JURNALUL LUI GOGU

SCRISORI DIN LUMEA DE DINCOLO

                                                                                               CRĂIȚĂ MIHAELA-VALENTINA

Cuvânt înainte

Există despărțiri pe care pământul nu știe să le poarte, iar oamenii nu le pot rosti pe de-a-ntregul. Sunt plecări care par întâmplătoare, nedrepte sau prea devreme smulse din viața cuiva. 

Așa a fost clipa în care Gogu, un suflet de câine cum rar se întâlnește, a părăsit lumea celor vii, urcând într-o dimineață în cealaltă parte a cerului, după un accident care i-a schimbat pentru totdeauna drumul.

Dar dincolo de hotarul nevăzut al lumilor, dragostea nu piere. Ea nu se sfârșește odată cu ultima bătaie de inimă și nici nu se îngroapă, pentru că legătura dintre un câine și omul său rămâne una dintre cele mai sincere forme de iubire.

Acest jurnal este o scrisoare lungă a lui Gogu către ”mămica” lui rămasă pe pământ. Din când în când, el își așterne gândurile pe nori, așa cum altădată își lăsa urmele lăbuțelor în praful din curte. Scrie cu dor, cu umorul lui blând, cu pozne din lumea aceea plină de lumină, unde câinii nu îmbătrânesc și nici nu mai știu ce e teama sau durerea.

În fiecare rând din acest jurnal pulsează ceea ce nu poate fi văzut, dar poate fi simțit: că moartea nu e un capăt, ci o trecere, că dragostea poate ține deschis un drum între lumi, că unele suflete nu dispar, ci se mută doar puțin mai sus.

Cititorule, dacă deschizi aceste pagini, intri într-o lume în care câinii dorm pe perne de nori, aleargă printre stele, beau apă limpede din izvoare de lumină și veghează asupra celor rămași.

Iar între toate aceste întâmplări, Gogu își amintește mereu de ”mămica” lui, de glasul ei, de mâna care îi mângâia fruntea, de pașii care îi spuneau, fără cuvinte, că aparține unei lumi.

Acest jurnal nu este doar despre plecare.

Este despre a rămâne.

În amintire. În iubire.În fiecare vis în care un suflet de câine se întoarce acasă.

Partea I Drumul care nu se termină

 

Scrisoare după plecare.

 

          Mămica mea dragă,

 

Știu că îți tremură sufletul când îți amintești ziua aceea. Știu că rănile care nu se văd dor cel mai tare. Dar te rog, nu fugi de mine în gând. Eu nu sunt pierdut. Sunt aici. Nu înțeleg pe deplin cum s-a întâmplat totul. A fost un zgomot mare, ca atunci când trăsnește aproape de fereastră și tu strigi să intru repede în casă. Apoi s-a făcut liniște. Nu mai mi-a fost frig, nu mai m-a durut nimic. M-am trezit într-un loc care mirosea a fân cald și a ploaie de vară.

Aici, mămico, nu există asfalt rece. Pământul e moale ca burtica mea când mă răsfățai. Iarba nu udă lăbuțele, ci le ține de cald. Și nicio ușă nu e închisă, pentru că nu avem nevoie de porți unde nu există teamă.

La început m-am speriat. Am vrut să te caut, să te găsesc. Am alergat printre lumini care semănau cu licuricii din grădină, dar mai blânzi. O voce m-a strigat, nu ca să mă certe, ci ca să mă liniștească. Era un înger, cred. M-a mângâiat chiar după ureche, în locul acela unde numai tu știai să mă scarpini până dădeam din picior.

-Gogu, nu ești singur, mi-a spus. Aici vin toți cei iubiți.

Mămico, când am auzit cuvântul ”iubiți”, am știut că voi putea să-ți scriu.

Știu că tu încă mă cauți în casă, lângă pat, în locurile în care dormeam la prânz. Știu că încă ridici ochii spre drum când auzi o mașină, ca și cum m-aș putea întoarce fugind spre tine.

Te rog să nu suferi. Eu vin la tine în alte feluri: în vise, în adieri, în felul în care se așează liniștea pe acoperiș.

Aici am învățat ceva, mămico: nu există despărțire între suflete care s-au iubit corect. Eu încă știu cum bate inima ta. Și tu încă știi cum răspund eu, bâțâind din codiță. Dacă vrei să-mi scrii, să știi că scrisorile ajung la mine. Nu e nevoie de plic. Pune cuvintele în gând și trimite-le pe lumină.

