CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

25-29 august, 1941
                  Am continuat înaintarea, trecând prin mai multe oraşe şi am poposit într-unul dintre ele, al cărui nume nu l-am reţinut. Caii erau obosiţi de-atâta drum, nedormiţi, nemâncaţi, plini de praf, iar noi eram şi mai rău. Bucătăria de campanie nu mai ţinea pasul cu noi şi ne hrăneam şi noi cum puteam. 
Într-o zi, am plecat cu soldatul Ene Nicolae (un consătean) după mâncare şi am căpătat ouă, lapte şi pâine de la localnici. Noi, românii, eram primiţi bine de aceştia. Nu ne priveau cu ură, aşa cum îi priveau pe unguri, de pildă.
Cât am stat în refacere, ne-am curăţit şi noi, ne-am spălat cămăşile, am spălat caii, am curăţat harnaşamentul Printre toate acestea am mai făcut şi instrucţie, de parcă duceam lipsă de aşa ceva pe front. Ea avea, totuşi, un scop: să-i piară ostaşului gândul şi dorul de ţară. De altfel, chiar s-au transmis vreo două ordine de plecare spre ţară, dar ambele au fost revocate foarte repede. 
                     Aşteptarea era grea, de aceea ne găseam tot felul de preocupări care să ne înlăture dorul de casă. De pildă, am găsit o bicicletă şi nu ne-am lăsat, până nu am făcut câte o tură cu ea fiecare. În altă zi, două grupe au fost trimise într-un sat vecin, ca să împuşte 12 evrei, bătrâni, femei şi copii, după  cum afirmau cei care au executat ordinul. Soldaţii erau afectaţi de ceea ce făcuseră pentru prima dată în vieţile lor de soldaţi.
Ni se părea ciudat, pentru că niciodată nu ni se spusese să tragem în civili, indiferent de naţionalitate, ci numai în inamicul militar. Dar ordinul venise de "sus" şi trebuia executat fără comentarii. 
                       Executarea celor 12 evrei a fost motivată astfel: doi soldaţi nemţi au trecut cu motocicleta prin localitatea aceia şi cineva ar fitras în ei cu arma. Atunci nemţii au făcut apel la unitatea cea mai apropiată, adică unitatea noastră. Norocul meu a fost că eram plecat după hrană şi nu am participat la o astfel de crimă. Echipa mea, însă, a făcut parte din grupul celor trimişi să ucidă evrei. 
                   - Măi Crăiţă, bine că nu ai fost acolo! Să fi văzut cum au murit bieţii oameni... Parcă îl văd pe bătrânu' ăla cum sta pe burtă şi încerca să se ridice, ca să se uite la mine... Oi ţine minte cât oi fi eu- zicea unul dintre soldaţi.

30 august, 1941
                 
               Am început înaintarea spre gurile Niprului. Inamicul ne-a atacat, dar a fost respins. Avioanele ruşilor au fost îndepărtate de aviaţia şi de antiaeriana română. 
Eram cu soldatul Roman Stancu ( din Putineiu) pe un câmp cu pepeni, când au apărut avioanele ruseşti ("ratele sovietice"), dar, spre norocul nostru, am scăpat nevătămaţi. Nu aceiaşi soartă au avut-o pepenii, care au fost făcuţi zob şi nici copţi nu erau măcar. 

1-3 septembrie, 1941
                   A fost o perioadă mai liniştită, dacă pot spune aşa. Regimentul 10 ( regiment motorizat) a ocupat poziţie pe malul Niprului. Ruşii s-au retras lângă Nipru şi chiar au încercat să-l traverseze cu nişte bărci blindate, dar i-a respins Regimentul 10.

4 septembrie, 1941
                     Am mers la comanda brigăzii pentru a asista la decorarea medicului militar , maiorul Doşoveanu, precum şi a altor ofiţeri. La ceremonie a fost prezent şi generalul Mihail Racoviţă, comandantul Armatei a- IV-a. 
Apoi am participat la o slujbă religioasă într-o biserică, folosită de ruşi pentru depozitarea cerealelor. 

5 septembrie, 1941
                      Divizionul 1 al Regimentului 2 Călăraşi, a plecat să sprijine Regimentul 10.

6 septembrie, 1941
                     Am plecat şi noi în recunoaştere prin localităţile vecine, dar am constatat că ruşii se retrăseseră. 

7-9 septembrie, 1941
                     Împreună cu soldatul Roman Stancu, am plecat cu o căruţă, să luăm grâu dintr-o magazie din sat, ca să hrănim caii. În timp ce încărcam grâul în căruţă, am văzut apropiindu-se o maşină decapotabilă. Era maşina colonelului Dănescu. Acesta venea să inspecteze caii şi, când ne-a văzut, a venit spre noi. 
                   - Am încurcat-o, Stancule! Are să ne pedepsească domn' colonel.
                   - Ce-o vrea să ne facă! Nu e pentru noi, mă Crăiţă, e pentru cai. Ce, dumnealui nu ştie cât sunt de osteniţi, săracii, de-atâta goană?
Maşina a oprit lângă noi. Domn' colonel s-a ridicat în picioare. Ăsta îi era obiceiul: când eram în marş şi trecea cu maşina pe lângă coloana noastră, se ridica în picioare şi rămânea aşa, până depăşea coloana şi mai făcea câte o observaţie, când vedea ceva în neregulă. 
                    - Ce faceţi, mă băieţi, cu grâul? - ne-a întrebat colonelul.
                     - Trăiţ', domn' colonel! Caii ne sunt osteniţi, nemâncaţi şi, neavând fân, ne-am gândit să le dăm şi lor niţel grâu... 
                    - Măi, băieţi! Eu ştiu că trebuie să hrăniţi caii, dar nu luaţi mult grâu şi nu distrugeţi stogul! Nu se ştie! Palma asta, pe care le-o tragem noi ruşilor, mă tem să nu ne-o dea ei înapoi dublă!- a spus colonelul îngândurat. 
Vorbele colonelului ne-au pus pe gânduri şi nu le vom uita câte zile vom avea, fiindcă s-au adeverit în scurt timp.