CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

9 august, 1941
               Dimineaţa am primit ordinul de înaintare. Am trecut pe lângă satul Codrii. În zare se distingeau clădirile unui colhoz. Dintre acele clădiri se ridica uşor un firicel de fum. Curioşi, ne-am apropiat de colhoz şi am văzut că fumul ieşea de la bucătărie. Bucătarul moţăia pe o buturugă, aşteptând să fiarbă ceaiul. Alături erau două căruţe cu merinde sau cu muniţie. Ne-am strecurat tiptil în spatele bucătarului şi l-am speriat de moarte.
             - Boje moi! Boje moi!- a exclamat bucătarul când ne-a văzut.
Unul dintre camarazi l-a speriat şi mai tare, anunţându-l că îi confiscă ceaiul.
               - Lăsaţi ceaiul deocamdată!- am intervenit eu, văzând că băieţii noştri uitaseră de ce ne aflam acolo. Trebuie să cercetăm locul mai întâi! Să vedem ce ascund dumnealor în căruţele alea!.
Unul dintre soldaţi s-a dus la căruţe şi, deodată, îl văd că ia arma şi, îndreptând-o spre căruţe, zice:
              - Hei, ruski, deşteptarea!
Auzind acestea, am alergat toţi acolo să vedem ce se întâmplă. Lângă căruţe dormeau şase soldaţi ruşi. Aveau ochii umflaţi de somn, iar când ne-au văzut, i-au făcut şi mai mari de uimire. 
                - Domn' caporal,- striga un soldat trimis de mine să verifice căruţele, -ia uite, ce am găsit aici! O căruţă are pâine, iar cealaltă, muniţie! 
                 - Ei, băieţi, pâine avem, muniţie avem... Ia, hai să bem şi noi un ceai, dacă tot suntem în vizită!

10august, 1941
                 Inamicul s-a retras din satul Codrii, nu înainte de a ne supune unui tir intens cu artileria. Cu toate acestea, ne-am ţinut scai de el, până în satul următor, unde ne-am oprit din urmărire.  Trebuia să hrănim caii şi, împreună cu doi camarazi, am plecat să luăm fân cu una dintre căruţele capturate la colhoz. Stam rezemat de văcalul din faţă şi mânam caii. Văcalul nu era fixat bine şi, la viteza cu care mergeam, trap întins, am căzut între cai. Hăţurile mi-au prins picioarele şi am fost târât aşa câţiva metri, cu capul izbit de nişte pitroaie mari. Casca îmi căzuse de pe cap, astfel încât, m-am ales cu răni grave, din a căror cauză, n-am putut să-mi revin până a doua zi. 

11-12 august, 1941
                Spre dimineaţă mi-am revenit şi am constatat că aveam capul înfăşurat în bandaje. Rănile mă dureau, dar nu am vrut să merg la spital. Am rămas alături de camarazi, continuând drumul într-o căruţă. Lângă mine era sanitarul nostru, sergentul Anastasiu, care avea grijă să-mi schimbe bandajele.

12-18 august, 1941
              A început să se strângă cercul în jurul trupelor sovietice. Până la Bug se predaseră patru armate inamice. 
Ne aflam în satul Verosetia pentru refacere şi a fost prima dată, după atâta drum şi încleştare, când ne-am spălat şi noi şi ne-am odihnit niţel. Eram fericiţi că ne vom întoarce în ţară. 

19 august, 1941
              Am început pregătirile pentru plecare, dar nu spre ţară, ci pentru trecerea Bugului. Ordinul venise de la mareşalul Antonescu. Acesta ne-a lăudat mai întâi, că suntem o armată de elită, vitează şi nu mai ştiu cum, apoi ne-a ordonat să trecem Bugul, alături de armatele germane. Acest lucru nu ne-a încântat deloc.

20-21 august, 1941
               Am trecut Bugul şi am înaintat spre Nipru. Sovieticii nu au putut să-şi ia toate catrafusele în retragerea lor precipitată şi au incendiat muniţia, carburanţii şi efectele militare. 

22-24 august, 1941
                 Am pătruns în oraşul Ofrapol, dar n-am rămas mult timp acolo. Trebuia să înaintăm mereu spre alte puncte principale, împreună cu trupele nemţeşti şi ungureşti. Soldaţii unguri nu voiau să stea de vorbă cu noi şi nici să ne răspundă la salut.