CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                  Era o iarnă foarte grea şi trebuia să parcurgem 30-40 km pe zi cu viscolul în faţă. Eram în mare dezordine, căci nu mai aveam nici ofiţeri.  Numai majurul era singurul mai mare în grad printre noi. Rar mai vedeam şi alţi ofiţeri. Eram o mână de oameni, adunaţi de pe la diferite unităţi: infanterie, cavalerie, artilerie. Şi nemţii erau la fel ca noi: unii mergeau spre câte o gară, alţii, dgeraţi şi răniţi, căutau punctele sanitare, unde să-şi schimbe pansamentele. 
Mergeam pe cont propriu.
Inamicul ne împingea din spate, iar noi, ca să scăpăm din raza lui de acţiune, goneam ziua şi noaptea.Calul meu se comporta bine şi îndemna la drum de parcă ştia ce pericol ne pândea. 
Aşa ne-a găsit noapte dintre ani. 
                  Nemţii, în ciuda greutăţilor, au petrecut noaptea de Anul Nou şi, după cum era obiceiul, au tras câteva focuri de armă, chipurile, să împuşte anul vechi. Noi, când am auzit focurile de armă în plină noapte, am crezut că au intrat ruşii în sat şi am plecat fără fiştigoi, care cu ce am apucat ,şi până la Don am îndurat multe. Nu mai aveam alimente nici pentru noi, nici pentru cai, iar la trecerea Donului era mare înghesuială, fiindcă era un singur pod. 
                  Noi, cei de la cavalerie, căutam să trecem înaintea celor de la infanterie, dar, când mai rămăseseră vreo 40km până la Don, am primit ordinul de regrupare.  Atunci a venit căpitanul excadronului, Dobrescu Alexandru, şi a format din tot excadronul un pluton de călăreţi. Plutonul a trecut sub comanda unui locotenent pe care nu-l mai văzusem până atunci. Pesemne, nu luase parte la nicio luptă, că prea avea nişte aere... de parcă n-ar fi înţeles situaţia în care ne aflam. 
Mie mi s-a încredinţat comanda grupei nr. 1 formată din soldaţi care nu pre aluptaseră. Ca armament aveam o singură puşcă-mitralieră şi doar cinci încărcătoare cu câte 20 de cartuşe fiecare. Cu toate acestea, trebuia să ne continuăm drumul, iar plutonul nostru avea misiunea de ariergardă până trecea divizia noastră peste Don. 
                    Locotenentul nostru ne numise "unitate de sacrificiu", dar, din câte se putea observa, nu prea le avea cu tactica militară, pentru că ne spunea că putem să ţinem piept inamicului 2-3 zile cu armamentul puţin pe care îl aveam. 
                    - Domn' locotenent, i-am zis eu, deşi regulamentul nu permitea, armamentul pe care îl avem noi în dotare nu ne ajunge nici la o măsea, cum s-ar zice, în faţa inamicului.  Ar trebui să ne socotim ca şi pierduţi...
                    - Sergent! s-a răstit el la mine. Execuţi ordinul şi-atât!
                    - Am înţeles, să trăiţi! am zis, luând poziţia "drepţi".
După discuţia cu locotenentul, au început să vină ordine pentru pregătirea de luptă, dar unul dintre acele ordine nu ne-a plăcut defel: acela de a ne rade bărbile la fel ca locotenentul, adică să ne lăsăm cioc.  Dar, ordinul trebuia executat! 
Cine ne vedea, ne ştia ca pe cei de la "plutonul cu cioc". 
În 2-3 zile, cât au ţinut pregătirile, ne-au mai crescut bărbile şi locotenentul a ordonat să ne mai radem o dată. Noi nu mai voiam să punem briciul în barbă, căci aveam feţele degerate, iar pielea începuse să se jupoaie. Până la urmă ne-am ras. Ce puteam face?
                    Din instrucţie nu ne slăbea locotenentul. Îi da zor cu curăţenia şi cu alte lucruri mărunte, care nu-şi aveau rostul în situaţia în care eram atunci. În loc să se fi apropiat de soldaţi, locotenentul era din ce în ce mai rece faţă de noi, ba, mai ne şi înjura. De aceea, mă tot gândeam cum să ies din această încurcătură, căci nici prin cap nu-mi trecea să mai lupt alături de acel om. Îmi atrăsesem de partea mea câţiva oameni şi plănuiam să-l părăsim pe locotenent, dar nu am dus planul la îndeplinire. După trei zile, când ofiţerul se mândrea că formase o unitate pe placul lui, a fost chemat printr-un ordin superior la comanda excadronului. 

Ne apropiam de Rostov. Mai aveam o zi de mers călare şi tot speram că ofiţerul va reveni, dar n-amai revenit. Circula zvonul că ar fi venit un agent de la căpitanul Dobrescu, de la excadron, cu ordinul să ne retragem cât mai repede spre Don, pe cont propriu, fără nicio comandă. Noi nu l-am văzut nici pe agent, nici ordinul nu l-am auzit, dar, dacă se zicea că vine din partea căpitanului Dobrescu, am luat-o imediat spre Don.