CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     Am adunat cojile de dovleac, le-am pus pe plită şi am aşteptat să se coacă. Un camarad a venit şi m-a anunţat că mă caută cineva. Eu credeam că face vreo glumă, ca să plec de lângă plită şi să-mi ia cojile de dovleac, dar a apărut în prag un spldat care întreba de sergentul Crăiţă Stan. L-am recunoscut imediat. Era cel mai bun prieten al meu din copilărie, Iosif Florea. Am fost botezaţi amândoi pe 6 decembrie, 1915 în acelaşi cazan la biserică. Nu ne mai văzusem de vreo doi ani, pentru că el era la Regimentul 4 Călăraşi. Crezând că şi el e flămând, l-am rugat să mai aştepte niţel, să se coacă cojile de dovleac. Când a văzut ce găteam a râs, apoi m-a luat de lângă plită şi mi-a zis:
                    - Lasă, mă, bunătatea asta de mâncare celorlalţi şi vino cu mine să-ţi dau mâncare ca lumea, să te saturi!.
Nu-mi venea să cred ce-mi spunea, dar, pe de altă parte, ştiam că e om serios şi nu minte. M-am lăsat dus de el la vreo trei case distanţă, lângă un furgon cu patru cai. Mai erau încă doi soldaţi cu el. 
                    - Avem pâine  destulă, să te saturi! Avem şi nişte varză călită cu carne, dar nu prea mai are carne, că am mâncat noi, mi-a zis Florea când am ajuns la locul lor de cantonare. 
Când am auzit de varză cu carne, am făcut ochii cât cepele.
                    - Ia şi mănâncă bine, mă îndemnau toţi trei, şi să ne ierţi că nu mai e carne. N-am ştiut că Florică o să dea de prietenul lui. Opream mai multă carne, dacă ştiam...
                    - Nu-i nimic! Eu vă mulţumesc din toată inima, că tare flămând mai eram...
Mi-am pus stomacul la cale şi mi-am făcut siesta alături de gazdele mele la un joc de cărţi. Dimineaţa ne-am despărţit. Pe Florică l-am reîntâlnit foarte târziu după aceea, prin 1944, când luptam împotriva nemţilor la trecerea Someşului. 


Pe Don frontul se terminase. 
Noi am ajuns la Nipru, iar pe malul celălalt ne aşteptau sanitarii cu seringile pregătite să ne vaccineze împotriva tifosului. 
Mai aveam 10 km de parcurs până într-un sat, după ce am trecut Niprul şi vaccinul începuse să facă ravagii printre noi. Pe mine mă apucaseră frigurile şi nici nu mai puteam să descalec. Mi-a fost atât de rău, încât n-am mai ştiut de mine. M-au luat băieţii şi m-au dus într-o casă la căldură, unde m-am trezit abia a doua zi după-amiază. Toată noaptea am delirat, iar băieţii nu ştiau ce să-mi facă. 
Dar am trecut şi de încercarea aceea şi ne aşteptau altele, căci drumul era tare lung, ca în cântecele copiilor ruşi: "mămăligă, malako/ Rumâni, daleko!"
Trebuia să parcurgem distanţa dintre Nipru şi Bug, dar nu mai eram sub ameninţarea inamicului. 
Zăpada era mare şi nu puteam merge călare. De aceea, m-am suit în căruţa lui Fane ( Verica). I-am dat calul meu să-l pună la căruţă lângă caii lui. Căruţa avea coviltir şi pe timpul zilei stam înăuntru şi mă acopeream cu nişte pături, ca să nu fiu văzut. Când cantonam îi ajutam lui Fane  să îngrijească de cai. 
Problema era că nu mai aveam alimente, iar de la civili nu aveam ce să mai luăm.