Aici le primesc pe toate.

Te simt. Te aud. Și nu plec.

Dau din coadă până la pământul unde e inima ta.

Al tău mereu, Gogu!.

Cum miroase cerul când nu te doare nimic.

 

 

Mămico,

 

Când am ajuns aici, în locul pe care oamenii îl numesc ”dincolo”, am ridicat botul în sus din obișnuință. Așa făceam și acasă, când voiam să prind un miros mai bun al lumii. Dar de data aceasta nu era aerul acela pe care îl știam eu.

Nu mirosea nici a fum de sobă, nici a ploaie, nici a mâna ta.

Mirosea… altfel.

Aici aerul are parfum.

Un parfum care nu stă, nu se agață, nu te apasă. Îți dă drumul. Îl simt ca pe o răsuflare caldă, ca atunci când dormeam la picioarele patului și visam că nu mă mai doare nimic, că nu mai vine nimeni cu acele alea lungi de la veterinar.

Aici, cerul miroase exact ca într-un vis în care trupul îți e nou și ușor.

Și miroase în valuri.

Uneori adie a iarbă udă, așa cum era pe lângă gardul din spatele casei. Alteori, simți în nări ceva dulce, ca mirosul de turtă dulce din ierni de demult.

Dar cel mai des, cerul miroase a liniște. Nu a tăcerea aia grea, pe care o simți când nu înțelegi ce se întâmplă. Ci a tăcerea în care nu e niciun pericol, niciun pas străin, niciun zgomot care să te facă să ridici urechile brusc.

Aici nu te doare nimic.

O pisică bătrână ( un motan alb cu picioare negre), mi-a spus într-o zi:

-Aici miroși lucrurile pe care le-ai pierdut.

Și avea dreptate. Uneori simt mirosul copilăriei mele de pui, când eram rotunjor și mă împiedicam de propriile-mi lăbuțe.

Alteori miroase a serile când veneai acasă obosită și te aplecai către mine, cu palma caldă, mirosind a școală și a cretă.

Aici, cerul miroase a toate momentele în care am fost fericit, dar n-am știut să le numesc. Și mai are un miros, cel mai ciudat dintre toate - miroase a speranță. Ca și drumul ăsta, care nu se termină niciodată, nu e un sfârșit.

E doar o altă întoarcere.

Te iubesc până la ultimul nor și înapoi!

Al tău mereu, Gogu!

Îngerul care știe să scarpine după ureche.

 

Mămico,

 

Îngerul meu nu a venit cu harpa, nici cu aripi mari, nici cu glas tunător. A apărut pur și simplu, într-o dimineață, când mă întinsesem într-o rază de lumină, încercând să-mi dau seama dacă lumina asta poate fi folosită pe post de pătură.

Era mic de statură, puțin rotofei, cu niște ochi rotunzi și sprâncene ca două fire de fum. Mi-a spus că îl cheamă Serafin, dar pot să-i spun Sera sau Urechilă.

- Spune-mi Sera sau Urechilă! Aici nu se supără nimeni.

Și într-adevăr, avea urechi uriașe, rotunjite, moi, ca două frunze de brusture. Dar nu urechile erau talentul lui. Urechilă știa să scarpine. Nu oricum- ci exact acolo unde începe universul pentru un câine, după urechea dreaptă, puțin mai sus, în punctul acela în care n-am ajuns niciodată cum trebuie.

A trecut o vreme până am înțeles că scărpinatul lui nu era doar un scărpinat. Când își punea degetele ușoare în blana mea, se întâmpla ceva: simțeam cum se desprind de mine toate zgomotele și fricile din lumea veche.

L-am întrebat într-o zi:

-Cum faci asta?

-Eu nu scarpin, Gogu - zise el. Eu dezleg.

Și atunci am înțeles: îngerii ăștia nu te învață neapărat lecții. Ei te îndepărtează de ceea ce te-a speriat odată, ca să vezi cine ești când nu mai tremuri.

Sera are și un obicei ciudat. Când scarpină, spune povești. Îmi povestește cum a fost când tu ai plâns după ce am plecat, cum m-ai strâns în brațe sperând într-o minune. Vocea lui nu doare. Spune ca și cum ar povesti o zi de vară. Ca să înțeleg că durerea are un capăt, dar iubirea nu.

