CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

       Am părăsit poziţiile în plină zi. Ne-am strecurat prin vale, feriţi de privirile inamicului. La început am mers pe jos, pe lângă cai, vreo 200 de metri, apoi am încălecat şi ne-am depărtat de sat la trap întins. Nimeni nu ar fi crezut că ne-am retras pe sub nasul ruşilor , în plină zi, fără să ne observe nici chiar avioanele lor , care mişunau prin zonă. Dar, chiar dacă ne-ar fi observat, nu ne-ar fi atacat, fiindcă aveam camioanele capturate şi, mai ales, aveam echipamentul asemănător cu al lor. De aceea nu intram în panică atunci când apăreau avioanele, ci ne continuam drumul, ca şi când nici usturoi nu mâncaserăm, nici gura nu ne mirosea. 
Echipa mea a primit ordinul de a asigura spatele detaşamentului.După ce i-am păcălit pe ruşi, am mers tot mai mult spre nord, apropiindu-ne de linia frontului. Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât zgomotul bombelor se auzea mai tare. După vreo patru ore de mers, am ajuns aproape de linia frontului lângă o şosea. De-o parte şi de alta a şoselei erau copaci, care camuflau foarte bine tancurile sovietice. 
                    - Măi băieţi, ne-a zis căpitanul, vedeţi câte trupe inamice sunt de-a lungul şoselei? Nu mai putem înainta într-acolo, c-o să dăm nas în nas cu ruşii. Trebuie s-o luăm la stânga, spre nord. Dar trebuie să trecem dealul care se vede în faţă. Dacă trecem neobservaţi, mergem şi ocupăm un sat de-al lor, la vreo 4km. Altă scăpare nu avem! Satul nu e mare şi, probabil, nu sunt trupe puternice acolo. Trecem în cea mai mare linişte şi ordine. Chiar dacă ne încearcă cu foc, să nu daţi semne de panică, ci să vă continuaţi drumul, ca şi când nu v-ar interesa nimic!.
Tanchiştii sovietici ne observaseră deja, căci se uitau la noi de pe tancuri, dar erau derutaţi de prezenţa camioanelor lor în mijlocul coloanei noastre. 
Am pornit la pas pe drumul indicat de căpitan şi, când am început să urcăm dealul, ruşii ne-au încercat cu un proiectil, care a căzut alături. Deşi tremuram cu toţii de frică, n-am schiţat niciun gest care să ne trădeze şi, odată ajunşi în deal, am executat trap. Desigur, ruşii au mai tras spre noi câteva proiectile, dar, dacă nu ne-au mai văzut, ne-au lăsat în pace. 
Vreo 2km am mers la galop, de duduia pământul sub copitele cailor, până ne-a oprit domn' căpitan.
                    - Crăiţă! Unde eşti, mă?
                    - Aici, domn' câpitan, ordonaţ'!
                    - Îţi iei echipa şi te întorci pe unde am venit, că a rămas un tun în urmă! Fără tun să nu vii!
                    - Înţeles, domn' căpitan!
Mi-am luat echipa şi, iute, am plecat după tun, dar tunarii veneau cu tunul, de-i sfârâiau roţile. 
                    - Trebuie să ocupăm satul acela, ne-a spus căpitanul, după ce am venit şi noi cu tancul. Trebuie să-l ocupăm neapărat! Dacă îl ocupăm nu mai plecăm de-acolo, că nu mai avem încotro. Aşteptăm, că odată şi-odată, va cădea şi oraşul şi împreună cu el toată linia frontului.
Soarele începuse să apună. Căpitanul a luat toate măsurile necesare pentru intrarea în sat. A numit o grupă care avea rol de cercetare. Grupa, la rândul ei, a numit doi cercetaşi. Aceştia mergeau în faţa noastră la mică distanţă.Mergeau călare 100-200 de metri şi întorceau caii brusc. Apoi mergeau la galop alte câteva sute de metri. Făceau aceste "minciuni" în mod special, ca să fie observaţi de inamic. Acesta, crezând că a fost descoperit, deschidea focul, făcându-şi cunoscută prezenţa în zonă. 
Cercetaşii au executat 2-3 "minciuni", dar nu au descoperit nimic. Apoi au intrat în sat şi au săltat un civil rus, pe care l-au adus la căpitan. Cu ajutorul lui Ştefan, basarabeanul, căpitanul a aflat de la rus, că în urmă cu vreo două ore, prin sat a trecut o unitate căzăcească de cavalerie şi că aceasta se afla în acel moment la 4-5 km distanţă, într-un sat vecin.
Am intrat cu toţii în sat, iar comandantul ne-a organizat dispozitivul. Grupa sergentului Măglaşu, alcătuită din două echipe ( una condusă de mine), a ocupat poziţie pe drumul ce intra în sat. Celelalte grupe au fost instalete la celelalte intrări ale satului. 
Se înserase de-a binelea, când am terminat noi instalarea. Echipa mea s-a instalat de-o parte şi de alta a drumului. Cealaltă echipă s-a instalat în dreapta noastră, fiind orientată spre nord. În partea stângă, spre sat, a fost instalat un tun de câmp de la regimentul de artilerie călăreaţă. În faţa noastră, în vale, era un câmp cu grâu secerat de curând. Satul în care se duseseră cazacii se vedea spre răsărit, pe direcţia tunului de câmp. 
După ce şi-a instalat trupa, căpitanul Dobrescu a încercat să ia legătura cu unităţile noastre, de care începuserăm să ne apropiem din nou. Vuia văzduhul de semnale ruseşti, româneşti, nemţeşti, dar mai mult ruseşti, fiindcă erau la ei acasă, ceea ce făcea imposibil contactul cu unităţile noastre. După multe încercări, telegrafistul a reuşit să stabilească legătura cu regimentul. 
Colonelul Hristea a fost plăcut surprins, aflând că suntem cu toţii în viaţă şi că avem numai doi răniţi şi pe deasupra captură de război.  El i-a transmis ordin căpitanului nostru să nu plecăm din locul în care ne aflam, deoarece a doua zi, pe la zece, va veni cu restul trupei înspre noi. Totodată ne-a rugat să avem grijă de răniţi, până la sosirea doctorului, maiorul Doşoveanu.