişte unităţi germane. Am aflat atunci, de la nişte soldaţi germani, care ştiau niţel româneşte, că ar fi căzut Kievul şi toate trupele germane ar veni spre noi. Printre acelea erau şi nişte trupe "SS" cu cap de mort pe bonetă. Erau trupe bine dotate cu motociclete, maşini şi tancuri blindate. Artileria lor era complet motorizată. Nimeni nu mergea pe jos şi nu luau prizonieri, îi împuşcau pe loc. 

3-4 octombrie, 1941
                     Ce-am aflat de la soldaţii germani s-a adeverit. Trupele "SS" au venit, dar nu s-au oprit, ci au trecut direct la atac, ocupând foarte repede Malaia Belosjorka. După victoria trupelor nemţeşti, vânătorii de munte li s-au alăturat şi împreună l-au urmărit pe inamic care bătea în retragere. 
Noi, ceilalţi, am rămas în refacere, timp în care am primit inspecţia unui general de armată. Ţin minte, că ne spălaserăm şi noi cămăşile şi nu au avut timp să se usuce, pentru că am primit ordin de plecare. Am îmbrăcat cămăşile aşa ude, cum erau şi am pornit în urmărirea inamicului. Mulţi inamici ne-au căzut prizonieri, dar şi nouă ne-a venit rândul. Mergeam pe o şosea în câmp deschis, pe la ora zece, când şi-a făcut apariţia aviaţia rusească. Erau 13 avioane de vânătoare care au trecut pe lângă coloana noastră prin partea stângă, lăsându-ne impresia că nu ne-au văzut, ca să apară apoi în spatele coloanei şi să atace în forţă. Rafalele de mitralieră au ridicat un nor gros de praf de pe şoşea, făcându-ne aproape invizibili pentru piloţii ruşi. Ca la un semn, am ieşit de pe şosea de-o parte şi de alta, iar ruşii, păcăliţi de norul de praf, s-au retras, crezând că ne-au nimicit. Habar nu aveau ei, că cele 13 avioane ale lor au rănit doar un soldat şi au omorât un cal.