- Când o să fii gata, Gogu - mi-a spus într-o nzi - o să poți și tu să scarpini pe cineva.

- Pe cine?

- Pe cine are nevoie.

Încă nu știu ce a vrut să spună cu asta. Dar presimt că drumul ăsta care nu se termină, are mai multe întâlniri decât cred eu.

Nu plânge, mămico, eu sunt încă aici, doar mai sus puțin!

Al tău mereu, Gogu!

Fântâna din care curge apă de lumină.

 

Mămico,

 

La marginea drumului care șerpuiește printre colinele cerului este o fântână cum n-am mai văzut. Nu are găleată. Nu are scripete. Nu are piatră rece.

E făcută din ceva transparent, ca și cum ar fi crescut din propriul aer al locului. În loc de apă, curge lumină. O lumină blândă, alb-gălbuie, care face un foșnet ușor- exact ca atunci când plouă pe o frunză mare de brusture.

În prima zi, nu m-am apropiat. M-am uitat de la distanță, cum face un câine când dă peste ceva ce nu înțelege. Dar lumina fântânii mirosea a un lucru pe care îl știam foarte bine: mirosul tău.

Așa că m-am apropiat. Am întins o lăbuță. Luminile s-au strâns în jurul ei ca niște fire calde. Apoi am băgat botul. Și am băut.

Nu știu cum să-ți spun asta altfel: am băut o amintire.

Nu era apă… erai tu.

Mi-a venit în minte ziua aceea în care m-ai luat în brațe pentru prima oară.

Țineai mâinile strâns, tremurând puțin, ca și cum n-ai fi vrut să mă scapi. Eu dădeam din coadă atât de tare, că aproape era să-ți cad din brațe.

Am simțit iarăși mirosul tău de săpun cu mușețel, a praf de cretă , a grijă…

Am auzit iar: ”Goguleț, ce faci tu aici șmecherule?” și lumina aceea m-a învăluit.

Mi-a spus motanul cel bătrân:

- Aici bem ca să ținem minte ce ne-a iubit, nu ce ne-a rănit!

Și bei cât ai nevoie. Nimeni nu-ți spune să te oprești. După ce bei, fântâna îți arată drumul următor. Nu-l vezi cu ochii, îl simți cu inima.

Eu am văzut o potecă de lumină care se despărțea în două. Una se întorcea spre locurile unde sunt ceilalți câini. Cealaltă… nu știu unde duce.

Dar știu că o voi urma într-o zi.

Poate când vei fi gata să-mi scrii, poate când vei avea nevoie de mine într-un vis.

Pentru că lumina nu e apă.

Partea II Joaca printre stele

 

  După ce drumul s-a rupt de pământ, am înțeles că nu trebuie să mă grăbesc. Aici, pașii nu mai dor. Și când nu te mai doare nimic, începi să te joci din nou.

 

  Astăzi am furat o pernă de nor

 

 

 

Mămico,

 

Să nu te superi pe mine că îți scriu mai rar… Aici, printre nori, trece timpul altfel. Parcă se topește ca spuma de lapte cald, iar uneori mi se pare că au trecut doar câteva clipe de când mi-ai șoptit ultima dată la ureche că sunt

”cățelul tău iubit”.

Astăzi am făcut o poznă. Știu, nu-i frumos să fur, dar, mămico, era atât de moale!

Dimineața, îngerii scuturau norii, să-i pregătească pentru ploaia de pe pământ. Un nor mic, rotunjor, s-a desprins și a ajuns atât de aproape de mine, încât, dacă dădeam din coadă un pic mai tare, îl atingeam. L-am mirosit.

Era blând și mirosea a somn bun, ca atunci când mă culcai tu iarna, lângă sobă. Nu știu cum s-a întâmplat, dat dinții mei l-au prins și… gata!

Norul mi-a rămas mie.

L-am frământat cu lăbuțele, cum făceam cu păturica mea de acasă și în câteva clipe se făcu pernă adevărată. Am adormit pe ea, mămico, și am visat că eram din nou lângă tine, la poartă, când spuneai: ” Goguleț, hai să mănânci!”.

