CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

           6 iulie, 1941
                 
                  Ni s-a alăturat şi Regimentul 3 Călăraşi şi am început atacul pentru ocuparea Hotinului în zorii zilei şi am continuat până spre seară. A fost o luptă  grea, purtată pe un teren accidentat, cu multe dealuri şi văi. Trebuia să ocupăm deal cu deal, dar ruşii le apărau cu străşnicie, făcând multe victime printre noi. Dar cine mai avea timp să se gândească la toate acestea? Eram cu toţii distruşi de oboseală, nopţi la rând nedormiţi, iar singurul gând era să ajungem cât mai repede la Hotin.
În timpul atacului am întâmpinat moartea de câteva ori, dar m-a însoţit steaua norocoasă şi am scăpat cu bine de fiecare dată. Ţin minte că eram culcat la pământ şi un proiectil a explodat în aer, aruncând schije peste noi.  O schijă a căzut lângă mine şi mi-a lovit teaca baionetei. "Să mi-o fi căzut pe spinare, leşinam de râs", mi-am zis, făcând haz de necaz.
Înaintam cu greu, în salturi. Ne ascundeam după fiecare tufă, după fiecare ridicătură de pământ. În partea dreaptă se întindea un lan de grâu, dar ce folos, că nu era un scut bun contra gloanţelor inamice.
                    Coboram de pe o creastă, pe care tocmai o cuceriserăm şi mă pregăteam, alături de echipă, să cucerim şi dealul următor. Dintr-o dată, am simţit că sunt luat la ţintă de o mitralieră inamică. Nu puteam să fac nicio mişcare, că mitraliera mă ţintuia pe loc cu rafale repetate. Mitraliera noastră era departe de mine şi nu puteam să ajung la ea, iar cu puşca din dotare nu puteam ţine piept mitralierei ruseşti. O rafală mi-a trecut printre picioare, lovindu-mi pintenii. Într-o clipită m-am lipit de pământ şi am încercat să licalizez mitraliera inamică. La început nu am avut succes, fiindcă mă aflam într-o pziţie incomodă. În graba mea de a scăpa de tirurile mitralierei, mă aruncasem la pământ cu capul spre vale şi îmi era greu să observ ceva. Profitând, însă, de stângăcia celui care manevra mitraliera, mi-am schimbat poziţia, astfel încât să pot să văd din ce parte vin gloanţele. 
În faţa noastră, la vreo 200 de metri, era o mitralieră cu afet. Mi-am luat inima-n dinţi şi arma în mână şi am început să mă războiesc cu mitraliera. Primele gloanţe au lovit afetul. Apoi am reglat tirul cu ajutorul trasoarelor. Dar, o nenorocire nu vine singură niciodată. Un cartuş s-a înţepenit pe ţeavă şi, de teamă, de emoţie, nu reuşeam să-l deblochez. Spre norocul meu, mitraliera a încetat focul pentru câteva clipe, probabil, din cauza vreunei defecţiuni, timp în care am făcut un salt până în lanul de grâu şi m-am ascuns într-o groapă. 
                      Eram fericit că scăpasem cu viaţă, dar şi mai fericit m-am simţit când am văzut apropiindu-se din partea stângă a poziţiilor noastre o unitate de vânători de munte, condusă de un căpitan foarte curajos. Fără să mai ţinem seama de ordinele comandanţilor noştri, ne-am luat după vânători şi am înaintat împreună cu aceia, că nu mai aveam răbdare să ajungem mai repede la Hotin.În scurt timp a sosit în ajutor un grup motorizat de la Divizie, alcătuit din 40 de motociclete şi 12 tanchete, care aveau şi mitraliere în dotare. Nu era mare lucru, dar ne-au dat curaj. Cu ajutorul lor am înaintat atât de repede, încât n-am realizat când am trecut valea şi când am ocupat şi dealul pe care era instalat inamicul. Acesta, văzându-se încolţit, a preferat să moară ori să se predea, numai să fie nevoit să lupte la baionetă, ştiind cât eram noi de pricepuţi la asta.