CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

30 iulie, 1941
             Am făcut o pauză, oprindu-ne la aproximativ 30 km de Bug, la marginea unui sat. Acolo am efectuat pregătirea de luptă, necesară pentru atacul asupra Bugului.

1 august, 1941
               Am pornit împreună cu nemţii spre Bug, strângând cercul în jurul trupelor sovietice. Atunci am văzut noi că nemţii aveau pierderi însemnate.

2 august, 1941
               Am ajuns la Bug şi am mers în josul lui, spre sud.În satul Osiski, pe care l-am ocupat, Smărăndescu, comandantul plutonului a fost înlocuit cu un tânăr sublocotenent, Ciuciu, care, deşi avea numai 21 de ani, era tare curajos. 
Ruşii au ripostat, fiindcă se grăbeau să treacă mai repede Bugul. 
La marginea dinspre nord a satului ne-am întâlnit cu un pluton de maghiari. Ofiţerul nostru i-a salutat pe maghiari, dar ei n-au răspuns la salut. Această atitudine l-a indignat pe Ciuciu, care le-a tras o înjurătură oltenească, el fiind din Craiova. 
Ajunseserăm, deci, la Bug şi trebuia să-l înştiinţăm pe comandantul Excadronului despre îndeplinirea misiunii. Sublocotenentul Ciuciu, deşi era nou la comanda plutonului, m-a luat de-o parte şi mi-a zis:
              - Caporal Crăiţă! Văd că eşti un ostaş de nădejde. Tocmai de aceea îţi încredinţez o misiune.Nu vei primi niciun înscris. Te duci înapoi la comandantul Excadronului şi-i raportezi: "misiunea Bug a fost îndeplinită fără luptă!". Vei traversa trei sate, dar să nu îţi fie teamă! La ruşi e mare dezordine şi n-o să te observe. Totuşi, te rog să lucrezi cu atenţie! Ai înţeles?
              - Înţeles, domn' subl'ent! Să trăiţi!
Apoi sublocotenentul a întocmit o schiţă a traseului pe care îl aveam de urmat pentru îndeplinirea misiunii. Am luat harta şi mă pregăteam de plecare, când sublocotenentul m-a oprit şi mi-a zis:
                - Caporal!
                - Ordonaţi!
               - Schimbă calul cu unul mai robust, al tău mi se pare cam obosit. Să nu ai necazuri cu el pe drum!.
                - Nu mă despart eu de iapa asta, domn' subl'ent! Cu ea am început războiul, cu ea vreau să-l termin, dacă mi-o ajuta Dumnezeu!.
E drept, aveam o iapă mărunţică, dar nici eu nu eram mai răsărit.
Am verificat încă o dată harta. Aveam de parcurs vreo 8 km, aproximativ o oră de trap întins. 
În sfârşit, am încălecat, mi-am luat rămas bun de la camarazi, l-am salutat regulamentar pe Ciuciu, iar el a venit la mine şi mi-a strâns mâna. Gestul lui m-a surprins, deoarece aşa ceva nu se întâmpla prea des. 
După câteva zeci de minute am ajuns la marginea primului sat, paremi-se, Kaneeba. Ca să nu fiu observat de prea mulţi curioşi, am iuţit trapul calului. Totuşi, câţiva bătrâni, nişte femei şi copii m-au văzut şi încercau să mă oprească. Nici n-am vrut să aud şi, în ciuda căldurii şi a setei, care ne cuprinsese pe mine, dar şi pe calul meu, mi-am văzut de drum cu cea mai mare viteză. 
În satul următor era lume multă, totuşi, am oprit lângă o fântână să beau apă. La fântână era o cazeică. Lua apă. Şi, fără să descalec, i-am cerut să-mi dea şi mie să beau apă din găleata ei. Mi-a făcut semn să aştept niţel şi a dat fuga până în casă, de unde  s-a întors cu o cană. A umplut cana şi a întins-o spre mine. 
               -Net! Bea tu prima!- i-am zis.
Eram prevăzător, că aşa eram instruiţi: să nu bem apă şi să nu mâncăm din alimentele primite de la civili, să nu fim otrăviţi.
               - Ha, ha! - a râs femeia şi a băut o cană întreagă cu apă, ca să-mi demonstreze că nu aveam de ce să mă tem.
                 - Ahhhhaaa! - a făcut, după ce a golit cana şi s-a şters cu mâna la gură.
Am luat cana repede din mâna ei şi am băut pe nerăsuflate. Iapa mea a întins şi ea botul spre găleată, că îi era sete, sărmana! Femeia a luat găleata şi i-a dat să bea. Dar eu, fiind ocupat cu potolirea setei, nu am băgat de seamă când s-a adunat atâta lume în jurul meu. Femeile îmi aduceau merinde şi mă îmbiau să mănânc. Aş fi mâncat eu, că mi-era foame, dar mă temeam să nu mi se întindă vreo cursă şi ar fi fost grav ca , din această cauză, să nu-mi îndeplinesc misiunea. 
Pe de altă parte, tot eu îmi ziceam că oamenii aceia n-aveau intenţii rele, căci, din câte am putut să înţeleg, habar nu aveau ce naţie de om oi fi şi eu, că nu văzuseră alţi ostaşi străini pe-acolo.
                 - Eu, romanski! Romanski! am venit călare dinpartea aia! În urma mea vin alte trupe. Şi din partea ailaltă, la fel! - minţeam eu, să nu se afle că eram singur.
Am luat, totuşi, câteva îmbucături la repezeală. Aş mai fi stat eu la taclale cu femeile acelea, că tare frumoase mai erau, dar războiul e război şi misiunea, misiune! Am salutat mulţimea curioasă, am mulţumit pentru mâncare şi pe-aci ţi-e drumul!. 
Vestea sosirii mele în sat se răspândise cu viteza luminii până la marginea satului. Oamenii ieşeau pe la porţi să mă vadă, de parcă ar fi trecut o nuntă prin sat. La ieşirea din sat mi-a ţinut calea un bătrân, care nu s-a lăsat până nu am oprit. Încerca să-mi spună ceva, dar numai după ce am trecut la limbajul semnelor, am înţeles că era vorba despre nişte arme şi echipamente ruseşti, agăţate într-un stâlp de telegraf. Erau vreo 6 arme cu baionetă şi aveau încărcătoarele pline. Bătrânul s-a repezit să ia armele şi să mi le dea, dar l-am oprit şi i-am arătat să-mi dea numai una dintre ele, că nu aveam timp pentru "captură de război".
Am luat închizătorul armei şi i-am cerut bătrânului să facă la fel cu celelalte şi să-mi dea închizătoarele, apoi să aşeze armele la locul lor. În timp ce bătrânul punea armele la loc, am ţâşnit ca din puşcă şi, la ieşirea din sat, am aruncat închizătoarele.