CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                    - Mă, Stane, mi-a zis Fane, în căruţa lui velcea Vasile sunt nişte lăzi cubiscuiţi de război şi altele cu conserve de fasole cu carne de porc.
Pe Vasile îl cunoşteam, că doar era şi el teleormănean, din comuna Conţeşti. Era un băiat foarte sensibil. Când ajungea în cantonament şi da de căldură, nu se mai îndura să iasă afară. De meserie era croitor. Ştiind toate acestea despre el, am hotărât cu Fane să dăm lovitura la alimentele din căruţa lui Vasile. 
                    - Hai, să furăm o ladă cu pesmeţi şi una cu conserve, a spus Fane. 
                    - Taci, mă! Păi, dacă luăm o ladă, se observă imediat şi putem fi descoperiţi. Trebuie să lucrăm altfel. Uite, cum facem: îl ajutăm pe Vasile atât în timpul marşului, cât şi atunci când staţionăm. Tu ştii că el nu prea are grijă de cai....
                   - Bine, mă! Cum spui tu!.
Aşa l-am atras pe Vasile de partea noastră. Când înţepenea căruţa în drum, îi săream în ajutor împrumutându-i calul meu, ca să tragă căruţa. Când ajungeam la cantonament, îl ajutam să găsească loc lângă noi. Seara îl invitam pe la noi să mâncăm împreună, dacă aveam ceva de mâncare. Uneori îl trăgeam de limbă, dar nu voia deloc să spună ce avea în căruţă, că aşa primise ordin de la plutonierul major. 
Într-o seară am început operaţiunea "aprovizionarea". Am luat câte două pachete de pesmeţi şi patru cutii de conservă. Am repetat operaţiunea în fiecare seară. 
Când Vasile se potolea din treburi, eu cu Fane dezveleam cu grijă lăzile, desprindeam câte o scândură din ladă, luam raţia, apoi aşezam totul la loc. Asta, până când majurul nostru, Predescu Mihai, s-a gândit că ar fi timpul să facă o inspecţie la trenurile regimentale şi de luptă ale excadronului. 
Fiecare soldat trecea prin faţa lui cu căruţa sau cu furgonul şi spunea ce conţine fiecare căruţă şi câţi cai are. 
                      Când a venit rândul lui Vasile, majurul a făcut un control amănunţit. L-a pus pe Vasile să dezvelească lăzile, ca să le examineze, dar nu a pus mâna pe ele, să vadă ce greutate au şi i-a zis lui Vasile să le acopere la loc, crezând că totul era în regulă.Apoi a trecut şi Fane cu căruţa, dar la el nu avea ce să mai controleze. Erau numai lucruri fără valoare. Însă a văzut un cal în plus.
                    -Ce e cu calul ăsta? l-a întrebat majurul
                    - E calul lu' domn' sergent Crăiţă! Mi l-a împrumutat că înţepeniserăm şi eu şi Velcea într-un nămete...
Majurul a fost mulţumit de inspecţie şi am continuat drumul spre Bug, iar eu şi Fane am reluat operaţiunea "aprovizionarea". 
Am trecut şi Bugul şi ne-am îndreptat spre Nistru. Am mers alături de Fane încă o bucată de drum, până ce am înjumătăţit cantitatea de alimente şi până când a aflat că majurul avea o armă de vânătoare, capturată de la ruşi, pe care o ţinea printre obiectele de cancelarie, într-un toc din piele şi-i pusese gând rău. 
                  - Mă! Cum să fac, mă, să pun mâna pe ea?  mă întreba Fane.
                  - Păi, eu ştiu, mă? Treaba nu e uşoară! Nu vezi că arhiva are sentinelă? Cum să o iei?
Pentru moment Fane renunţase la puşcă, urmând să dea lovitura altădată. 
Când mai aveam 40km până la Nistru, am oprit într-un sat şi am stat în carantină vreo 13 zile. Era un sat nemţesc, fără colhoz. Acolo plutonul nostru de călăreţi a fost desfiinţat şi ni s-au luat caii. Fane încă nu-şi luase gândul de la arma de vânătoare şi mă tot ruga să-l ajut să puna mâna pe ea. În acest scop, l-am atras de partea noastră pe soldatul Ogică Tudor, care făcea mereu de sentinelă la arhiva excadronului. 
                    - Mă duc să fur puşca atunci când e Tudor de sentinelă, mi-a zis Fane. 
