CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     În satul în care ajunsesem erau caii noştri, trenurile regimentale şi cele de luptă, care ne aşteptau. Caii erau deja înşeuaţi şi îşi aşteptau stăpânii, dar rareori mai venea câte unul. De pildă, din plutonul meu, doar eu şi încă un soldat ne-am întors de pe câmpul de luptă. Mai era şi Bălteşiu, comandantul plutonului, care era rănit în abdomen. Numai numele de pluton mai rămăsese, căci eram numai noi şi soldaţii care ţineau caii, alde "ţine caii", cum le spuneam noi. Nu mai aveam puşti-mitralieră, nu mai aveam nimic. Eu nici cal nu mai aveam. 
Ene Nicolae, cel care avusese grijă de cal, mi-a povestit că tancurile ruseşti au trecut pe-acolo, iar calul meu, când a auzit zgomotul puternic de tanc, n-a vrut să treacă un pârâu ca să scape din calea tancurilor şi a avut un sfârşit cumplit. Regretam nespus, fiindcă era un armăsar foarte bun, negru, breaz în frunte. Îmi părea rău şi de şa, căci era englezească şi avea nişte coburi foarte uşori şi încăpători. Ori, se ştia că oricare cavalerist îşi păstra toată "averea" în coburi. În coburi aveam şi eu cămăşi de schimb, lucruri de toaletă şi câte alte mărunţişuri, căci eram gospodar de felul meu şi-mi plăcea să am de toate.  Când plecam la luptă fără cai, tot ce aveam, în coburi rămânea. Mulţi dintre noi nu se mai întorceau de pe câmpul de luptă şi bunurile pe care le aveau în coburi treceau din mână în mână. 
Pierdusem calul, dar mai erau destui cai dintre care să-mi aleg unul şi, fiindcă ruşii ne presau, am pus ochii pe un cal de la Regimentul 7 Roşiori. Era un cal negru, robust. L-am trecut în numele meu, deşi în coburi era mare sărăcie. "Ei! Eu să fiu sănătos şi să scap! îmi ziceam în gând, când deodată mi-am auzit numele rostit de cineva. 
                        - Crăiţă! Bine-ai venit sănătos! ce ştii despre ceilalţi din Excadron?
                        - Domn' majur - căci el era- nu prea ştiu ce să vă spun... 
                        - Măi, băiete, mă bucur c-ai scăpat! Du-te acum şi ia alimentele pe patru zile pentru pluton...
                       -  Domn' majur, unde să le punem, că mai suntem vreo 10-12 oameni cu totul?
                       - Păi, ăştia care mai sunteţi, umpleţi coburii cu alimente, că până la Rostov pe Don nu ami primim altele!
Am făcut aşa cum mi-a spus domn' majur. Raţiile erau mai amri, căci erau incluse şi cadourile de Crăciun, care nu mai ajunseseră şi la noi pe câmpul de luptă. Am primit: miere, margarină, marmeladă, caşcaval, bomboane, ciocolată, pâine şi ţigări.  Fiind singurul gradat rămas în viaţă la pluton, mi-a revenit sarcina să împart alimentele soldaţilor. Timpul ne presa, astfel încât le-am spus soldaţilor să-şi umple coburii mai repede şi să plecăm, atâţia câţi eram,spre Rostov. Drumul nu a fost uşor.  Porneam la drum la patru dimineaţa şi ne opream pe la opt seara şi tot nu reuşeam să mărim distanţa dintre noi şi inamic. 
Ruşii ţineau morţiş să ajungă înaintea noastră şi să ne "pupe" şi pe noi aşa cum îi "pupaseră reci" pe camarazii noştri. 
De la nişte soldaţi am aflat că Nedea, căpitanul nostru, căzuse răpus de gloanţele inamice, iar colonelul Hristea fusese rănit la mâna dreaptă şi era gata să cadă în mâinile ruşilor, dacă nu s-ar fi găsit un soldat curajos să-l salveze la timp. Soldatul acela se numea Calotă Gheorghe şi era dintr-un sat din Romanaţi. 
Deşi era cam puţinel la trup, l-a cărat pe colonel în spate până la un adăpost. acolo a găsit o căruţă, l-a suit pe colonel în ea şi l-a dus la un post de prim-ajutor. Mai târziu am aflat de la acel soldat că domn' colonel a rămas  fără mâna dreaptă.