Când m-au găsit îngerii, dormeam cu limba scoasă, ca un cățel obosit după ce a păzit gospodăria. Nu m-au certat prea tare. Cred că au înțeles că mi-era dor de tine și că perna asta de nor m-a făcut să te simt iar aproape.

Să nu plângi, mămico!

Aici nu mă doare nimic. Alerg cât vreau, beau apă din izvoare de stele, iar noaptea dorm pe cea mai pufoasă pernă din cer.

Dar, dacă ți-e greu, să știi că vin lângă tine în vise. Mă știi, eu îmi găsesc drumul după mirosul inimii tale.

Te iubesc până la ultimul nor și înapoi!

 Al tău mereu, Gogu!

Plimbare până la steaua Ciobănească

 

 

 Mămico,

 

 

Astăzi am plecat la plimbare mai departe de obicei. Nu după minge, nu după fluturi de lumină, ci după o stea. Așa mi-a spus un înger cu sandale moi și glas de dimineață: ” Hai, Gogu, te duc până la Steaua Ciobănească!”

Drumul nu seamănă cu niciun drum de pe pământ. Nu are praf, nu are gropi și nici nu te obosește. Mergi și parcă nu calci, ci plutești puțin, exact cât să-ți aduci aminte că ai fost cândva greu și că acum ești ușor.

Steaua Ciobănească stă mai la margine. Nu se grăbește. Luminează rar, dar drept. E genul de stea care nu face gălăgie, dar pe care o recunoști imediat, ca pe un om bun.

Când am ajuns, m-am așezat. Eu nu prea stau mult locului, dar acolo am simțit că e bine. Steaua mirosea a fân uscat și a iarnă curată. A adus cu ea amintiri de bătătură, de pași cunoscuți, de fluierat în amurg.

N-am lătrat. N-am mai fugit. Doar am privit.

Îngerul mi-a spus că de aici se văd bine drumurile oamenilor. Le vezi cum se încurcă, cum se îndreaptă, cum se opresc și pornesc iar.

Eu m-am uitat după un drum anume. Nu l-am spus cu glas tare, dar steaua a știut. Atunci am simțit ceva ciudat: dorul nu doare. Dorul luminează.

Și m-am gândit că, poate din când în când, când ridici ochii noaptea spre cer, nu e o stea oarecare. Sunt eu, stând cumințel, la Steaua Ciobănească, dând din coadă.

La plecare, îngerul m-a întrebat dacă mi-a plăcut. I-am spus că da, dar că mai vreau să vin aici. A zâmbit și mi-a spus că stelele nu pleacă nicăieri.

Numai noi facem plimbări.

Cu dragoste fără sfârșit, Gogu!

   Joc cu îngerii:” Adu bățul din cometa verde!”

 

 

 

 

 

 

Mămico dragă,

 

 

Astăzi am aflat că îngerii știu să se joace. Nu toți, dar cei care știu, știu bine.

Unul a scos un băț. Nu era un băț dintr-o ramură de copac, era făcut din lumină strânsă, subțire ca un fir de gând bun. L-a aruncat departe, tocmai spre o cometă verde care trecea pe lângă noi ca o bucurie grăbită.

- Gogu, adu-l!

Nici n-a apucat să termine vorba. Am alergat. N-am mai alergat așa nici când eram pe pământ, cu vântul în urechi și cu limba scoasă de fericire.

Aici nu obosești. Aici alergarea e o amintire care se repetă fără durere.

Cometa verde nu fuge de tine. Te așteaptă. Te lasă să sari prin coada ei ca printr-o apă caldă.

Bățul plutea, ascuns, dar eu l-am simțit.

Câinii simt lucruri pe care nu le pot simți oamenii.

Când m-am întors, îngerii râdeau. Nu cu zgomot, ci cu lumină. Mi-au spus că jocul ăsta nu se termină niciodată și că, din când în când, îl joacă și copiii care au ajuns aici prea devreme.

Am lăsat bățul jos și m-am așezat. Atunci am înțeles. Raiul nu e doar liniște. E și alergare. E și joacă. Și e făcut, se pare, și pentru câini.

Cu mult dor de tine, al tău mereu, Goguleț!

           Câinele din timpul lui Ștefan cel Mare

 

 

 

Mămico,

 

 

Astăzi am întâlnit un câine bătrân. Nu părea obosit, doar bătrân. Avea blana aspră și ochii adânci, ca niște povești spuse de mult.