                    - Nu e bine! Nu trebuie să te duci când e el de sentinelă, că, dacă se află, intrăm şi noi în cercul suspecţilor. Ne trebuie o altă metodă!
Ştiam că în sat se găsea mult vin, dar noi nu aveam bani să cumpărăm. Eu, care mă pricepeam să descui broaşte de uşi şi lacăte, l-am luat pe Fane într-o noapte şi am descuiat uşa de la o pivniţă de unde am luat 20l de vin. Dar, cine se gândea că proprietarul îşi luase măsuri de siguranţă şi presărase nisip pe jos? Dimineaţa a văzut urmele pe nisip şi s-a dus de i-a raportat comandantului. Acesta era de prin Turnu Măgurele şi se numea Niculescu. Nu prea îi înghiţea el pe nemţi, dar a fost nevoit să facă o mică anchetă pe care a lăsat-o în coadă de peşte, iar noi am scăpat nepedepsiţi. Astfel am continuat acţiunea de subtilizare a armei de vânătoare. L-am pus pe Ogică să-i invite la un pahar pe cei care erau pe lângă căruţa cu puşca. N-a trecut mult timp şi a început cheful. Eu şi Fane n-am apărut pe "scenă", decât mai târziu, cum aveam înţelegerea cu Ogică. Soldatul care era de sentinelă, primise şi el vin şi se cinstea de unul singur, în timp ce Fane lua puşca. Apoi ne-am retras victorioşi la cantonament unde cheful era în toi. 
După vreo trei zile s-a observat că cineva cotrobăise prin căruţa cu arhiva şi au început cercetările. 
                      Mai întâi au fost cercetaţi cei care chefuiseră, dar nu s-a aflat mare lucru, decât că în timpul chefului Ogică ieşise afară pentru un timp. Majurul a insistat pe lângă Niculescu să adune întregul excadron şi să facă cercetări. Locotenentul nu prea îl avea la inimă pe majur, totuşi a ordonat adunarea excadronului. 
                     - Cine credeţi că ar fi autorul? l-a întrebat pe majur.
                    - Deţin informaţii că autorul este Ogică. Dar, mai cred că a avut complici. Nu a acţionat de unul singur.
După o scurtă pauză, majurul a reluat.
                    - Domnule locotenent, cine a furat arma, a furat şi alimentele!
                   - Ce alimente s-au furat? a întrebat locotenentul surprins.
                   - Domnule locotenent, am avut 150 de raţii de pesmeţi şi conserve, pe care le păstram să le dăm soldaţilor dincolo de Nipru, în stepa Nagaică, dar nu le-am dat, ci le-am păstrat pentru împrejurări mai grele...
                   - A, deci, voiai să le duci la tine acasă! a exclamat locotenentul furios. La cantonamente, marş! a ordonat şi l-a lăsat pe majur cu buza umflată.


                           Am trecut Nistrul pe la începutul lunii aprilie, 1943. La Chişinău ne-au îmbarcat în vagoane pentru vite şi ni s-a luat toată muniţia. S-a ordonat să aşteptăm în vagoane, întrucât mareşalul Antonescu intenţiona să treacă în revistă fiecare vagon cu soldaţi. Dar vizita mareşalului n-a mai avut loc şi trenul s-a pus în mişcare pe direcţia Bucureşti, pe o ploaie torenţială de nu se vedea aproape nimic. 
Nu mai aveam răbdare să ajungem în ţară, iar trenul făcea multe opriri, ca să dea prioritate trenurilor care transportau trupe şi materiale pentru front. 
După 4-5 zile, am ajuns la Caracal, fiindcă acolo era reşedinţa regimentului nostru. De la gară ne-au dus în nişte barăci şi am stat acolo 15 zile în carantină. Cele 15 zile au trecut greu, dar nu mai conta. Eram liberi!
Am defilat, apoi am încins o horă alături de ofiţerii noştri. Ne cânta fanfara Regimentului 19 Infanterie. 


                           În sfârşit, după atâtea suferinţe, eram liberi să mergem pe la casele noastre. Eu nu m-am bucurat prea mult de această libertate, căci, în februarie, 1944, am primit ordiunul de rechemare şi a trebuit să mă prezint la comanda regimentului de la Caracal. 
Plecam din nou pe front, să lupt de data aceasta, împotriva celor alături de care am îndurat mari suferinţe în campania de pe frontul de est. 
                        Doamne, ajută!