CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

              
                               În momentul declanşării atacului ne-am deplasat spre calea ferată. Lângă aceasta era o pădurice de salcâmi, numai bună pentru camuflaj. 
                     - Băieţi, ne oprim aici, în salcâmii ăştia, până se lasă seara! N-avem mult de aşteptat, cel mult o jumătate de oră - ne-a zis căpitanul.
am rămas acolo, în salcâmi, aşteptând momentul prielnic pentru a ne continua acţiunea. În scurt timp şi-a făcut apariţia, în mare viteză, o locomotivă de manevră spre care am reuşit să tragem numai 2-3 focuri de armă. Soldaţii de pe locomotivă aveau arme automate şi l-au rănit pe subofiţerul Dumitrana în mână. Apoi locomotiva s-a dus şi nu s-a mai văzut.
Am traversat calea ferată, iar prima linie a detaşamentului a început înaintarea, trecând printr-un lan de grâu. Înţelegerea era ca înaintarea să se facă în cea mai mare linişte şi să nu se răspundă cu focuri de armă la provocările inamicului, pentru a nu fi descoperiţi.Astfel, doi soldaţi au fost răniţi: unul în mână, celălalt, în spinare. Cum se mai văita, sărmanul! 
Eu, aflându-mă cu echipa în ariergardă, nu eram la curent cu tot ceea ce se întâmpla în prima linie. Aveam, însă, datoria să transmit informaţii din spatele detaşamentului şi le transmiteam din om în om.
                     Ei, am înaintat noi aşa, preţ de 15 minute. Din linia întâi s-a auzit o rafală de mitralieră, apoi zgomotul a încetat. Cunoşteam bine acea mitralieră: era a noastră! Totuşi, am mărit atenţia. Un agent de legătură a venit şi mi-a spus că, pe lângă tunurile şi caii, pe care noi îi aveam în grijă, urma să primim şi un  camion inamic cu 6 prizonieri.
                     - Ia te uită, frate! Ne motorizăm , după cum se vede treaba! - le-am zis eu băieţilor, bucuros pentru capturarea camionului inamic.
La puţin timp după aceea, căpitanul a ordonat să încălecăm, deoarece trebuia să pornim spre Moara. 
Pentru ca acţiunea noastră să reuşească fără nicio problemă, era bine să obţinem nişte informaţii de la prizonieri, dar niciunul dintre noi nu ştia ruseşte. Pe drum, însă, am întâlnit un basarabean şi câţiva ucraineni. Ştefan, basarabeanul, ni s-a alăturat. I s-a dat calul unui soldat rănit şi a fost trimis la grupul de comandă. El ne-a ajutat să obţinem de la prizonierii ruşi informaţiile necesare asupra treseului pe care îl aveam de urmat. 
Când mai era aproape o oră până la ziuă, am ajuns la destinaţie. Satul Moara avea 50-60 de case şi un colhoz. Era străjuit de dealuri la est şi la sud, iar spre nord de o vale. Am intrat în sat pe la nord şi prima acţiune a fost distrugerea firelor de telefon. Nu ştiu, dacă am reuşit noi să le distrugem pe toate atunci, fiindcă era noapte şi nu se vedeau. În sat nu era nicio unitate inamică, toate trupele fiind grupate pe linia frontului. Ne aflam în spatele liniei de bătaie, la aproximativ 40 km. Era linişte, nu se auzeau nici tunurile, nici brandurile. Dar, foamea şi oboseala ne dădeau mari bătăi de cap.De aceea, căpitanul ne-a adunat şi ne-a zis:
                        - Măi, băieţi, ne-am îndeplinit misiunea pentru care am venit aici. Acum trebuie să ne hrănim şi să ne odihnim. Am vorbit cu preşedintele colhozului, l-am trezit din somn, să ne facă ceva de mâncare. A promis că va fierbe nişte ouă. În ceea ce priveşte misiunea noastră, am încercat să iau legătura cu unităţile noastre prin gheu, dar a fost imposibil să prind ceva. Distanţa e prea mare. Dar... În sfârşit, satul ne aparţine şi trebuie să-l apărăm. Iată care e planul: caii vor rămâne în sat, la adăpost. O grupă de soldaţi va merge la marginea satului în partea de nord, iar o altă grupă, pe firul văii, spre est şi se va instala lângă drum.