CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( continuare)

                     Trupele ruseşti de la Feodosia înaintau spre Marea de Azov, ca să ne încercuiască în peninsula Kerci, astfel că am primit ordin să ne întoarcem, cum putem, la Feodosia. Am aşezat şeile pe cai şi ne-am grăbit să ajungem la şoseaua care ducea spre Feodosia. Începuse iar să ningă în momentul în care am ajuns la şosea, iar pământul îngheţase.  Şoseaua era foarte aglomerată, căci se retrăgeau spre Feodosia şi alte trupe de artilerie, infanterie şi chiar şi trupe ale marinei germane. Nemţii îşi lăsaseră vasele în portul Kerci şi se retrăgeau şi ei, să nu cadă în cursa întinsă de ruşi. 
                    Cum am ajuns la şosea, ne-am oprit preţ de o oră, până s-a mai limpezit, dar am pierdut legătura cu restul excadronului. A rămas în urmă un singur pluton ( al nostru), comandat de plutonierul Mitroi Florea, teleormănean şi el. 
Se lăsa noaptea şi trebuia să fim foarte atenţi, mai ales că nu aveam nicio hartă la noi, însă, fiecare comandant de grupă avea câte o busolă.  Plutonierul ne-a cerut şi nouă părerea despre cel mai bun traseu pe care să-l urmăm pentru retragere. Am căzut de acord cu toţii că era mai bine să părăsim şoseaua şi să ne îndreptăm spre apus, adică spre Marea de Azov. 
Pe la ora trei noaptea am ajuns la Daln-Kamişi. La intrare erau sentinele nemţeşti. Am intrat în sat şi am hotărât să ne instalăm câte o grupă în fiecare locuinţă, ca să fim mai aproape unii de alţii în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva. Nu am pus nicio sentinelă de pază, pentru că toţi soldaţii erau obosiţi. Dacă se întâmpla să fim atacaţi, ne alertau nemţii şi pe noi. 
                      Eu şi grupa mea ne-am instalat într-o casă împreună cu plutonierul şi am rugat-o pe propietăreasă să ne aducă ceva de mâncare.
                      - Domn' plutoner! Eu cred că ar fi mai bine ca până la ziuă să nu mai plecăm de-aici, i-am zis eu, după ce femeia ne-a promis că ne va da ceva de mâncare. 
                      - Da, ai dreptate! După cum ninge, n-o să mai găsim drumul. Trebuie s-o luăm peste câmp, iar noaptea e mult mai greu de înaintat.
Ne-am culcat aşa îmbrăcaţi cum eram, fără griji, fiindcă erau nemţii de pază.

1 ianuarie, 1942
                    Ne-am trezit pe la ora opt dimineaţa. Afară era zăpadă mare. Nemţii părăsiseră satul, fără să ne anunţe şi pe noi. Norocul nostru a fost că  nu ne-au atacat ruşii. Problema era încotro s-o luăm, căci drumul era troienit, iar, ca să mergem pe câmp, era riscant, fiindcă nu ştiam până unde înaintaseră ruşii, iar avioanele lor ne-ar fi atacat. Ne-am strâns din nou toţi comandanţii de grupe şi împreună cu plutonierul am hotărât să mergem tot la dreapta, adică tot spre nord. Aşa am făcut. Eram singuri- singurei, dar Dumnezeu ne-a ajutat, căci pe la ora unu după prânz am ajuns pe linia frontului pe care mai fuseserăm astă toamnă. 
Ningea continuu cu nişte fulgi mari şi deşi. Ne apropiam de Marea de Azov şi ne-a apărut în cale un sat, al cărui nume nu l-am reţinut. 
                    Am grăbit caii să intrăm mai repede în sat, dar, când mai aveam vreo 200m până acolo, am văzut trupe ruseşti înaintând spre acelaşi sat. Pe de altă parte, plutonul 4 din Excadronul 4 şi Excadroanele 2 şi 3 Călăraşi se îndreptau şi ele spre sat. 
Colonelul Hristea, comandantul Regimentului, ne-a văzut şi ne-a făcut semn să ne grăbim, dacă vroiam să intrăm în sat. Am forţat intrarea şi am ajuns în sat sub protecţia celorlalte trupe ale noastre. 
                   - Bravo, băieţi!, ne-a zis colonelul, doar voi mai rămăseserăţi în cercul făcut de ruşi. Daţi-i drumul, că ne retragem! Lăsăm ruşilor satul!
Ne-am retras, iar spre seară am ajuns într-o comună. Colonelul a ordonat să nu ne mai trimită pe noi pe poziţie, ci să ne lase să ne odihnim.

2 ianuarie, 1942
                   Ca să nu cădem prizonieri, am plecat din comuna aceea spre Djankoi, după care ne-am întors iarăşi spre Feodosia. 
Ruşii ne aruncau fluturaşi de hârtie în care ne cereau să le predăm Divizia 8 Cavalerie şi să-i lăsăm pe nemţi singuri, fiindcă eram prinşi ca într-un cleşte. Şi, ca să fie şi mai expliciţi, desenaseră pe fluturaşi harta Crimeei strânsă într-un cleşte. Ei vruseseră, de fapt, să debarce la gurile Crimeei, dar nu au reuşit, deoarece exact în acel moment se aflau în marş două divizii de infanterie, comandate de generalul Dragalina, care veneau în Crimeea, ca să înlocuiască Diviziile 9 şi 10.
Noi nu am luat în seamă îndemnurile ruşilor, ştiind că nu prea mai aveau putere. Trupele care debarcaseră la Feodosia nu mai aveau nici ce mânca. S-au găsit la prizonierii ruşi câte un pumn de orz copt sau câte 2-3 bobirci de porumb în loc de pâine.
Am înaintat spre Feodosia şi am ocupat poziţie de luptă,pentru că acolo mai erau trupe ruseşti. Echipa mea a primit misiunea să asigure legătura între "Detaşamentul Radu Korne" ( aflat în flancul nostru drept) şi nemţi. 

3-8 ianuarie, 1942
                      Am continuat misiunea de asigurare a legăturilor cu unităţile vecine. Artileria rusească a mai încetat în această perioadă, dar avioanele de vânătoare ne dădeau bătaie de cap, că ne mitraliau mereu. În cea de-a patra zi, încercând să luăm legătura cu celelalte unităţi aflate în flancul stâng, nu am mai găsit pe nimeni. Plecaseră în altă parte. În schimbul unităţii germane ne-au venit în ajutor maşini şi blindate în număr mare. 
Excadronul 3 al Regimentului 2 Călăraşi şi un Excadron din Regimentul 4 Roşiori au atacat, dar au fost respinse şi au suferit pierderi însemnate. Pe de altă parte, nemţii au plecat şi ei la atac ajutaţi de artilerie şi de aviaţie şi au avut succes. Ruşii s-au retras lăsând pe câmpul de luptă mulţi morţi şi răniţi. 
Noi am primit ordin să schimbăm sectorul de luptă cu un altul, într-un sat, pentru că aşa eram noi: nu făceam purici într-un loc. Ne-am deplasat spre noul sector pe timpul nopţii. Pe drum ne-a hărţuit aviaţia inamică, dar trei dintre avioane au fost doborâte de un Messerschmid al nemţilor.