Mi-a spus că a păzit cândva curți de domni și tabere de oșteni. Că a mers pe lângă cai, prin noroi și foc, și că a lătrat când trebuia, nu degeaba.

- Din ce timp vii? l-am întrebat.

- Din vremea lui Ștefan cel Mare, mi-a răspuns simplu.

Am mers puțin împreună.

El pășea rar, eu mai iute.

Mi-a spus că pe pământ câinii au fost mereu la fel: credincioși fără explicații.

Că nu s-au schimbat nici în războaie, nici în pace.

Mai mi-a spus că atunci când a murit, l-a căutat mult pe stăpânul său.

L-a găsit aici.

Și a rămas.

Ne-am despărțit fără tristețe.

Înainte să plece, mi-a spus ceva ce am ținut minte.

- Timpul nu ne schimbă. Doar ne adună.

M-am uitat după el până s-a făcut lumina mai densă și m-am gândit că, indiferent din ce veac vii, dacă ai iubit un om, locul tău e același cu al lui.

Și eu te-am iubit, mămico! Ți-am păstrat un loc lângă mine, pe norul meu preferat.

Al tău cățel iubit, Gogu!

Partea III Dorul nu moare.

 

  Am alergat, am sărit printre stele și am râs cu îngerii. Dar când joaca se oprește, vine liniștea. În liniștea asta, dorul începe să vorbească.

 

 

  O mămică de pe pământ mi-a intrat în vis.

 

 Mămico,

 

Aici nu dorm ca pe pământ.

Dar uneori stau cu ochii închiși, cum stăteam la soare, pe prag.

Atunci te-am simțit.

Nu te-am văzut clar, dar te-am știut.

Mirosul tău a ajuns primul.

După el, liniștea ta - aceea care venea când mă mângâiai fără să spui nimic.

N-ai vorbit. Nici eu.

Am stat lipit de tine, așa cum știam.

Când m-am ridicat, nu a fost gol.

Știam că o să mai vii.

Când mămica intră în vis, lumea de dincolo devine mai aproape.

Al tău mereu, Gogu!

 

 

  Când plouă liniștit aici

 

Mămico,

 

Aici nu plouă des.

Dar când se întâmplă, picăturile sunt moi.

Cad încet, ca niște pași care nu vor să trezească pe nimeni.

Atunci știu.

Pe pământ cineva mă cheamă fără glas.

Mă așez.

Nu latru.

Nu fug.

Stau așa cum stăteam lângă tine când plângeai și eu nu știam ce să fac, decât să fiu.

Ploaia trece.

Iarba rămâne dreaptă.

Al tău, Gogu!

 

 Când ninge cu amintiri

 

Mămico,

 

Uneori cade ceva alb.

Nu e rece.

Se așează pe mine fără greutate.

Nu doare.

Nu sperie.

Sub ninsoarea asta, totul e deja cunoscut:

poarta, pașii, chemarea ta spusă pe jumătate.

Mă ghemuiesc și nu mă mișc.

Las să cadă tot.

Cât timp ninge, știu că sunt acolo unde trebuie.

Al tău, Gogu.

 

Scrisoare pentru ziua ta, mămico.

 

 

Mămica mea dragă,

 

Astăzi aeerul e diferit.

Aici se simte imediat.

Dacă aș fi lângă tine, nu ți-aș aduce nimic.

M-aș așeza aproape.

Aș respira odată cu tine.

Nu-ți spun să nu fii tristă.

Tristețea are drumul ei.

Eu sunt aici.

Și stau de pază între tine și tăcere.

Cu dragoste sinceră, al tău Gogu!

Partea IV A rămâne chiar și după sfârșit

 

  Dorul nu m-a tras înapoi. M-a așezat. M-a învățat să rămân, chiar dacă sfârșitul fusese spus de mult.

 

 

 

  Noaptea în care am adormit în inima ta.

 

Mămico,

 

A fost o noapte liniștită.

Nu s-a întâmplat nimic.

Tu ai oftat adând,

iar eu m-am așezat acolo unde știam.

Nu te-am trezit.

Nu te-am chemat.

Am stat mic, să nu te deranjez.

De atunci, când te oprești din mers,

când nu mai știi ce să faci cu mâinile,

când tăcerea vine mai repede decât plânsul,

sunt acolo.

