CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                                 După ce am ocupat dealul, ne-am adăpostit în gropile abandonate de ruşi. Eram foarte obosiţi şi , cât ai zice peşte!, am adormit buştean. La fel de repede ne-am trezit, fiindcă ruşii au început atacul cu artileria. Era un praf şi-o pulbere... de nu se vedea om cu om. Pământul fierbea de-atâtea explozii, iar regimentul nostru, care nu primise niciun ordin, a rămas pe loc şi a pierdut mulţi ostaşi. 
Pe la ora 17:00 a început pregătirea atacului final asupra Hotinului. Artileria călăreaţă şi brandurile trăgeau asupra Hotinului, de nu se mai vedea nimic într-acolo. Regimentul 3 Călăraşi a preluat atacul început de noi, depăşindu-ne şi înaintând spre Hotin. Regimentul nostru a rămas pe loc, prilej pentru noi de a face aprovizionarea cu apă şi alimente. Astfel, am scotocit prin sacii cu provizii abandonaţi de ruşi pe câmp şi am găsit pâine de război. 
Ne-am îngrijit apoi de găsirea unui loc bun pentru dormit, căci era la asfinţit. Am pregătit şi noi culcuşul cum am putut, sub cerul liber.
Baloşean Ştefan, soldat în grupa noastră, s-a dus să ia fân dintr-o căpiţă, ce se afla la 30 de metri în spatele nostru şi a dat peste un soldat rus. 
               - Rumânski predat! Rumânski predat! - striga rusul,ieşind în faţa lui Ştefan cu mâinile ridicate.
              - Ia uite, frate, ce-avem noi aici! Domnu' ruski, aici mi te-ascundeai mătăluţă? Că nu te-am ştiut eu.... Vedeai ce te-aranjam eu frumuşel! - îi zicea Ştefan, făcându-i semn să iasă din ascunzătoare şi să-l urmeze la comandant.
Acea întâmplare m-a ajutat să înţeleg de unde veneau mai devreme nişte gloanţe rătăcite şi pe care nu le-am luat în seamă. Veneau de la domnu' ruski. Văzându-se singur şi încolţit a renunţat la luptă şi a considerat că e mai bine să se predea decât să moară. 
N-a trecut mult timp şi odihna a fost întreruptă de artileria inamică. Zgomotul puternic mi-a afectat auzul şi mi-era teamă la gândul că, dacă voi supravieţui războiului, voi rămâne surd pentru tot restul vieţii. Însă afecţiunea nu a fost gravă şi, după o noapte de odihnă, mi-am recăpătat auzul spre uimirea celorlalţi, care se întrebau cum s-a produs minunea?
               Hotinul nu mai rezista mult timp şi s-a hotărât că era necesar să ne regrupăm şi să ne îndreptăm spre locul în care erau adăpostiţi caii. Acolo se afla şi bucătăria de campanie, care ne aştepta cu supă caldă. Am ajuns la adăpost, am mâncat apoi ne-am culcat pe saltea de fân sub cerul liber. Eu, surd fiind, m-am aşezat lângă Ilie, un consătean, şi l-am tot bătut la cap să nu mă lase, să mă anunţe şi pe mine, dacă se dă "deşteptarea" sau alarma, până când Ilie a izbucnit:
              - Bine, mă! Lasă, că te anunţ eu! Culcă-te acolo şi taci, dracului odată, că acuşi se face ziuă şi n-am închis un ochi din cauza ta!
După toată  tărăşenia, în zorii zilei, trupele noastre au început înaintarea spre oraşul Bălţi, în Basarabia. Pe drum am întâlnit Regimentul 3 Călăraşi în care luptau câţiva consăteni şi prieteni: Ghiţă Oanţă, Şchiopu Enache şi Bălăiţă Ion.
Ce bucurie a fost pe noi, revăzându-ne teferi şi nevătămaţi!.