CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST( continuare)

                          Pe la orele nouă ale dimineţii, când ne pregăteam de plecare, s-a transmis ordinul ca întreg excadronul să se adune pe malul Sucevei. Comandantul diviziei, colonelul Dănescu Ion, era atât de supărat, încât nu a vrut să primească raportul ofiţerului.
              - Să iasă în faţa frontului maiorul Căpitănescu! - a ordonat colonelul.
Maiorul a executat ordinul, iar colonelul s-a apropiat de el, a scos sabia din teacă şi i-a tăiat galoanele de pe umeri.
              - S-a sfârşit războiul, domnilor? - a continuat colonelul adresându-seîntregului efectiv - Nu ştiaţi că trebuie să jucăm, dacă am intrat în horă? Altă soluţie nu există! De-acum încolo, cel care nu va executa corect şi la timp ordinele primite, va fi executat pe loc! Nu face fiecare ce vrea!
Cu acelaşi ton autoritar, colonelul a numit un ofiţer,cu mai multă experienţă în ale războiului, să instruiască întregul efectiv, chiar pe plajă, pe un strat de nisip foarte gros. La rândul lor, sergenţii majori şi plutonierii şi-au vărsat focul pe noi şi ne-au instruit atât de bine, încât ne-au trecut toate apele, din cauza efortului şi a căldurii teribile din acea zi. După instrucţie ne-am răcorit în apa Sucevei, am mâncat şi ni s-a ordonat somn obligatoriu până după-amiază, pela ora trei, când trebuia să pornim din nou spre Muşeniţa, să recuperăm efectele militare, abandonate pe câmpul de luptă. 
                  Până la canton aveam de parcurs vreo 12 km. Înaintam încet. Ruşii ne-au văzut şi au început să atace cu artileria. Trăgeau şi din avioane. Cu toate acestea, am reuşit să ocupăm teren în partea de sud a cantonului, precum şi oraşul Livezi.

24 - 30 iunie, 1941
                 Începând cu 24 iunie şi până spre sfârşitul lunii am rămas pe poziţiile ocupate sub tirurile armelor, fără posibilităţile de a înainta sau de a ne retrage. O grupă a plutonului nostru a încercat să înainteze, dar artileria rusă a dejucat planurile acesteia, bătând neîncetat zi şi noapte. Spre norocul nostru, eram amplasaţi bine în teren şi am scăpat teferi şi nevătămaţi.
Dar, eşecul artileriei i-a înverşunat pe inamici şi au trimis aviaţia asupra noastră. Nouă avioane au atacat poziţiile noastre, zburând la mică înălţime. Cinci dintre ele au fost doborâte de artileriştii noştri şi au căzut pe lângă Rădăuţi. Celelalte, retrăgându-se, au mai apucat să atace o grupă, rănind un soldat. Au fost zile de coşmar. Cele două artilerii îşi încrucişau tirurile, sfâşiind pământul cu atâtea explozii. Iar noi trebuia să rezistăm acolo, sub ploaia de gloanţe şi de proiectile cu care ne obişnuisem atât de mult, încât, doar atunci când vreun proiectil cădea mai aproape, ne treceau fiorii morţii. 
                       Într-o zi, un proiectil a căzut chiar pe marginea gropii în care ne adăpostisem, dar nu ne-a omorât, ci ne-a acoperit cu pământ.