Nu ca să plec.

Ci ca să rămân.

Și, într-o zi, când vei adormi și nu fără teamă,

o să știi;

n-am plecat niciodată !

Voi fi mereu aici, al tău Gogu!

Dragul meu, Gogu,

 

 

Au trecut zile de când nu mai ești lângă mine și totuși simt că prezența ta nu m-a părăsit.

Te caut cu privirea prin curte, pe banca ta preferată, și mi se pare că aud pașii tăi blânzi apropiindu-se.

Ai fost mai mult decât un câine - ai fost un prieten, sprijin și alinare.

Cu ochii tăi calzi și înțelepți știai mereu ce simt și mă învățai, fără cuvinte, ce înseamnă dragostea adevărată.

Îți plăcea să fii alintat, eu ți-am dat toată dragostea mea, știind că tu îmi răspunzi de zece ori mai mult.

Îmi lipsește mângâierea ta, felul în care îți cereai atenția, liniștea pe care o aduceai în casă și în sufletul meu.

Îți mulțumesc pentru cei 15 ani de bucurie, devotament și blândețe.

Rămâi în inuma mea pentru totdeauna, Gogu drag!

Nu te voi uita niciodată!

Epilog.

 

Această carte s-a născut dintr-o rană și s-a prefăcut, încet, în lumină. Gogu nu a fost doar un câine: a fost martor, paznic, bucurie și lecție tăcută despre felul în care un suflet rămâne legat de alt suflet dincolo de timp.

Am scris aceste scrisori pentru că dorul are nevoie de drum, iar drumul are nevoie de cuvânt. Dacă rândurile lui Gogu au atins o inimă, atunci existența lui nu a încetat. Doar s-a mutat puțin mai sus.

Tuturor celor care au iubit vreodată un animal și încă aud pașii în lumină, le dăruiesc această carte. Fie ca ea să fie un loc în care lacrimile se așează fără rușine, iar amintirea nu doare, ci vindecă. 

Coperta IV

 

Există prietenii care nu se sfârșesc odată cu ultima bătaie de inimă. Uneori, ele continuă să trăiască dincolo de granița vizibilului, acolo unde dorul se împletește cu lumina .

Jurnalul lui Gogu este povestea adevărată, duioasă și adesea amuzantă, a unui câine care, după un accident nefericit, ajunge într-o lume blândă, deasupra norilor. De acolo, îi scrie scrisori stăpânei sale, ”mămica” lui, rămasă pe pământ. Îi povestește despre îngeri, despre prietenii lui patrupezi, despre joaca printre stele și despre serile în care încă îi simte mâna mângâindu-i fruntea, ca odinioară.

Aceste pagini nu vorbesc despre despărțire, ci despre continuitatea iubirii.

Pentru cei care au pierdut un suflet drag - fie el om sau animal - acest volum poate deveni un loc de alinare, o fereastră către o lume în care nimic din ceea ce iubim cu adevărat nu dispare.

O carte pentru toți cei care au iubit un câine.

Și pentru toți cei pe care un câine i-a învățat să iubească.

 

 

 

 Sinopsis ( Jurnalul lui Gogu)

 

Titlu: Jurnalul lui Gogu

Gen: proză scurtă, epistolară/ literatură memorială afectivă

Jurnalul lui Gogu prezintă sub forma unei corespondențe imaginare scrisorile unui câine care, după un accident nefericit, ajunge ”dincolo”, într-o lume senină și curată, unde durerea nu mai există. Din această nouă dimensiune, Gogu îi scrie stăpânei sale, pe care o numește ”mămica” lui, împărtășind experiențe din viața de după trecere: perne din nori, alergări printre stele, întâlniri cu îngeri și cu alți câini veniți acolo din toate timpurile.

Volumul urmărește două planuri afective:

- Adaptarea lui Ggu la lumea de dincolo și micile lui pozne cerești, descrise cu umor și candoare;

- Regăsirea sensului iubirii după pierdere, văzută din perspectiva unui suflet care nu și-a uitat omul.

Cartea este potrivită pentru un public larg: iubitori de animale, cititori de literatură sensibilă, terapeuți de doliu, biblioteci școlare sau comunitare, precum și oricine caută o formă tandră și luminoasă de a vorbi despre despărțire.