CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( continuare)

    19 iulie, 1941
                  În zorii zilei am trecut Nistrul pe pontoane. Vânătorii de munte şi regimentele de nemţi au făcut cap de pod şi au avut multe pierderi. Artileria noastră trăgea neîncetat asupra cazematelor sovietice, dar acelea rezistau foarte bine. Erau construite numai din beton şi aveau câte trei creneluri dispuse pe trei laturi. La fiecare crenel era câte o mitralieră şi fiecare dintre ele trăgea într-o direcţie. Astfel se executa foc încrucişat între cazemate, încât cu greu se putea înainta printre ele. 
Cazematele mai erau împrejmuite şi cu un gard din sârmă subţire. Şi, fiindcă nu puteam înainta decât târându-ne, sârma ni se agăţa de centură şi de nasturii tunicii, îngreunându-ne şi mai mult înaintarea.
Dar cazematele trebuiau ocupate cu orice preţ. Pentru aceasta aveam nevoie de un plan. Aşadar, am întrerupt înaintarea să facem planul de bătaie şi ne-au surprins avioanele de bombardament ale ruşilor, "pline de icre", cum le spuneam noi. Avioanele au greşit ţinta, iar bombele au căzut la 150 -200m în urma noastră.  Pontonierii au fost loviţi în plin şi au murit atunci vreo 300 dintre ei. În cele din urmă, planul de atac a fost întocmit: unul dintre căpitani, al cărui nume nu l-am reţinut, a avansat ideea de a trece un tun anticar cu barca printr-un loc ferit de privirile inamice şi să tragem cu el chiar prin crenelurile cazematelor. Ideea a fost excelentă. 
                   Ruşii au mai slăbit tirurile, astfel încât am reluat înaintarea, dar fără să ne mai târâm pe jos. 
Ajunşi la cazemate, am aruncat câte o grenadă prin creneluri. Aşa am cucerit primul rând de cazemate. Celelalte rânduri ( unii spuneau că ar fi fost  vreo nouă) nu au opus rezistenţă, iar soldaţii ruşi s-au predat fără luptă. 

20 - 21 iulie, 1941
                     Noaptea dintre 20 şi 21 iulie am petrecut-o pe poziţii, între cazemate. Prima rezistenţă de pe Nistru fusese înlăturată. Ni s-au adus caii din urmă şi am început urmărirea inamicului.
Dimineaţa eram deja pe teritoriul inamic şi teama ne încerca din nou, văzând numărul mare de morţi şi de răniţi. 
Era o căldură teribilă, iar cadavrele zăceau alături de efectele militare şi de armamentul părăsit în grabă pe câmp. Miroseau îngrozitor. Treceam printre ele, urmărind inamicul prin Ucraina, dar urmărirea nu era deloc uşoară. Pentru a afla unde se ascundea inamicul şi când puteam să-l surprindem cu un atac noi, cavaleriştii, aplicam mai multe metode. Cât timp mergeam călare îndeplineam şi misiunea de cercetare, până vedeam inamicul şi nu-l mai scăpam din ochi după aceea. Dacă inamicul se instala pe poziţie şi opunea rezistenţă, noi descălecam şi ascundeam caii într-un loc sigur. Ei erau mijlocul nostru de transport şi trebuia să-i ocrotim ca pe ochii din cap. Lângă cai rămâneau totdeauna 2 -3 soldaţi care îngrijeau câte trei cai fiecare. 
După ce asiguram caii, atacam poziţia inamică. Dacă ne reuşea atacul, ni se aduceau caii de la adăpost şi continuam urmărirea inamicului. Nu dam înapoi nici atunci când atacul era respins. Stam agăţaţi de inamic, ţinându-l în şah, până soseau întăriri, adică: infanteria, vânătorii de munte sau artileria grea. 
Artileria ajungea de multe ori la 2-3 zile după atac, fiindcă venea pe jos, nu avea nici cai, nici maşini. Aşa se făcea că noi, cei de la cavalerie, eram puşi în situaţia neplăcută de a ne socoti cu inamicul pe cont propriu. Dar să nu mai vorbim de faptul că, de cele mai multe ori, acesta era superior din punct de vedere numeric.